ICCJ. Decizia nr. 2096/2011. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2096/2011
Dosar nr.15052/3/2009
Şedinţa de la 7 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 2938 din 16 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti a fost respinsă acţiunea formulată de către reclamanta SC M.P. SRL în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Ilfov şi Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Ilfov, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 09 aprilie 2009 reclamanta SC M.P. SRL în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia generală a Finanţelor Publice a Judeţului Ilfov şi Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Ilfov a solicitat instanţei anularea Deciziei de impunere nr. 1 din 20 ianuarie 2008, anularea Deciziei nr. 13 din 27 martie 2009 emise de pârâte şi suspendarea executării acestor acte administrative.
Pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Ilfov a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată şi a depus la dosar documentaţia care a stat la baza actului contestat.
Pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor - Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bucureşti a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin Sentinţa civilă nr. 2628 din 07 octombrie 2009 Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în raport de prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004 şi de împrejurarea că sumele stabilite în sarcina reclamantei au o valoare mai mare de 500.000 RON.
Analizând actele şi lucrările din dosar, în raport de susţinerile părţilor şi prevederile legale incidente în cauză, Curtea a reţinut că prin Decizia nr. 1 din 20 ianuarie 2009, Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Ilfov a stabilit în sarcina reclamantei obligaţii fiscale suplimentare de plată în valoare de 614.507 RON, reprezentând accize pentru alcool etilic şi majorări întârziere de 172.964 RON, conform raportului de inspecţie fiscală şi a certificatului de analiză din 21 iulie 2008.
Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Ilfov a constatat că reclamanta, în baza autorizaţiilor de utilizator final obţinute, produce şi comercializează alcool sanitar 70% „M.S." şi loţiune îngrijire 35% „M.", iar în data de 02 aprilie 2008 a obţinut aprobarea denaturării, cu prelevare de probe, a cantităţii de 25.000 litri alcool etilic rafinat, conform adresei Direcţiei Judeţene pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Ilfov din 02 aprilie 2008, pentru data de 03 aprilie 2008, ora 11.00.
Prelevarea celor 3 probe din produsul obţinut în urma denaturării a fost consemnată în procesul-verbal de prelevare din 03 aprilie 2008, conform Ordinului Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 9250/2006 de aprobare a normelor privind funcţionarea Laboratorului Vamal Central şi modalitatea de efectuare a analizelor cu modificările şi completările ulterioare.
Prin certificatul de analiză din 21 iulie 2008 s-a consemnat că proba reprezintă alcool etilic cu adaos de salicilat de etil, având titru alcoolic volumic de 96,446% şi împrejurarea că, în fapt, „concentraţia salicilatului de etil este sub valoarea minimă de 0,6 kg/1000 litri alcool pur impusă de Codul fiscal".
În urma acestor certificări de laborator s-a constatat că reclamanta nu mai poate beneficia de prevederile art. 200 alin. (1) lit. b) din Codul fiscal şi în consecinţă are obligaţia de a constitui şi achita acciza şi accesoriile aferente celor 25.000 litri alcool etilic.
Prevederile Ordinului Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 9250/2006, care prevăd ca probele şi contraprobele să se efectueze în cadrul Laboratorului Central Vamal şi conform procedurii reglementată, nu puteau avea utilitatea scontată în soluţionarea cauzei.
Concentraţia salicilatului de etil sub valoarea minimă de 0,6 kg/1000 litrii alcool pur a fost stabilită pentru cererea de analiză de la acea dată, iar aceasta nu poate fi raportată la concentraţia din alcoolul deţinut de reclamantă la acest moment. Reclamanta a avut acces la recipientele sale şi a putut modifica datele avute în vedere de pârâte dacă urma procedura de contestare a probelor conform Ordinului Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 9250/2006.
Instanţa a constatat că toate susţinerile contestatoarei sunt neîntemeiate, întrucât reclamanta a avut posibilitatea contestării certificatului nr. X/2008, dar nu a uzat de această cale de atac.
Împotriva Sentinţei civile nr. 2938 din data de 16 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs în termen legal reclamanta SC M.P. SRL prin care s-a solicitat, în principal, admiterea căii extraordinare de atac şi modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii în contencios administrativ aşa cum a fost formulată şi, în subsidiar, admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă în vederea rejudecării pricinii cu administrarea probelor care nu au putut fi administrate (certificat acreditare, sau care au fost respinse în mod nejustificat de prima instanţă).
Reclamanta a învederat, prin motivele cererii de recurs, că nu poate fi primită opinia judecătorului fondului, potrivit cu care analizele efectuate de Laboratorul vamal central sunt concludente, numai pentru faptul că acest laborator este organizat conform Ordinului nr. 9250/2006 şi că analizele s-au efectuat potrivit procedurii prevăzute de acest act normativ. Faptul că Laboratorul central vamal a fost organizat conform Ordinului nr. 9250/2006 cu modificările operate prin Ordinul nr. 356/2008 nu exclude obligativitatea acreditării conform Ordonanţei Guvernului nr. 38/1998, dar şi potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 23/2009, iar instanţa de fond nu a ţinut cont de aspectul esenţial, şi anume de faptul că Laboratorul vamal central emite certificate cu caracter tehnic în timp ce laboratoarele acreditate, prin certificatele emise, atestă conformitatea produselor analizate. Laboratorul vamal central a fost acreditat abia la data de 19 aprilie 2010, prin certificatul de acreditare nr. X, cu menţiunea că operaţiunile pentru care laboratorul este acreditat sunt prevăzute în Anexa la certificatul respectiv de acreditare, fiind astfel evident că până la data de 19 aprilie 2010 acest laborator nu a fost acreditat să efectueze analizele de determinare a concentraţiei agentului denaturant - salicilat de etil şi că abia din data de 19 aprilie 2010 s-a obţinut certificatul de acreditare nr. X.
În situaţia dată, s-a precizat, pârâtele erau obligate să facă aplicarea art. 18 din Norma aprobată prin Ordinul nr. 356/2008, şi nu să emită certificatul de analiză din 21 iulie 2008, care este un document neacreditat în baza căruia organul fiscal nu era îndreptăţit să stabilească obligaţii fiscale în sarcina reclamantei recurente prin Decizia de impunere nr. 1 din 20 ianuarie 2009. Totodată, recurenta a arătat că nu poate fi primită nici opinia precum că societatea reclamantă avea posibilitatea de contestare a probei deoarece analizarea probelor prelevate la data de 3 aprilie 2008 s-a făcut la data de 21 iulie 2008 după trecerea a trei luni şi 18 zile, iar certificatul de analiză din 21 iulie 2008 a fost comunicat reclamantei pe data de 12 august 2008, adică după 4 luni şi 9 zile, calculate de la data prelevării din 3 aprilie 2008.
Pe de altă parte, recurenta a susţinut că prima instanţă nu a analizat îndeajuns aspectul privitor la obligaţia ”pârâtei de a face dovada acreditării laboratorului care a efectuat analiza probelor prelevate de la reclamantă” şi că importanţa deosebită a cauzei, în care reclamanta a fost obligată la plata în favoarea bugetului statului a unei sume foarte mari, impunea cu precădere administrarea şi a probei cu certificatul de acreditare nr. X, nu numai a Anexei. O altă critică a recurentei priveşte respingerea probei cu expertiza tehnică şi chimică, solicitată de reclamantă, în dovedirea nelegalităţii impunerii, fiind evident că pentru clarificarea speţei deduse judecăţii, era neapărat nevoie şi de părerea unor specialişti, dat fiind faptul că un proces de denaturare al alcoolului constituie o activitate specifică în care judecătorul nu are cunoştinţe. Or, complexitatea cauzei impunea efectuarea şi a unei expertize contabile care să identifice din evidenţele contabile, beneficiarii şi inclusiv facturile prin care societatea reclamantă a livrat produsul obţinut din procesul de denaturare putându-se astfel constata că alcoolul denaturat a fost utilizat pentru obţinerea produselor alcool sanitar ”M.S.” şi loţiune pentru îngrijirea epidermei cu denumirea ”M.”, că din momentul operaţiunii de denaturare produsele obţinute au fost comercializate către beneficiari identificabili numai pe bază de facturi.
Sentinţa instanţei de fond, s-a mai menţionat, este criticabilă şi pentru interpretarea eronată dată celui de-al doilea capăt de cerere cu privire la suma de 200 euro/hectolitru alcool pur/produs, stabilită ca plată în plus cu titlu de finanţare a unor cheltuieli de sănătate (taxa de viciu) nedatorată, deoarece comercializarea alcoolului s-a făcut către SC C.A. SA, societate care foloseşte alcoolul în procesul de producţie pentru obţinerea unor produse cosmetice şi energo-vitalizante, şi către SC B. SRL, care foloseşte alcoolul pentru prepararea de extrase vegetale. Ambele societăţi menţionate nu folosesc alcoolul achiziţionat de la reclamantă pentru consumul uman, pentru a se justifica stabilirea în sarcina recurentei, ca furnizor, a obligaţiei de plată a ”taxei de viciu”. Şi pentru acest aspect, instanţa de fond ar fi trebuit să admită proba cu expertiza, pentru a se constata veridicitatea afirmaţiilor reclamantei, respectiv a se identifica facturile, beneficiarii alcoolului şi destinaţia acestuia, şi în final pentru a se stabili dacă livrările către cele două societăţi SC M.P. SRL datorează taxa de viciu. În concluzie, reclamanta a arătat că prin respingerea probelor cu expertiza şi cu înscrisurile deţinute de pârâte, privitor la laboratorul vamal, societatea recurentă a fost în imposibilitate de a dovedi nelegalitatea impunerii.
În cauză a formulat întâmpinare intimata pârâtă Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Ilfov prin care s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea, în esenţă, că hotărârea recurată este legală şi temeinică.
Recursul este nefondat.
În mod legal, prin Sentinţa civilă nr. 2938 din data de 16 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă acţiunea formulată de către SC M.P. SRL Măgurele în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Ilfov şi Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Ilfov ca nefondată, constatând astfel că sunt legale şi temeinice actele administrativ fiscale contestate, respectiv Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. 1 din data de 20 ianuarie 2009 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Ilfov şi Decizia nr. 13 din data de 27 martie 2009 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Ilfov prin care a fost respinsă calea administrativă de atac formulată împotriva Deciziei de impunere nr. 1 din 20 ianuarie 1009.
Cum corect s-a reţinut, în litigiu, la data de 2 aprilie 2008, în baza autorizaţiei de utilizator final din 18 martie 2008, reclamanta a obţinut aprobarea denaturării, cu prelevare de probe, a cantităţii de 25.000 litri alcool etilic rafinat, conform adresei Direcţiei Judeţene pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Ilfov din 2 aprilie 2008, pentru data de 3 aprilie 2008, ora 11.
Astfel cum rezultă din procesul-verbal de prelevare din 3 aprilie 2008 s-a procedat la prelevarea a trei probe din produsul obţinut în urma denaturării, în baza Ordinului vicepreşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 9250/2006 pentru aprobarea Normelor privind funcţionarea Laboratorului vamal central şi modalitatea de efectuare a analizelor, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin certificatul de analiză din 21 iulie 2008 emis de Laboratorul vamal central s-a atestat că proba prelevată reprezintă alcool etilic cu adaos de salicilat de etil, având titru alcoolic volumic de 96,446% şi că, în fapt, concentraţia salicilatului de etil este sub valoarea minimă de 0,6 kg/1000 litri alcool pur impusă de Codul fiscal. În urma acestor certificări de laborator s-a constatat de către organul fiscal, în mod întemeiat, că reclamanta nu mai putea beneficia de prevederile art. 200 alin. (1) lit. b) din Codul fiscal şi în consecinţă avea obligaţia de a constitui şi achita acciza şi accesoriile aferente celor 25.000 litri alcool etilic, conform prevederilor art. 192 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 şi pct. 17 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal aprobate prin HG nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în valoare de 604.170 RON, plus accesoriile aferente acestei sume.
Se reţine, în cauză, că susţinerea recurentei în sensul că cele consemnate în certificatul de analiză din 21 iulie 2008 privind rezultatele analitice şi concluziile acestuia nu sunt conforme realităţii nu este întemeiată, întrucât denaturarea cantităţii de 25.000 litri alcool etilic rafinat în concentraţie de 96% s-a efectuat în conformitate cu prevederile legale în vigoare, respectiv potrivit dispoziţiilor pct. 22 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal aprobate prin HG nr. 44/2004, toate documentele fiind avizate de supraveghetorul vamal. În plus, prelevarea celor trei probe s-a efectuat în conformitate cu Ordinul vicepreşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 9250/2006 pentru aprobarea Normelor privind funcţionarea Laboratorului vamal central şi modalitatea de efectuare a analizelor, modificat prin Ordinul nr. 356/2008, procesul-verbal de prelevare din 3 aprilie 2008 fiind semnat atât de către supraveghetorul şi reprezentantul vamal pentru prelevare, cât şi de reprezentantul societăţii, fără obiecţiuni cu privire la faptul că proba a fost prelevată prematur. Or, potrivit art. 5 alin. (4) din Normele privind funcţionarea Laboratorului vamal central şi modalitatea de efectuare a analizelor, ”prin semnarea procesului-verbal de prelevare, declarantul sau reprezentantul său recunoaşte reprezentativitate, pentru întreaga partidă de marfă, a probelor prelevate”.
Societatea reclamantă avea dreptul şi posibilitatea, potrivit prevederilor art. 19 alin. (1) şi (2) din Normele privind funcţionarea Laboratorului vamal central şi modalitatea de efectuare a analizelor, în cazul în care nu era de acord cu rezultatele analizei probei 1 şi cu concluziile formulate în certificatul de analiză emis pentru această probă, să solicite motivat efectuarea analizei probei 2, prin depunerea unei cereri scrise la biroul vamal în termen de 30 de zile de la data primirii certificatului de analiză pentru proba 1, dar nu s-a prevalat de această oportunitate. Recurenta a formulat obiecţiuni sub acest aspect, dar acestea au fost consemnate pentru prima dată în raportul de inspecţie fiscală la data de 15 ianuarie 2009, după aproape 6 luni de la data emiterii certificatului de analiză nr. X/2008, cu depăşirea termenului pentru contestarea acelei prelevări.
Criticile recurentei reclamante referitoare la neconcludenţa rezultatelor analizelor efectuate de Laboratorul vamal central, în condiţiile în care acesta nu a fost acreditat în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr. 38/1998 privind activitatea de acreditare a laboratoarelor şi organismelor pentru evaluarea conformităţii, nu pot fi primite, normele privind funcţionarea Laboratorului vamal central şi modalitatea de efectuare a analizelor, aprobate prin Ordinul nr. 9250/2006 al vicepreşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, modificat prin Ordinul nr. 356/2008, fiind edictate în temeiul prevederilor art. 68 şi 69 din Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 2.913/1992 de instituire a Codului vamal comunitar, cu modificările ulterioare, a prevederilor art. 242 - 246 din Regulamentul Comisiei (CEE) nr. 2.454/1993 de stabilire a unor dispoziţii de aplicare a Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 2.913/1992 de instituire a Codului vamal comunitar, cu modificările ulterioare, şi a dispoziţiilor art. 659 din Regulamentul de aplicare a Codului vamal al României aprobat prin HG nr. 707/2006, cu modificările şi completările ulterioare.
Laboratorul vamal central avea, potrivit art. 2 lit. d) din norme, abilitarea de a efectua analiza probelor din categoria mărfurilor accizabile, prelevate în condiţiile legii de autoritatea vamală sau de alte autorităţi, pentru identificarea corespunzătoare a produselor în raport cu prevederile titlului VII ”Accize şi alte taxe speciale” din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare. De aceea, nu se impune, în cauză, administrarea probei cu expertiza contabilă, considerată de reclamantă ca fiind necesară pentru dezlegarea pricinii, întrucât relevanţă pentru stabilirea obligaţiilor fiscale ale recurentei au, cum s-a mai învederat, constatările certificatului de analiză nr. X/2008 emis de Laboratorul vamal central. În plus, pârâtele nici nu aveau obligaţia de a face aplicarea dispoziţiilor art. 18 din Normele privind funcţionarea Laboratorului vamal central şi modalitatea de efectuare a analizelor, aceste reglementări fiind incidente numai atunci când Laboratorul vamal central nu putea efectua un anumit tip de analiză, ceea ce nu a fost cazul în litigiu.
Nu este întemeiat nici motivul de recurs privitor la interpretarea eronată dată celui de-al doilea capăt de cerere având ca obiect plata în plus, nedatorată, a sumei de 200 euro/hectolitru pur produs, cu titlu de finanţarea unor cheltuieli de sănătate, fiind evident că, atâta vreme cât livrările ulterioare denaturării au fost de alcool etilic, în concentraţia înscrisă în certificatul de analiză din 21 iulie 2008 întocmit pe baza procesului-verbal de prelevare din 3 aprilie 2008, organul fiscal a calculat corect această diferenţă, de la o acciză de 550 euro/hectolitru, calculată de reclamantă, la o acciză unitară de 750 euro/hectolitru, prevăzută la Anexa nr. 1 la Titlul VII - Accize - din Legea nr. 571/2003 cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de cele mai sus arătate, constatându-se că motivele de recurs invocate în cauză nu sunt întemeiate şi că hotărârea atacată este legală şi temeinică, se va dispune, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de SC M.P. SRL Măgurele împotriva Sentinţei civile nr. 2938 din data de 16 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de SC M.P. SRL Măgurele împotriva Sentinţei nr. 2938 din 16 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 7 aprilie 2011.
Procesat de GGC - CT
| ← ICCJ. Decizia nr. 2089/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2100/2011. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
