ICCJ. Decizia nr. 2176/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2176/2011
Dosar nr.6518/2/2009
Şedinţa publică din 12 aprilie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 20126/3/2006 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, la data de 5 iunie 2006 reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei a solicitat rezoluţiunea Contractului de servicii încheiat cu pârâtul la data de 20 februarie 2006, eliberarea garanţiei de bună execuţie şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâtul, la data de 20 februarie 2006, contractul de asigurări având ca obiect servicii privind asigurarea CASCO pentru autoturismele din dotarea parcului auto deţinut de pârât, în urma procedurii de selecţie de oferte care a avut ca obiect achiziţia de servicii de asigurări.
A mai arătat reclamanta că preţul contractului a fost suma de 12.539.33 lei ce trebuia achitată de către asigurat în termen de 15 zile calendaristice de la data primirii facturii la Ministerul Justiţiei.
Reclamanta a susţinut că pârâtul asigurat nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 9 din contractul încheiat, conform căreia achizitorul trebuia să pună la dispoziţia prestatorului orice informaţie pe care acesta o considera necesară pentru îndeplinirea contractului.
Art. 21 din Condiţiile de asigurare privind asigurarea pentru avarii şi furt a autovehiculelor, prevăd că asigurarea nu se va putea încheia anterior efectuării inspecţiei de risc şi faptul că la reînnoirile fără interpunerea de contract inspecţia de risc nu este necesară.
SC A. SA a mai menţionat că a solicitat pârâtului asigurat să-i comunice o dată la care se putea efectua inspecţia de risc a autovehiculelor asigurate, precum şi de a-i pune la dispoziţie documentele şi informaţiile necesare pentru aceste autovehicule, prin adresa din 24 februarie 2006, dar pârâtul nu a răspuns acestei solicitări.
A concluzionat reclamanta că solicită rezilierea contractului întrucât asiguratul pârât nu a îndeplinit două dintre obligaţiile sale contractuale, efectuarea inspecţiei de risc şi plata primei de asigurare, iar neîndeplinirea acestor obligaţii esenţiale a avut ca efect faptul că asigurarea nu s-a putut încheia şi deci contractul nu a produs efecte juridice.
Pârâtul a depus întâmpinare şi cerere reconvenţională (prin care a invocat excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Bucureşti, iar în subsidiar pe cererea reconvenţională a solicitat rezoluţiunea contractului nr. X de servicii de asigurare tip CASCO din culpa reclamantei-pârâte şi obligarea SC A. SA la plata în favoarea Ministerului Justiţiei a sumei de 29.616,62 lei reprezentând contravaloarea reparaţiilor efectuate unui număr de 4 autovehicule asigurate, aparţinând Ministerului Justiţiei, precum şi la plata unor penalităţi de întârziere calculate de la momentul refuzului societăţii de asigurare, stabilit pe cale judecătorească, de a-şi onora obligaţiile contractuale şi până la momentul executării hotărârii pronunţată în cauză.
Prin Sentinţa comercială nr. 8510 din 18 octombrie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
La Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, cauza a fost înregistrată la data de 14 decembrie 2006.
Prin Sentinţa civilă nr. 1912 din 03 iulie 2007 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea principală formulată de SC A. SA, ca neîntemeiată, a admis în parte cererea reconvenţională şi a obligat pârâta SC A. SA la plata sumei de 29.616,82 lei despăgubiri actualizate în raport de rata inflaţiei de la data de 20 iulie 2006, data concilierii, până la executarea obligaţiei şi a respins cererea de reziliere a contractului de asigurare formulată de pârâtul-reclamant ca neîntemeiată.
Pârâtul-reclamant Ministerul Justiţiei a depus cerere de completare a dispozitivului Sentinţei civile nr. 1912 din 03 iulie 2007 prin care a precizat că în şedinţa publică din 24 aprilie 2007 şi-a mărit câtimea obiectului cererii reconvenţionale la suma de 31.970,53 lei datorită creşterii valorii estimative a costului reparării autovehiculului, conform devizului din 10 martie 2007 al SC R. SA.
Prin Sentinţa civilă nr. 2733 din 06 noiembrie 2007 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de completare a dispozitivului Sentinţei civile nr. 1912 din 03 iulie 2007.
Prin Decizia nr. 466 din 29 ianuarie 2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios, administrativ şi fiscal, a admis recursurile reclamantului-pârât şi a pârâtului-reclamant a casat Sentinţa civilă nr. 1912 din 03 iulie 2007 şi a trimis cauza spre rejudecare aceleaşi instanţe.
Prin Decizia de casare, instanţa de control judiciar a reţinut că este întemeiată critica recurentei-reclamante în sensul că nu datorează despăgubiri pentru autoturismul avariat la data de 17 februarie 2006, întrucât riscul asigurat s-a produs anterior semnării contractului de asigurare, respectiv data de 20 februarie 2006, iar instanţa de fond nu a calculat corect valoarea sumei acordate pârâtului-reclamant Ministerul Justiţiei pentru autoturismele în discuţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios, administrativ şi fiscal, a mai reţinut că este corectă critica reclamantei-pârâte SC A. SA, în sensul că instanţa de fond a acordat mai mult decât s-a cerut (plus petita), întrucât Ministerul Justiţiei a solicitat obligarea la plata sumei de 29.616,62 lei, iar prin sentinţa recurată s-a acordat această sumă actualizată cu rata inflaţiei.
În fond după casare, cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios, administrativ şi fiscal, sub nr. 6518/2/2009 la data de 10 iulie 2009.
Prin Sentinţa nr. 2410 din 19 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A. SA, ca neîntemeiată; a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant Ministerul Justiţiei în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă SC A. SA; a obligat reclamanta-pârâtă SC A. SA la plata sumei de 28.031,79 lei reprezentând despăgubire conform contract asigurare CASCO nr. X/2006 către pârâtul-reclamant Ministerul Justiţiei şi a respins în rest cererea reconvenţională, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut următoarele:
Potrivit art. 10.1 din contractul nr. X/2006 achizitorul are obligaţia de a efectua plata primei către prestator în termen de maxim 15 zile calendaristice de la data înregistrării facturii la registratura generală a Ministerului Justiţiei.
Neîndeplinirea corespunzătoare a acestei obligaţii contractuale a fost sancţionată de părţi, conform clauzei convenită la art. 12 din contract prin plata unor penalităţii de întârziere, reprezentând o sumă echivalentă cu o cotă de 0,50% pe zi de întârziere din plata neefectuată până la data efectuării plăţii.
S-a constatat că, prin clauzele contractuale părţile nu au înţeles să sancţioneze această întârziere cu rezoluţiunea contractului.
Mai mult, din conţinutul clauzelor contractuale rezulta că părţile au înţeles să sancţioneze orice neexecutare a obligaţiilor contractuale prin rezilierea contractului şi în niciun caz prin rezoluţiune.
Ca atare, solicitarea reclamantei SC A. SA, ca instanţa să dispună rezoluţiunea contractului de servicii din 20 februarie 2006 a fost apreciată ca şi contrară prevederilor contractuale şi deci contrară legii părţilor (pacta sunt servanda, art. 970 C. civ.).
În speţă, contractul nr. X/2006 a prevăzut expres rezilierea ca modalitate de încetare a efectelor contractului şi nu rezoluţiunea.
Cu privire la susţinerea reclamantei SC A. SA, în sensul că pârâtul Ministerul Justiţiei nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală prevăzută de art. 9 din contract, Curtea a reţinut că este neîntemeiată.
În contract nu s-a prevăzut efectuarea inspecţiei de risc a autovehiculelor asigurate după încheierea contractului.
Cu privire la cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant Ministerul Justiţiei prin care a solicitat rezoluţiunea contractului de servicii nr. X/2006 din culpa reclamantei-pârâte şi obligarea SC A. SA la plata sumei de 26.616,62 lei, reprezentând contravaloarea reparaţiilor efectuate pentru cele 4 autoturisme avariate plus plata unor penalităţi de întârziere s-a reţinut, că instanţa nu poate decide rezoluţiunea contractului întrucât din interpretarea clauzelor contractuale părţile au înţeles ca neexecutarea obligaţiilor să fie interpretată în sensul în care contractul produce efecte juridice. Ori rezoluţiunea nu a fost prevăzută de părţile contractante, întrucât ar conduce la lipsirea de efecte a contractului.
Cu privire la suma de 26.616,62 lei reprezentând contravaloarea reparaţilor efectuate pentru cele 4 autoturisme avariate s-a constatat că, prin Decizia de casare nr. 466 din 29 ianuarie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios, administrativ şi fiscal, a apreciat corectă critica SC A. SA, în sensul că nu datorează despăgubiri pentru autoturismul avariat la data de 17 februarie 2006, întrucât riscul asigurat s-a produs anterior semnării contractului de asigurare, respectiv la data de 20 februarie 2006, iar instanţa de fond nu a calculat corect valoarea sumei acordate Ministerului Justiţiei.
Cu privire la solicitarea reclamantei SC A. SA de eliberare a garanţiei de bună execuţie s-a apreciat că este neîntemeiată, întrucât în baza art. 13.4 din contractul nr. X/2006, pârâtul-reclamant Ministerul Justiţiei a ridicat pretenţii şi din analiza cererii reconvenţionale s-a dovedit că aceasta este întemeiată în parte.
De asemenea, în privinţa susţinerii reclamantei în sensul că a restituit contravaloarea primelor de asigurare (aspect rezultat şi din raportul de expertiză contabilă) cu O.P. din 10 aprilie 2006, s-a apreciat că acest aspect este fără relevanţă în cauză deoarece, în perioada producerii accidentelor şi avarierii autoturismelor aparţinând Ministerului Justiţiei, contractul nr. X/2006 a fost valabil şi a produs efecte juridice.
Împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond au declarat recurs Ministerul Justiţiei şi SC A. SA Bucureşti.
În motivarea recursului său, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul-recurent Ministerul Justiţiei a arătat că sentinţa a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii în esenţă pentru următoarele motive:
- În mod greşit instanţa de fond nu a acordat şi penalităţile de întârziere aferente sumei solicitate motivat de faptul că ambele părţi au avut o culpă în neexecutarea obligaţiilor contractului de asigurare şi instanţa nu a ţinut cont de prevederile art. 15.1 şi art. 12.2 din contractul de servicii.
Refuzul de plată a despăgubirilor de către SC A. SA a fost culpabil deoarece contractul încheiat între părţi stabilea în mod expres consecinţa neplăţii în termen a primei de asigurare iar pe de altă parte efectuarea inspecţiei de risc era o procedură prealabilă încheierii contractului de asigurare iar nu ulterioară acesteia.
- De asemenea se arată că suma de 28.031,79 lei nu a fost calculată corect de instanţa de fond, întrucât la valoarea totală rezultată trebuia inclusă şi valoarea reparaţiei autoturismului implicat în accidentul din data de 17 februarie 2006. Este real că evenimentul asigurat s-a produs la o dată anterioară celei la care s-a încheiat contractul, totuşi trebuia avută în vedere perioada de valabilitate a poliţelor de asigurare 1 februarie 2006 - 31 decembrie 2006.
- Pentru accidentul produs cu autoturismul în data de 9 martie 2006, suma corectă a despăgubirii este de 2026,75 lei şi nu suma de 2020,75 lei reţinută greşit de instanţa de fond.
Reclamanta-recurentă SC A. SA - în motivarea recursului său, întemeiat pe prevederile art. 3041 C. proc. civ., a arătat în esenţă următoarele:
- În mod greşit, instanţa de fond a considerat că părţile au înţeles să nu sancţioneze cu rezoluţiunea contractului, neplata primei de asigurare.
În ceea ce priveşte aprecierea caracterului de contract cu executare succesivă, în cazul de faţă se arată că datorită faptului că obligaţia esenţială, a plăţii preţului serviciilor, rămânând neexecutată, contractul capătă caracterul unui contract uno ictu, cu executare instantanee.
- Prima instanţă greşit a apreciat că nu poate fi reţinută culpa asiguratorului la neefectuarea inspecţiei de risc, ci doar neglijenţa asiguratorului care nu îi poate imputa primului acest aspect.
Se arată că după semnarea poliţelor de asigurare intimata-pârâtă avea obligaţia de a prezenta conform art. 9 din Contract (…) orice informaţie pe care aceasta o considera necesară în vederea îndeplinirii Contractului.
Această situaţie rezultă şi din raportul de expertiză întocmit în cauză prin care experta a stabilit că asigurarea nu poate intra în vigoare anterior efectuării inspecţiei de risc, iar obligativitatea efectuării inspecţiei de risc cade în sarcina asiguratorului de comun acord cu asiguratul care era obligat să pună la dispoziţia asiguratorului şi documentele de identificare a lor (carte de identitate, talon).
Apreciază recurenta că sunt singurii care au insistat în efectuarea inspecţiei fiscale şi au făcut numeroase demersuri atât telefonice cât şi în scris pentru a efectua inspecţiile de risc pentru autoturismele asigurate în baza contractului. Presupusa încercare de plată a primei de către pârâta-reclamantă nu are relevanţă întrucât s-ar fi făcut la data de 30 martie 2006, deci tot cu depăşirea termenului de scadenţă al facturii.
Conform contractului din 20 februarie 2006, recurenta-reclamantă arată că avea dreptul fie de a percepe penalităţi de întârziere a plăţii primei de asigurare (art. 12 pct. 12.2) fie de a solicita rezoluţiunea Contractului (art. 12 pct. 15.1).
Recurenta-reclamantă a formulat cerere de repunere în termenul legal de a formula şi motiva cererea de recurs în conformitate cu prevederile art. 103 C. proc. civ., arătând în principal că pe parcursul derulării judecăţii de fond, A. şi-a schimbat sediul social, aspect adus la cunoştinţa instanţei de fond printr-o cerere precizatoare care se afla la dosarul de fond.
Instanţa de fond a dispus comunicarea hotărârii tot la vechiul sediu al recurentei-reclamante aşa cum rezultă din comunicarea aflată la dosarul de fond.
Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare la cererea de recurs formulată de reclamanta SC A. SA, a invocat excepţia tardivităţii recursului şi a apreciat că acesta este nefondat, că reclamanta-pârâtă nu a urmărit să-şi execute cu bună-credinţă obligaţiile contractuale, invocând propria culpă în motivarea cererii de rezoluţiune a contractului prin neefectuarea inspecţiei de risc.
SC A. SA a formulat, de asemenea, întâmpinare la cererea de recurs a pârâtului Ministerul Justiţiei, arătând că în mod corect a fost respinsă de instanţa de fond cererea privind acordarea de penalităţi de întârziere ţinând cont de gradul de culpă pe care l-a avut în desfăşurarea contractului.
Analizând cererea de repunere în termenul de formulare şi motivare a recursului, formulată de reclamanta-pârâtă SC A. SA Înalta Curte, constată că sunt întemeiate susţinerile recurentei în sensul că deşi şi-a îndeplinit obligaţiile procedurale ce-i reveneau în conformitate cu dispoziţiile art. 98 C. proc. civ. şi a adus la cunoştinţa instanţei de fond schimbarea sediului social, solicitând comunicarea actelor de procedură la noul sediu, instanţa de fond din eroare a comunicat sentinţa pronunţată la vechiul sediu al reclamantei.
În consecinţă fiind îndeplinite condiţiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ. şi dovedită împrejurarea fortuită, se va admite cererea de repunere în termenul de formulare a cererii de recurs.
Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor formulate:
Recursul pârâtului-reclamant Ministerul Justiţiei este nefondat.
Primul motiv de recurs privind penalităţile de întârziere este nefondat întrucât aşa cum a reţinut şi prima instanţă, ambele părţi din contract şi-au executat cu întârziere obligaţiile contractuale. Astfel recurentul Ministerul Justiţiei nu a achitat sau a achitat cu întârziere prima de asigurare, nu a cooperat pentru efectuarea inspecţiei de risc, chiar dacă după 4 zile de la semnarea contractului reclamanta SC A. nu a achitat contravaloarea reparaţiilor.
Potrivit art. 12.1 din Contractul de servicii - nr. X/2006 - „În cazul în care, din vina sa exclusivă, prestatorul nu reuşeşte să îşi îndeplinească obligaţiile asumate prin contract, achizitorul are dreptul de a deduce penalităţi în cuantum de 0,5% din valoarea neefectuată a contractului până la îndeplinirea efectivă a obligaţiilor”.
Ministerul Justiţiei nu a răspuns solicitărilor recurentei-reclamante SC A. SA pentru efectuarea inspecţiei de risc, aceasta putând a fi efectuată până la data de 27 februarie 2006 - atunci când s-a constituit garanţia de execuţie bancară - conform art. 5.1. din Contract.
- Se observă aşadar că raportat la data intrării în vigoare a contractului - deci data constituirii garanţiei de bună execuţie (27 februarie 2006) - pentru autoturismele asigurate care au fost avariate, nu s-a plătit contravaloarea reparaţiilor pentru neefectuarea inspecţiei de risc şi neplata primei de asigurare.
Prevederile art. 12.2 din Contract stipulează că „În cazul în care achizitorul nu semnează factura în termenul menţionat acesta are obligaţia de a plăti, ca penalităţi, o sumă echivalentă cu o cotă de 0,05% pe ziua de întârziere din plata neefectuată, până la data efectuării plăţii”.
Cum pârâtul-recurent Ministerul Justiţiei - a plătit prima de asigurare la data de 31 martie 2006 - (nu a făcut dovada că a achitat anterior într-un cont eronat) suma prevăzută în factura din 22 februarie 2006 - nu a putut fi plătită de SC A. SA întrucât răspunderea A. începe la data precizată în contractul de asigurare dar nu mai devreme de 24 de ore de la sfârşitul zilei în care s-a plătit prima de asigurare (art. 20 din Condiţii de asigurare). Reclamanta recunoaşte că a plătit cu întârziere prima şi că datorează penalităţi dar condiţionează plata acestora de plata despăgubirilor de către A. Rezultă de aici culpa contractuală a ambelor părţi.
- Referitor la al doilea motiv de recurs - se reţine că potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. - cererea de acordare a despăgubirii cu privire la autoturismul implicat în accidentul de circulaţie din data de 17 februarie 2006, a fost o problemă de drept dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia civilă nr. 446 din 29 ianuarie 2009.
- Al doilea motiv de recurs privind reţinerea sumei de 2020,75 lei în loc de 2026,75 reprezintă o simplă eroare materială susceptibilă de a fi valorificată potrivit art. 2811 C. proc. civ.
Recursul reclamantei-recurente SC A. SA.
- Motivul de recurs privind nesancţionarea cu rezoluţiunea contractului a neplăţii primei de asigurare - a fost o problemă dezlegată în drept de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 446 din 29 ianuarie 2009 - care a fost preluată în mod obligatoriu de instanţa de fond - statuându-se că părţile nu au înţeles să sancţioneze această întârziere cu rezoluţiunea contractului, ci prin acordarea unor penalităţi de întârziere.
- Motivul de recurs privind culpa asiguratului în neefectuarea inspecţiei de risc apare nerelevantă în contextul în care cererea de rezoluţiune a contractului de servicii a fost respinsă ca neîntemeiată, acesta constituind un argument în susţinerea cererii de rezoluţiune a contractului.
Prin urmare, văzând şi cele arătate mai sus privind culpa ambelor părţi în neexecutarea obligaţiilor contractuale (Ministerul Justiţiei trebuia să coopereze la inspecţia de risc, iar SC A. SA trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 17 alin. (2) din Legea nr. 136/1995) acestea fiind doar argumentele SC A. pentru cererea de rezoluţiune, se constată că sunt nerelevante în acest context, având în vedere prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Având în vedere, cele arătate mai sus, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constatând că instanţa de fond a pronunţat o sentinţă legală şi temeinică, se vor respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite cererea de repunere în termenul de formulare a recursului declarat de recurenta-reclamantă SC A. SA Bucureşti.
Respinge recursurile declarate de Ministerul Justiţiei şi SC A. SA Bucureşti împotriva Sentinţei nr. 2410 din 19 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 aprilie 2011.
Procesat de GGC - CT
| ← ICCJ. Decizia nr. 2132/2011. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 2177/2011. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
