ICCJ. Decizia nr. 2320/2011. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2320/2011
Dosar nr. 874/45/2009
Şedinţa publică din 19 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, reclamanta SC R. SA Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele D.G.F.P.J. Iaşi şi A.F.P.C.M. Iaşi, anularea, în parte, a raportului de inspecţie fiscală nr. 7120 din 06 iunie 2008, a deciziei de impunere nr. 185 din 6 iunie 2008, precum şi a deciziei nr. 639 din 16 iunie 2009, prin care a fost soluţionată contestaţia introdusă împotriva primelor două acte administrativ - fiscale menţionate, apreciind că reţinerea făcută de către organul fiscal cu privire la inaplicabilitatea dispoziţiilor OUG nr. 16/2001 şi HG nr. 856/ 2002 reprezintă un exces de putere.
Prin întâmpinare, pârâtele D.G.F.P.J. Iaşi şi A.F.P.C.M. Iaşi au solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, arătând că livrările efectuate de reclamanta nu pot fi asimilate livrării de deşeuri industriale, pentru care se aplică taxarea inversă, ci reprezintă livrări taxabile de bunuri, în sensul art. 128 alin. (l) din Legea nr. 571/2003, pentru care se aplică cota de TVA de 19 %.
Prin Sentinţa nr. 196/ CA din 9 august 2010, Curtea de Apel Iaşi a admis, în parte, acţiunea reclamantei SC R. SA, în contradictoriu cu pârâtele D.G.F.P.J. Iaşi şi A.F.P.C.M. Iaşi şi a anulat atât raportul de inspecţie fiscală nr. 7120 din 6 iunie 2008, cât şi Decizia de impunere nr. 185 din 6 iunie 2008, emise de A.F.C.M. Iaşi, precum şi Decizia nr. 639 din 16 iunie 2009, emisă de D.G.F.P.J. Iaşi, în partea referitoare la stabilirea obligaţiei suplimentare de plată în sumă de 621.603 lei, reprezentând taxă pe valoare adăugată.
Totodată, Curtea de apel a respins cererea reclamantei, de anulare a actelor administrativ fiscale emise de pârâte, în partea referitoare la stabilirea obligaţiei de plată a sumei de 9.454 lei reprezentând taxa pe valoare adăugată aferentă cheltuielilor de protocol considerate nedeductibile fiscal la calculul profitului impozabil şi a obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 3.401,00 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă că, prin decontul depus pentru luna decembrie 2007, înregistrat la A.F.P.C.M., SC R. SA, a solicitat rambursarea soldului sumei negative a TVA, fapt pentru care s-a dispus efectuarea unei inspecţii fiscale, ce a fost finalizată prin încheierea unui raport de inspecţie fiscală, înregistrat sub nr. 7120 din 6 iunie 2008, în cuprinsul căruia s-a consemnat că bunurile rezultate urmare a procesului de producţie menţionat nu se încadrează în lista cuprinzând deşeurile, prevăzută de HG nr. 856/2002.
S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că pe baza acestui raport, a fost emisă Decizia de impunere nr. 185 din 6 iunie 2008 prin care s-a stabilit în sarcina SC R. SA o obligaţie suplimentară de TVA de 721.825 lei, iar contestaţia împotriva acestei decizii a fost soluţionată prin Decizia nr. 82 din 6 august 2008, D.G.F.P. Iaşi respingând contestaţia pentru suma totală de 28.739 lei ce reprezintă taxa pe valoare adăugată.
Din analiza raportului de expertiză efectuat în cauză, instanţa de fond a constatat că litigiul este generat de modul diferit de încadrare, din punct de vedere fiscal, a operaţiunilor de valorificare a bunurilor achiziţionate de SC R. SA de la I.M. M. SRL Chişinău, E.O.N.M.D. SA şi F.I. SA, operaţiuni pe care reclamanta le-a încadrat în categoria livrărilor de bunuri cărora li se aplică măsurile de simplificare prevăzute de art. l601 din Legea nr. 571/2003, în timp ce organul fiscal a apreciat că bunurile valorificate reprezintă în fapt materiale şi produse secundare, nu deşeuri.
Referitor la punctul de vedere al organului fiscal, prima instanţă a apreciat că acesta ignoră dreptul proprietarului bunului de a dispune liber de bun, organul fiscal nefiind în drept să recalifice operaţiunile economice efectuate cu acele bunuri şi să le dea un alt conţinut decât cel acceptat de părţile contractante, atât timp cât nu produce probe din care să rezulte că vânzătorul, în speţă SC R. SA, a lucrat cu rea credinţă, urmărind ca, prin declasarea bunurilor şi valorificarea acestora ca deşeuri, să se sustragă de la obligaţia de plată a taxei pe valoarea adăugată.
Curtea de apel, având în vedere şi dispoziţiile art. 128 alin. (8) pct. b) din Legea nr. 571/2003, care stabilesc că nu sunt considerate livrări de bunuri vânzările având ca obiect bunurile degradate calitativ, a constatat că nu există temei de fapt şi de drept care să permită organului fiscal să recalifice operaţiunile de valorificare a bunurilor inutilizabile în procesul de producţie al SC R. SA, respectiv din vânzare de deşeuri feroase şi neferoase în livrări de materiale şi produse secundare, atâta timp cât acesta nu a dovedit că prin acest gen de operaţiuni, reclamanta a urmărit să se sustragă de la obligaţia de plată a taxei pe valoarea adăugată.
Referitor la TVA aferentă cheltuielilor de protocol, prima instanţă a constatat că reclamanta nu a arătat în ce a constat eroarea de calcul pretins săvârşită de organul fiscal şi care au fost dispoziţiile legale încălcate, iar, în cauză, expertul contabil a constatat că TVA asupra cheltuielilor de protocol, pe anii 2005 şi 2006, nedeductibile fiscal, în sumă de 9.454 lei, a fost corect stabilită prin concluziile din raportul fiscal şi din Decizia de impunere nr. 7122/2008.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta D.G.F.P.J. Iaşi, susţinând că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică, pentru următoarele motive, respectiv argumente:
- în mod greşit instanţa de fond şi-a însuşit concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, expertul depăşindu-şi atribuţiile când a concluzionat că reclamanta - intimată ar fi respectat în totalitate prevederile legale legate de livrarea deşeurilor industriale feroase şi neferoase, această concluzie fiind, de altfel, incorectă;
- referitor la suma de 530.165 lei reprezentând TVA, din verificarea efectuată de organul de inspecţie fiscală s-a constatat că societatea a valorificat bunurile rezultate ca urmare a procesului de producţie şi calificate drept deşeuri (în proporţie de aproximativ 78 %), rezultând că acestea erau, în fapt produse secundare şi materiale. În consecinţă, în mod greşit instanţa a considerat aplicabile prevederile art. 1601 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal în ceea ce priveşte livrarea acestor bunuri;
- de asemenea, în mod greşit au fost încadrate ca deşeuri cantităţile de fier şi aluminiu livrate către U.M.F. cu factura nr. 1000636 din 31 decembrie 2007, precum şi materialele rezultate din dezmembrarea unor transformatoare achiziţionate de la SC F.I.C.M.E. – I. SA Bucureşti şi care au fost ulterior vândute, fiind, de asemenea, greşit aplicate prevederile art. 6011 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003, care prevăd taxarea inversă. Recurenta precizează că bunurile livrate de SC R. SA Paşcani nu se încadrează în prevederile OG nr. 16/2001 privind gestionarea deşeurilor industriale reciclabile şi nici în anexa nr. 2 la HG nr. 856/2002, nefiind rezultate dintr-un proces de producţie al societăţii.
În drept, din punct de vedere procedural, recurenta şi-a încadrat motivele de recurs în prevederile art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ.
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi criticile formulate de recurentă împotriva hotărârii instanţei de fond şi care constituie, de fapt, o reluare a susţinerilor din întâmpinare şi actele administrativ-fiscale aflate la dosarul primei instanţe, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Critica referitoare la însuşirea greşită de către instanţă a concluziilor raportului de expertiză contabilă este neîntemeiată, recurenta făcând afirmaţii generale, fără dovedirea unei situaţii de fapt contrare celei ce rezultă din această probă, legal administrată.
În mod corect instanţa de fond a stabilit că litigiul dintre părţi a fost generat de modul diferit de încadrare, din punct de vedere fiscal, a operaţiunilor de valorificare a bunurilor (echipamente, materiale, etc.) achiziţionate de SC R. SA de la I.M.M. SRL Chişinău, E.O.N.M.D. SA şi F.I. SA, operaţiuni pe care reclamanta le-a încadrat în categoria livrărilor de bunuri cărora li se aplică măsurile de simplificare prevăzute de art. l601 din Legea nr. 571/2003, în timp ce organul fiscal a apreciat că bunurile valorificate „reprezintă în fapt materiale şi produse secundare, nu deşeuri".
În accepţiunea dispoziţiilor art. 1601 Cod Fiscal, în categoria bunurilor pentru care se aplică masurile simplificate se includ nu doar resturile de metale feroase şi neferoase şi materiile prime secundare rezultate din valorificarea acestora, dar şi orice alt deşeu sau produs pe care deţinătorul său legal nu îl mai utilizează sau pe care are intenţia să nu îl mai utilizeze.
Faptul ca OUG nr. 16/2001 se refera doar la gestionarea deşeurilor industriale reciclabile, nu înseamnă ca prevederile art. 160l Cod Fiscal, s-ar aplica exclusiv derivatelor rezultate dintr-un ciclu productiv autorizat, în speţă din producţia de echipamente de măsura, reglare şi control pentru procesele industriale, care constituie obiectul principal de activitate al SC R. SA. din moment ce proprietarul bunurilor este liber să dispună de ele, fie că ar fi vorba de bunuri de natura stocurilor degradate calitativ, care nu mai pot fi valorificate, fie de active corporale; astfel, nici o normă legală sau principiu de drept nu obligă un agent economic să valorifice bunuri şi materiale deţinute doar sub forma în care le-a achiziţionat, indiferent dacă acestea nu îi mai erau necesare sau nu puteau fi valorificate în starea şi păstrându-se destinaţia lor iniţială.
De asemenea, în mod corect s-a reţinut că organul fiscal nu a dovedit în ce mod, prin operaţiunile efectuate, SC R. SA s-ar fi sustras de la plata T.V.A., având în vedere că pentru bunurile importate s-a achitat TVA în vamă, iar taxarea inversă prevăzută de art. 160 Cod Fiscal, nu înseamnă că operaţiunea devine neimpozabilă, beneficiarul livrării fiind obligat să înregistreze TVA aferentă ca TVA deductibilă şi colectată.
Pentru considerentele menţionate, constatând că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, Înalta Curte, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de D.G.F.P.J. Iaşi împotriva Sentinţei nr. 196/ CA din 9 august 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2317/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2324/2011. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
