ICCJ. Decizia nr. 2120/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2120/2011
Dosar nr. 288/2/2010
Şedinţa publică de la 8 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
D.I., D.S. şi D.D., au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe să se constate refuzul nejustificat al pârâtului de a primi cererea reclamanţilor şi actele necesare în vederea redobândirii cetăţeniei române şi obligarea acestuia să primească aceste acte într-un termen scurt, rezonabil.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că în anul 2006 s-au prezentat la Secţia Consulară a Ambasadei de la Chişinău în vederea depunerii cererii şi a actelor necesare, fiind refuzaţi, adresându-se astfel cu o altă cerere în data de 02 iulie 2009.
La această cerere, pârâtul a răspuns reclamanţilor prin adresa din 22 iulie 2009 comunicându-le că în raport de numărul foarte mare de solicitări, urmează să primească invitaţia pentru depunerea dosarului, însă până la data introducerii acţiunii nu au primit nici o astfel de invitaţie.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2816 din 10 iunie 2010, a admis acţiunea reclamanţilor, obligând pârâtul să primească cererea acestora şi actele necesare, cu privire la redobândirea cetăţeniei române, într-un termen rezonabil.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că pârâtul a depăşit termenul rezonabil de soluţionare a cererii, prevăzut de art. 10 din CEDO, astfel că apărările acestuia privind numărul mare de cereri şi activitatea supradimensională vor fi înlăturate.
Împotriva acestei sentinţe, considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs Ministerul Afacerilor Externe.
Recurentul a susţinut că, în mod greşit instanţa a constatat că în cauză s-a depăşit termenul rezonabil de soluţionare a cererii reclamanţilor, întrucât noţiunea de termen rezonabil nu este sinonimă cu un termen, neapărat scurt pe de o parte, iar pe de altă parte, acesta nu se aplică decât în cazurile expres specificate, ipoteză în care, însă, reclamanţii nu se regăsesc.
S-a mai susţinut că, vătămarea produsă în circumstanţe care exclud culpa autorităţii pârâte nu poate atrage răspunderea acesteia precum şi faptul că Secţia Consulară a Ambasadei României la Chişinău nu a exercitat un drept de apreciere, astfel încât să fie îndeplinite condiţiile excesului de putere, reţinut de instanţa de fond.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
În cauză, nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii, deoarece prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt în raport cu materialul probator administrat şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Critica recurentului privind greşita aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) Legea contenciosului administrativ, care defineşte noţiunea de refuz nejustificat de soluţionare a cererii, nu este fondată pentru următoarele motive:
Potrivit art. 12 alin. (3) Legea cetăţeniei nr. 21/1991, persoanele care au domiciliul sau reşedinţa în străinătate pot depune cererea de redobândire a cetăţeniei române, însoţită de actele care dovedesc îndeplinirea condiţiilor impuse de lege, la misiunile diplomatice sau oficiile consulare competente ale României; cererile vor fi înaintate de îndată Comisiei pentru cetăţenie.
Problema care se impune a fi rezolvată în cauză este legată de termenul în care autorităţile române trebuie să soluţioneze cererile de redobândire a cetăţeniei române.
Din lecturarea textului legal anterior arătat, rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit un termen în care autorităţile române să proceseze astfel de cereri.
Ca atare, în lipsa unui asemenea termen legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenţia Europeană pentru Cetăţenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora: „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie”.
Doctrina europeană a arătat că noţiunea de „termen rezonabil” este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
Astfel, în materie «civilă», dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicţiei competente, dar el include şi durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicţiei este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.
În opinia Curţii de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special, în funcţie de complexitatea speţei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente.
În cauză, Înalta Curte apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării cererii - 2 iulie 2009 şi data soluţionării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispoziţiilor legale mai sus menţionate şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, instanţa de control judiciar nu poate primi susţinerea recurentului în sensul că există un număr foarte mare de cereri, care depăşesc capacitatea de procesare a Secţiei Consulare a Ambasadei, deoarece autorităţile naţionale trebuie să ia măsurile necesare pentru respectarea principiului celerităţii, care guvernează materia aflată în discuţie.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
Totodată, stabilirea de către instanţă, în sarcina pârâtului a unui „termen scurt, rezonabil” pentru primirea cererii reclamanţilor a fost făcută în stricta aplicare a cadrului legal existent în materie, ca o reparaţie echitabilă acordată reclamanţilor pentru nesoluţionarea cererii înregistrate de aceaştia la data de 2 iulie 2009, aceasta în aplicarea dispoziţiilor art. 10 din Convenţia Europeană pentru Cetăţenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002 (dispoziţii anterior citate) precum şi a dispoziţiilor art. 18 alin. (6) din Legea contenciosului administrativ, potrivit cărora, „ Instanţa, soluţionând cererea (…) poate stabili, prin dispozitiv (…) un termen de executare”(…). În aceste condiţii, susţinerea recurentului privitoare la lipsa de temei juridic a hotărârii primei instanţe, în ceea ce priveşte stabilirea acestei obligaţii în sarcina sa, este vădit nefondată.
Faptul că legiuitorul român a hotărât să îmbunătăţească cadrul legislativ în ceea ce priveşte procedura de primire a cererilor de redobândire a cetăţeniei române constituie un aspect irelevant în cauză, întrucât faptul că, potrivit art. II din noua Lege nr. 359/2009) începând cu 1 ianuarie 2010, în vederea înregistrării cererilor de redobândire sau acordare a cetăţeniei române, formulate în temeiul dispoziţiilor art. 101 Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se vor înfiinţa birouri teritoriale în subordinea Direcţiei cetăţenie din cadrul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, nu poate fi primit ca argument pertinent pentru justificarea nesoluţionării într-un termen rezonabil a cererii reclamanţilor, depuse în anul 2009, imposibilitatea asigurării anterioare de către Statul Român a unui cadru administrativ corespunzător pentru preluarea şi analiza într-un termen rezonabil a cererilor de genul celei în discuţie, neputând fi opusă, aşadar, reclamanţilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinţei civile nr. 2816 din 10 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 8 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2119/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2121/2011. Contencios → |
|---|
