ICCJ. Decizia nr. 2087/2011. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2087/2011
Dosar nr.6039/1/2010
Şedinţa publică din 7 aprilie 2011
Asupra contestaţiei în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 57/CA/2009-P.I. din 23 martie 2009, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC I.E. SRL, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor.
Pe cale de consecinţă, instanţa de judecată a anulat, în tot, Decizia nr. 358 din 11 noiembrie 2004 a Direcţiei de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi a exonerat societatea reclamantă de obligaţia de plată a sumei de 32.535.228.426 lei stabilită prin Decizia de impunere nr. 75631 din 12 august 2004, emisă de către organele de inspecţie fiscală - Direcţia control fiscal, reprezentând: 923.556.300 lei impozit pe profit, 650.889.453 lei majorări de întârziere, 147.062.400 lei penalităţi de întârziere, 9.778.408.312 lei taxă pe valoare adăugată, 19.372.982.548 lei majorări de întârziere aferente, 1.662.329.413 lei penalităţi de întârziere. De asemenea, instanţa de fond a anulat Decizia de impunere nr. 75631 din 12 august 2004, emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, în ce priveşte obligarea reclamantei la plata sumelor menţionate şi a obligat pârâtele, în solidar, la plata sumei de 38.254,34 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, în nume propriu şi în reprezentarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
Prin Decizia nr. 675 din 9 februarie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat, a modificat în tot sentinţa atacată şi, în fond, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC I.E. SRL.
Pentru a hotărî astfel instanţa de recurs a reţinut următoarele considerente:
1. Este necontestat faptul că la 14 octombrie 1994 între societatea reclamantă şi SC T. B.R.D. a intervenit un contract de asociere în participaţiune având ca obiect realizarea în comun a investiţiei „Fabrică de oţet şi prelucrare borhot”, cu o durată de 5 ani.
SC T. a adus ca aport la asociere imobilele hală 1, 2, 3, 4, 5, iar aportul reclamantei a constatat într-o creanţă pe seama unui credit bancar viitor în sumă de 4.931.624 dolari SUA.
Conform clauzei art. 5 din contract, în urma asocierii nu a rezultat o nouă persoană juridică, iar în cadrul asocierii fiecare asociat rămâne proprietar de drept al aportului adus.
Această clauză contractuală nu a fost modificată prin actul adiţional din 04 octombrie 1999. Prin acest act a fost prelungit doar termenul asocierii până la efectuarea operaţiunilor de lichidare a asocierii (demarate anterior exploatării în comun a obiectivului realizat) şi a fost completat art. 3 din contract în sensul recalculării valorice a aportului SC T. SRL şi stabilirii rambursărilor operate între asociaţi, stipulându-se totodată că pentru diferenţa valorică rezultată, părţile sunt de acord ca T. să devină proprietar pe cele 12 mijloace fixe în discuţie.
La 31 decembrie 1999, SC T. SRL a facturat către contestatoare suma de 44.447.310.510 lei ca „diferenţă valorică participaţie”, aceasta fiind înregistrată în evidenţa contabilă a contestatoarei prin majorarea valorii contabile a unui număr de 55 mijloace fixe aflate în patrimoniu.
La aceeaşi dată, cele două societăţi au încheiat protocolul de predare-primire a celor 12 mijloace fixe pentru stingerea datoriei către SC T., prin acceptarea de către contestatoare a facturii fiscale emise de către aceasta.
Expertul contabil care a întocmit lucrarea de specialitate încuviinţată de instanţă a apreciat că mijloacele fixe au fost obţinute prin asociere, precizând totodată că toate lucrările de construcţii au fost derulate de SC T., fiind achitate de aceasta, dar facturate către SC I.E. SRL, care le-a achitat atât prin schimb de marfă, cât şi prin compensare cu alte lucrări.
Ca atare, faţă de ansamblul materialului probator administrat în cauză, nu se poate concluziona decât că mijloacele fixe în discuţie au fost achiziţionate din aportul în numerar adus în asociere de SC I.E. SRL, rămânând în proprietatea acesteia, conform clauzelor contractuale anterior redate, a căror forţă juridică şi eficientă în raporturile dintre cele două părţi a fost constant invocată de reclamanta-intimată.
Această concluzie este confirmată şi de comportamentul fiscal al reclamantei, amortizarea mijloacelor fixe în discuţie fiind făcută de către aceasta. Or, dacă respectivele mijloace fixe ar fi aparţinut asocierii, ca aport al SC T., dreptul de a le amortiza ar fi aparţinut acesteia.
În aceste condiţii, în raport cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) din OG nr. 3/1992, republicată, în vigoare la data de referinţă şi pct. 11 din Normele metodologice pentru aplicarea acesteia, aprobate prin HG nr. 512/1998, operaţiunea de predare-primire a celor 12 mijloace fixe realizată prin protocolul din 31 decembrie 1999 reprezintă un transfer al dreptului de proprietate asupra acestora şi, implicit, o operaţiune impozabilă din punct de vedere al taxei pe valoare adăugată, cum corect au constatat organele de inspecţie fiscală.
II. Cu referire la impozitul pe profit, organul de inspecţie fiscală a constatat că, în anul 1999, cheltuielile cu investiţiile sunt în cuantum de 96840756943 lei, apreciind că societatea nu poate beneficia de facilităţile acordate de OG nr. 27/1996, motivat de faptul că nu a fost prezentată confirmarea consiliului local pentru investiţiile efectuate.
Suma anterior indicată a inclus-o şi pe cea de 43.624.155.837 lei, reprezentând cheltuieli cu dobânzi bancare şi diferenţe de curs valutar pentru care organul de inspecţie fiscală a solicitat societăţii contestatoare şi băncii derulatoare contractul de credit din anul 1995 şi alte acte doveditoare din care să rezulte că dobânzile bancare şi diferenţele de curs valutar sunt aferente creditului utilizat pentru investiţii.
Cum aceste documente nu au fost prezentate până la data încheierii controlului, organul de inspecţie fiscală nu a putut stabili realitatea şi legalitatea includerii respectivelor cheltuieli în costul de producţie sau de achiziţie a mijloacelor fixe ce fac obiectul investiţiilor în anul 1999.
Referitor la facilităţile acordate de art. 10 din OG nr. 27/1996, organul de soluţionare a contestaţiei formulate de reclamantă s-a considerat învestit să se pronunţe dacă, pentru investiţiile efectuate în anul 1999, aceasta poate beneficia de respectivele facilităţi, în condiţiile în care investiţiile în cauză au fost confirmate pe liste semnate de primarul comunei Drăgăneşti, având aplicate semnătura primarului şi ştampila Consiliului local, iar ulterior au fost însuşite în totalitate şi confirmate de Consiliul Local prin Hotărârea nr. 36 din 5 august 2002.
Avându-se în vedere punctul de vedere al Direcţiei Juridice din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi Decizia nr. 8 din 20 octombrie 2004 emisă de Comisia Fiscală Centrală din Ministerul Finanţelor Publice, s-a concluzionat că listele întocmite în condiţiile arătate, anexate dosarului, constituie confirmarea investiţiilor realizate de reclamantă, motiv pentru care aceasta poate beneficia de facilităţile prevăzute de art. 10 din OG nr. 27/1996, republicată, având drept de deducere din profitul impozabil al acestora.
Apreciind că nu se poate pronunţa asupra cuantumului sumei deductibile la calculul impozitului pe profit, în condiţiile în care, pentru suma de 43.624.155.837 lei, contestatoarea a depus în susţinerea contestaţiei contractul de credit din 31 ianuarie 1945, contract care nu a fost analizat de organele de inspecţie fiscală, aşa cum a rezultat din actul de control contestat, organul de soluţionare a contestaţiei a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 186 (3) din OG nr. 92/2003, (devenit 214 alin. (3) conform ultimei republicări), dispunând desfiinţarea Deciziei de impunere nr. 75631 din 12 august 2006 privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite la Cap. III - cu privire la impozitul pe profit din raportul de inspecţie fiscală din 10 august 2004, cu consecinţa refacerii inspecţiei fiscale pentru aceeaşi perioadă şi acelaşi impozit, conform celor reţinute în Decizia nr. 358 din 11 noiembrie 2004.
Pentru a dispune astfel, organul de soluţionare a contestaţiei a avut în vedere necesitatea prezentării tuturor documentelor din care să rezulte că investiţiile pentru care s-a solicitat deductibilitatea cheltuielilor au fost realizate din creditul obiect al contractului care nu a fost prezentat organului de inspecţie fiscală, în perioada ulterioară intrării în vigoare a OG nr. 27/1996, în absenţa cărora cuantumul sumei deductibile nu a putut fi determinat.
Aflându-se în imposibilitate de a se determina cuantumul sumei deductibile, în raport cu datele suplimentare, necunoscute inspectorilor fiscali datorită conduitei reclamantei, organul de soluţionare a contestaţiei a reţinut în mod corect aplicabilitatea dispoziţiilor art. 186 (3) C. proCod Fiscal, în forma în vigoare la data de referinţă, măsura de refacere a controlului, în limitele indicate, fiind întrutotul justificată.
Împotriva Deciziei nr. 675 din data de 9 februarie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a formulat contestaţie în anulare SC I.E. SRL, prin care s-a solicitat admiterea acestei căi extraordinare de atac de retractare, anularea deciziei atacate şi fixarea unui termen pentru rejudecarea recursului declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Bihor în nume propriu şi în reprezentarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală împotriva Sentinţei nr. 57/CA/2009-P.I. din 23 martie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
A învederat contestatoarea că dezlegarea dată pricinii, prin Decizia contestată, este rezultatul unei erori materiale datorită căreia instanţa de recurs s-a aflat într-o confuzie majoră cu privire la elementele esenţiale ale stării de fapt a cazului dat. În raport de constatările expertizei efectuate în cauză, a relevat contestatoarea, organul de control fiscal a stabilit în sarcina reclamantei o obligaţie de plată care în realitate a fost onorată la momentul potrivit, iar prin dezlegarea dată pricinii în recurs, practic contestatoarea a fost îndatorată la o plată dublă a aceleiaşi obligaţii fiscale, o plată nedatorată care are consecinţa îmbogăţirii fără justă cauză a statului şi însărăcirea corespunzătoare a intimatei din recurs. În speţă, s-a arătat, nu a operat un transfer al dreptului de proprietate de la asocierea în participaţie la contestatoare aşa cum eronat reţine instanţa de recurs, deoarece operaţiunea de predare-primire a celor 12 mijloace fixe realizată prin protocolul din 31 decembrie 1999 nu reprezintă un transfer al dreptului de proprietate ci o redare a posesiei mijloacelor fixe. În consecinţă, în mod greşit această operaţiune a fost calificată operaţiune purtătoare de TVA, deoarece într-adevăr preluarea în posesie de către proprietar a bunurilor ce îi aparţin şi a căror posesie şi folosinţă a fost cedată anterior unui terţ nu poate fi calificată transfer al dreptului de proprietate câtă vreme terţul respectiv nu a fost niciodată proprietarul lor şi nici nu putea avea această calitate fiind un nonsubiect de drept.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.
În cauză a formulat întâmpinare intimata Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin care s-a solicitat respingerea contestaţiei în anulare, cu motivarea că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 318 teza I C. proc. civ., în condiţiile în care eroarea materială vizată de textul menţionat se referă la greşeli procedurale şi nu la erori de judecată, de apreciere a probelor administrate în speţă.
Contestaţia în anulare este inadmisibilă.
Prin Decizia nr. 675 din data de 9 februarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost admis recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Bihor, în nume propriu şi în reprezentarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, împotriva Sentinţei nr. 57/CA/2009-P.I din 23 martie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, (prin care a fost admisă acţiunea reclamantei SC I.E. SRL în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor a fost anulată în tot Decizia nr. 358 din 11 noiembrie 2004 a Direcţiei de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi a fost exonerată reclamanta de obligaţia de plată a sumei de 32.535.228.426 lei stabilită prin Decizia de impunere nr. 75631 din 12 august 2004 emisă de organele de inspecţie fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Bihor) şi a fost modificată în tot sentinţa recurată şi în fond a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC I.E. SRL.
Potrivit dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., ”hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare”. Cum se poate observa, contestaţia în anulare specială, prevăzută de art. 318 C. proc. civ., este o cale extraordinară de atac ce se poate exercita, în cazurile anume prevăzute de art. 318 C. proc. civ., numai împotriva deciziilor pronunţate de instanţele de recurs; însă, nu orice decizie a instanţei de recurs poate forma obiectul contestaţiei în anulare speciale, ci numai aceea prin care s-a soluţionat recursul, anume Decizia pronunţată în urma exercitării controlului judiciar pe calea recursului.
Două motive pot constitui temeiul formulării căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare speciale, prevăzută de art. 318 C. proc. civ.: 1. când dezlegarea dată prin hotărârea instanţei de recurs este ”rezultatul unei greşeli materiale” şi 2. când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, ”a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare”. Motivele contestaţiei în anulare specială sunt expres şi limitativ prevăzute de lege, textul art. 318 C. proc. civ. fiind de strictă interpretare. Pe cale de consecinţă, motivele contestaţiei în anulare specială nu pot fi extinse prin analogie la alte situaţii decât cele vizate în mod expres de art. 318 din cod, pentru că, în caz contrar, s-ar deschide, în ultimă instanţă, calea unui veritabil recurs la recurs.
Textul art. 318 teza I C. proc. civ., invocat ca temei al contestaţiei în anulare formulate de reclamanta SC I.E. SRL, are în vedere greşeli materiale cu caracter procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate, cu alte cuvinte greşeli formale care sunt săvârşite în legătură cu examinarea recursului sau, altfel spus, greşeli involuntare şi evidente, realizate prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale aflate la dosarul cauzei. În general, sunt considerate ”greşeli materiale”, în sensul art. 318 teza I C. proc. civ., printre altele: stabilirea taxei de timbru în raport cu o sumă mai mare decât suma contestată, urmată de anularea recursului ca insuficient timbrat; anularea recursului ca netimbrat, deşi la dosar a fost depusă recipisa de plată a taxei judiciare de timbru, sau respingerea recursului ca tardiv, deşi a fost depus în termen la poştă, dar instanţa nu a observat recipisa scrisorii recomandate, luând în considerare data înregistrării căii de atac; anularea greşită a recursului ca nemotivat sau ca fiind făcut de un mandatar fără calitate; pronunţarea instanţei de recurs asupra altei hotărâri decât cea recurată.
Contestaţia în anulare specială întemeiată pe prevederile art. 318 teza I C. proc. civ. nu poate fi aşadar exercitată pentru remedierea unor ”greşeli de judecată”, precum cele privind stabilirea eronată a situaţiei de fapt în urma aprecierii probelor, interpretarea unor dispoziţii legale (de drept substanţial sau procedural) sau rezolvarea unui incident procedural, întrucât a da părţilor posibilitatea de a se plânge aceleiaşi instanţe care a dat hotărârea de modul în care a apreciat probele şi elementele dosarului, a interpretat legea şi a stabilit raporturile dintre părţi ar însemna să se deschidă dreptul părţilor de a provoca rejudecarea căii de atac a recursului, ceea ce este inadmisibil. Or, în mod evident, în cazul analizat, contestaţia în anulare este concepută ca o cale extraordinară de retractare creată de lege doar pentru remedierea unor greşeli materiale, iar nu şi pentru reformarea unor eventuale greşeli de fond.
Se constată, în cauză, că toate aspectele relevate de contestator ca temeiuri ale contestaţiei în anulare specială prevăzute de art. 318 teza I C. proc. civ. nu se încadrează în categoria ”greşelilor materiale”, astfel cum acestea sunt avute în vedere de textul legal mai sus citat. Ele se constituie, în realitate, în critici privitoare la modul în care instanţa care a pronunţat Decizia atacată, judecând calea extraordinară de atac de reformare a recursului, a apreciat probele şi elementele dosarului, a interpretat legea aplicabilă litigiului, a verificat dacă raporturile dintre părţi, specifice cauzei, au fost corect stabilite de judecătorul fondului, iar aceste critici nu pot fi primite şi examinate, întrucât s-ar deschide astfel calea unui recurs la recurs. Pronunţarea Deciziei nr. 675 din 09 februarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, nu este, în mod evident, rezultatul unor greşeli formale săvârşite în legătură cu examinarea recursului, a unor erori involuntare derivând din confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale aflate la dosarul pricinii, în condiţiile în care soluţia adoptată prin Decizia atacată de contestator a fost aceea de admitere a recursului declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, în nume propriu şi în reprezentarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi de modificare în tot a Sentinţei nr. 57/CA/2009-P.I. a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, în sensul respingerii ca neîntemeiată a acţiunii formulate de reclamanta SC I.E. SRL.
În raport de cele mai sus arătate, constatându-se că nu sunt întrunite în litigiu condiţiile de admisibilitate ale căii extraordinare de atac de retractare prevăzute de art. 318 teza I C. proc. civ., se va dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 320 C. proc. civ., respingerea ca inadmisibilă a contestaţiei în anulare formulată de SC I.E. SRL Păntăşeşti împotriva Deciziei nr. 675 din data de 09 februarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de SC I.E. SRL Păntăşeşti împotriva Deciziei nr. 675 din 9 februarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 7 aprilie 2011.
Procesat de GGC - CT
| ← ICCJ. Decizia nr. 2083/2011. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 2089/2011. Contencios → |
|---|
