ICCJ. Decizia nr. 2314/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2314/2011
Dosar nr. 4850/2/2009
Şedinţa publică din 19 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta C.R.A.S. a chemat în judecată pe pârâtul S.R. prin C.C.S.D. solicitând obligarea pârâtei să desemneze evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare a despăgubirii cuvenite pentru imobilul din Bucureşti, str. Sebastian.
în motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin Decizia nr. 35 din 20 februarie 2009 a A.V.A.S. i-au fost stabilite despăgubirile cuvenite în baza Legii nr. l0/2001, urmare a exproprierii imobilului teren din Bucureşti, str. Sebastian, însă, deşi dosarul a fost înregistrat pe rolul C.C.S.D. în anul 2009, nu a fost soluţionat până la momentul introducerii acţiunii.
Prin întâmpinare, pârâtul S.R. prin C.C.S.D. a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, arătând, în esenţă, că faţă de procedura reglementată de art. 13 alin. (l) din Legea nr. 247/2005, emiterea titlului de despăgubire presupune parcurgerea procedurii administrative prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, dosarele urmând a fi analizate în ordinea stabilită de C.C.S.D. prin Decizia nr. 2 din 28 februarie 2006.
Totodată, la data de 01 octombrie 2009, C.C.S.D. a formulat cerere prin care a chemat în garanţie A.V.A.S., solicitând ca în situaţia în care va cădea în pretenţii, să se stabilească în raport cu aceasta că nu şi-a îndeplinit obligaţia transmiterii dosarului cu documentele solicitate de C.C.S.D.
Prin sentinţa nr. 1332 din 16 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti a respins atât acţiunea formulată de reclamanta C.R.A.S. în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin C.C.S.D., cât şi cererea de chemare în garanţie a A.V.A.S., formulată de pârât, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, că prin Decizia nr. 35 din 20 februarie 2009 au fost stabilite despăgubirile cuvenite reclamantei C.R.A.S., în baza Legii nr. 10/2001, urmare a exproprierii imobilului din Bucureşti, str. Sebastian, dispoziţia de restituire împreună cu dosarul administrativ fiind înaintate de către A.V.A.S., la C.C.S.D. în anul 2009, iar dosarul reclamantei a făcut obiectul verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură de către Comisie.
De asemenea, instanţa de fond a mai reţinut că întrucât dosarul mai trebuia completat cu un istoric de rol întocmit după anul 1947, având în vedere că Decizia de restituire trebuia însoţită de documente care să facă dovada proprietăţii la data preluării, în mod corect Comisia a ajuns la concluzia că dosarul nu este complet.
S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că nu se poate reţine faptul că pârâta nu şi-a respectat obligaţia de a analiza cererea într-un termen rezonabil, în condiţiile în care, în speţă, dosarul reclamantei a fost înregistrat la autoritatea pârâtă în anul 2009, iar remiterea către A.V.A.S. a dosarului, pe motiv că nu era complet, s-a realizat la data de 17 septembrie 2009.
Concluzionând, instanţa de fond a apreciat că în contextul în care dosarul nu s-a întors de la A.V.A.S. cu completările solicitate, iar cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 28 mai 2009, nu se poate imputa pârâtei o nesoluţionare a cererii într-un termen rezonabil, prin urmare, nu se poate desemna evaluator, atâta vreme cât nu se poate face o analiză în privinţa legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat, C.C.S.D. nefiind încă în posesia tuturor documentelor apreciate ca fiind necesare.
împotriva Sentinţei nr. 1332 din 16 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, în termen legal a declarat recurs reclamanta C.R.A.S.
În motivarea recursului, reclamanta a arătat, în esenţă, următoarele:
Susţinerea instanţei de fond şi anume faptul că nu se poate reţine că intimata-pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţia de a analiza cererea într-un termen rezonabil atâta timp cât dosarul a fost returnat la A.V.A.S., în 17 septembrie 2010, pe motiv că nu este complet, este neîntemeiată.
De fapt, instanţa s-a aflat într-o gravă eroare deoarece prin adresa nr. 43389 din 17 septembrie 2009 nu a fost returnat dosarul de despăgubire la A.V.A.S., în vederea completării acestuia, ci au fost solicitate lămuriri doar cu privire la anumite aspecte, astfel că poate fi desemnat un evaluator, astfel cum a solicitat prin acţiune.
De asemenea, susţinerea că dosarul de despăgubire este incomplet având în vedere că nu au fost depuse înscrisuri din care să reiasă motivarea acordării de despăgubiri pentru suprafaţa de teren de 30.540 m.p., este nefondată.
În ceea ce priveşte chestiunea dacă suprafaţa de teren de 4.000 m.p. vândută în anul 1946 către T. se regăseşte în suprafaţa pentru care s-au acordat despăgubiri, în condiţiile în care se scad toate suprafeţele de teren vândute de către autoarea reclamantei, inclusiv suprafaţa de 4000 m.p., ar fi rămas în proprietatea acesteia suprafaţa de 32.181,69 m.p. din totalul de 79.303 m.p. pe care l-a deţinut în proprietate conform deciziei nr. 1909/1938 emisă de Primăria sectorului III Albastru, Serviciul funciar.
În raport de cele de mai sus, reclamanta deşi este îndrituită la despăgubiri pentru suprafaţa de teren de 32.181,69 m.p., a renunţat pentru 1.641,25 m.p. deoarece acea suprafaţă nu se regăseşte pe terenul actual al U.V.
Având în vedere că A.M.C. figura ca titular de rol la data preluării terenului, 1951, când terenul din str. Sebastian a trecut în folosinţa I. Vulcan, nu există nici un dubiu că reclamanta a făcut dovada proprietăţii imobilului în discuţie.
În ceea ce priveşte istoricul adresei poştale, respectiv dacă terenul de 79.303 m.p. situat în periferia Bucureştilor se identifică cu locul G. din actul de partaj din 1897 şi cu locul numit G. din str. Sebastian, din contractul de căsătorie, au fost depuse la dosarul de notificare adresele nr. 533592/7050/1/2006 şi nr. 886978/1002 din 26 februarie 2010 emise de P.M. Bucureşti, cu care se face dovada că terenul din str. Sebastian a avut proprietar pe A.M.C.
Astfel, nu se poate reţine că dosarul de despăgubiri nu este complet şi nici nu a existat un motiv obiectiv pentru care intimata-pârâtă nu a desemnat un evaluator, aceasta fiind în posesia tuturor documentelor necesare parcurgerii celei de-a doua etape a procedurii administrative, evaluarea imobilului.
Mai mult decât atât, nici o cerere de informaţie suplimentară nu a fost făcută de către pârâtă, într-un termen rezonabil, care ar fi putut fi luată în considerare de către instanţele de judecată ca pe un semn de activitate din partea autorităţii administrative competente.
În fine, este de observat că procedura administrativă a fost declanşată încă din anul 2001, când a depus notificarea, dar nici până în prezent nu a fost soluţionată, nici pe cale administrativă şi nici pe cale judecătorească, cu toate că dreptul de soluţionare în termen rezonabil reprezintă o garanţie pentru soluţionarea echitabilă atât în procedura prealabilă, cât şi în contencios administrativ, astfel cum a fost reglementată în art. 6 din C.E.D.O.
Recursul este fondat.
Judecătorul fondului a respins acţiunea reclamantei reţinând, în esenţă, că dosarul de despăgubiri al doamnei C.R.A.S. era incomplet la momentul înregistrării acestuia la C.C.S.D., motiv pentru care pârâta a fost nevoită să restituie respectivul dosar la A.V.A.S., emitentul deciziei nr. 35 din 20 februarie 2009 prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul în suprafaţă de 30.540 m.p. situat în Bucureşti, str. Sebastian, evidenţiat în patrimoniul SC V. SA Bucureşti.
În condiţiile în care anterior înregistrării dosarului la C.C.S.D., nu s-a realizat o identificare clară a imobilului pentru care s-au acordat măsuri reparatorii, restituirea dosarului A.V.A.S. apare ca justificată, a arătat prima instanţă, astfel că nu se poate reţine că pârâta mai sus amintită nu şi-a respectat obligaţia de a analiza cererea într-un termen rezonabil.
Aceasta, a statuat instanţa de fond, constituie un motiv obiectiv pentru care nu s-a încheiat procedura analizei prealabile, iar desemnarea unui evaluator nu este posibilă câtă vreme nu se poate face o analiză în privinţa legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat.
Contrar celor reţinute de prima instanţă, constată Înalta Curte, din probele aflate la dosarul cauzei, rezultă în mod cert că dosarul de despăgubiri al reclamantei C.R.A.S. nu a fost niciodată restituit A.V.A.S., după înregistrarea acestuia la C.C.S.D.
În realitate, C.C.S.D. a adresat doar o cerere înregistrată sub nr. 43389/ CC din 17 septembrie 2009, A.V.A.S., prin care a solicitat o serie de lămuriri cu privire la imobilul în discuţie.
A.V.A.S. i-a comunicat pârâtei C.C.S.D. că propunerea privind acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul în suprafaţă de 30.540 m.p. are la bază Dispoziţia nr. 9299 din 13 decembrie 2007 emisă de P.M. Bucureşti, act în care este realizată identificarea terenului revendicat. În ceea ce priveşte susţinerea C.C.S.D. că în expertiza de specialitate efectuată nu se regăseşte suprafaţa de 30.540 m.p., A.V.A.S. a arătat că în expertiză se menţionează 30.320 m.p. pe care au fost edificate construcţii, la care se adaugă suprafaţa de 5.642 m.p., în total rezultând o suprafaţă de 35.962 m.p. A.V.A.S. a mai precizat şi că dacă s-ar scădea suprafaţa de 4.000 m.p., la care se referă intimata-pârâtă, tot ar rezulta o suprafaţă mai mare decât cea pentru care s-au propus acordarea de măsuri reparatorii. În fine, a arătat că luarea în considerare a suprafeţei de doar 30.540 m.p. s-a datorat împrejurării că s-a avut în vedere doar suprafaţa de teren pentru care P. Bucureşti şi-a declinat competenţa, această din urmă autoritate având competenţa clarificării situaţiei juridice a imobilului.
Aşadar, rezultă fără dubiu că refuzul intimatei-pârâte de a desemna un evaluator este nejustificat, în sensul în care o astfel de conduită este definită în art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004. Mai exact, demersul C.C.S.D. pe lângă A.V.A.S. este nu numai nejustificat, dar este lipsit şi de o bază legală.
Din cele de mai sus, este evident că documentaţia aflată la dosarul de despăgubire al reclamantei este cât se poate de lămuritoare în ceea ce priveşte datele de identificare ale imobilului, iar intimata-pârâtă nu avea nevoie să obţină informaţii suplimentare cu privire la acesta. Nu este lipsit de relevanţă că intimata-pârâtă a lăsat în nelucrare dosarul reclamantei, după înregistrarea acestuia la Secretariatul General, solicitarea de informaţii de la A.V.A.S. survenind doar după promovarea acţiunii în justiţie de către doamna C.R.A.S., ceea ce demonstrează că demersul C.C.S.D. s-a produs doar pentru a justifica de ce autoritatea publică pârâtă nu a procedat la desemnarea evaluatorului.
Apoi, este la fel de clar că demersul întreprins de către C.C.S.D. nu ar fi avut nicio utilitate pentru ca această instituţie publică să se pronunţe în privinţa legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a acelui teren.
Capitolul V - Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor – din Legea nr. 247/2005 nu conţine prevederi care să-i confere C.C.S.D. atribuţii în privinţa verificării dispoziţiilor emise în baza Legii nr. 10/2001, sub aspectul conţinutului acestora, respectiv dacă aceste acte administrative oferă suficiente informaţii în vederea identificării imobilelor pentru care urmează a se acorda despăgubiri, după cum este cazul în speţa de faţă. Chestiunea pusă în discuţie este fără îndoială, de competenţa evaluatorului/societăţii de evaluatori, aşa cum rezultă din prevederile art. 16 alin. (6) şi alin. (61) - alin. (65) din actul normativ precitat.
Apoi, competenţa acestei autorităţi publice centrale de a efectua un control de legalitate se rezumă doar la a verifica legalitatea respingerii cererilor de restituire în natură, după cum rezultă din prevederile art. 16 alin. (4) din Legea nr. 247/2005. Or, în speţă, terenul în discuţie s-a aflat în patrimoniul SC V. SA Bucureşti, astfel că nu poate fi restituit în natură, pe de o parte, iar pe de altă parte, reclamanta este de acord cu primirea de despăgubiri prin echivalent şi nu a contestat dispoziţia A.V.A.S.
În fine, intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparaţiilor, în condiţiile în care notificarea în baza Legii nr. 10/2001 a avut loc încă de la 25 iulie 2001, că dispoziţia prin care a fost identificat terenul a fost emisă de P.M. Bucureşti în anul 2007, iar dosarul a fost înregistrat la C.C.S.D. în 2009, conferă consistenţă susţinerii reclamantei, în sensul încălcării principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 para.1 din C.E.D.O.
Aşa fiind, rezultă că acţiunea reclamantei este întemeiată, greşit fiind respinsă de instanţa de fond, astfel că se impune admiterea recursului şi modificarea hotărârii pronunţate de curtea de apel, conform art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul admiterii acţiunii reclamantei, în contradictoriu cu C.C.S.D., şi obligării acestei autorităţi să desemneze evaluator în ceea ce priveşte stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent, conform Deciziei nr. 35 din 20 februarie 2009 emisă de A.V.A.S. Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate, referitoare la respingerea cererii de chemare în garanţie A.V.A.S.
Văzând că s-au cerut cheltuieli de judecată, Înalta Curte va obliga intimata - pârâtă C.C.S.D., potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., la plata sumei de 4.000 lei către reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de C.R.A.S. împotriva sentinţei nr. 1332 din 16 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică, în parte, sentinţa atacată, în sensul că admite acţiunea formulată de reclamanta C.R.A.S., în contradictoriu cu C.C.S.D. şi, în consecinţă, obligă această autoritate să desemneze evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare în ceea ce priveşte stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent, potrivit Deciziei nr. 35 din 20 februarie 2009 emisă de A.V.A.S.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Obligă intimata-pârâtă C.C.S.D. la plata de 4.000 lei, cheltuieli de judecată, către recurenta-reclamantă C.R.A.S.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2311/2011. Contencios. Anulare certificat de... | ICCJ. Decizia nr. 2317/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
