ICCJ. Decizia nr. 2324/2011. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2324/2011
Dosar nr. 6683/2/2010
Şedinţa publică din 19 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta R.N.P.R. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F., suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 156 din 25 iunie 2010, până la primul termen completându-şi acţiunea, în sensul solicitării suspendării executării şi în privinţa Deciziei nr. 168 din 01 iulie 2010, emise de A.I.F. din cadrul D.G.M.C. din cadrul A.N.A.F.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin Decizia de impunere nr. 156 din 25 iunie 2010 s-au stabilit obligaţii suplimentare de plată în cuantum de 23. 022. 455 lei, reprezentând diferenţă TVA, această sumă rezultând ca urmare a neacordării dreptului de deducere a TVA-ului aferentă obiectivelor de investiţii.
A mai arătat reclamanta că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, în sensul că în ceea ce priveşte cazul bine justificat, această condiţie este îndeplinită întrucât, în măsura în care echipa de inspecţie fiscală a considerat că o serie de cheltuieli aferente realizării obiectivelor de construcţii de drumuri forestiere nu sunt taxabile, ar fi trebuit să considere că şi veniturile provenite din activitatea de exploatare a masei lemnoase sunt neimpozabile şi nu sunt supuse obligaţiei de plată a TVA, astfel că această inconsecvenţă creează puternice îndoieli cu privire la legalitatea actului fiscal.
Referitor la condiţia pagubei iminente, reclamanta a arătat că în cazul în care s-ar trece la executarea deciziei de impunere, având în vedere că suma stabilită este de peste 23.000.000 lei, nu numai că ar fi perturbată grav activitatea R.N.P. – R., dar executarea datoriei ar paraliza activitatea întregii regii.
Prin întâmpinare, pârâta A.N.A.F. a solicitat respingerea cererii de suspendare, ca inadmisibilă, în situaţia neachitării cauţiunii, şi ca nefondată, pentru neîntrunirea cerinţei cazului bine justificat, întrucât motivele invocate nu pot face obiectul cenzurii instanţei investite cu o cerere de suspendare, ci doar instanţei investite cu fondul cauzei.
Prin sentinţa nr. 3413 din 15 septembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea formulată de reclamanta R.N.P. – R., în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. şi a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 156 din 25 iunie 2010 emisă de D.G.M.C. din cadrul A.N.A.F. şi a Deciziei nr. 168 din 01 iulie 2010, emisă de A.I.F. din cadrul D.G.M.C. din cadrul A.N.A.F., până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut în esenţă că reclamanta relevă o îndoială serioasă în privinţa legalităţii acesteia, în condiţiile în care nici la nivelul organelor fiscale nu există un punct de vedere unitar şi o metodă univocă de aplicare a dispoziţiilor legale în materia deducerii TVA aferentă operaţiunilor reprezentând achiziţii pentru realizarea reţelei de drumuri forestiere necesare accesibilizării fondului forestier proprietate publică a statului şi pentru realizarea lucrărilor de corectare a torenţilor.
Mai mult, în condiţiile în care şi pârâta a apreciat că se impune solicitarea unor puncte de vedere din partea Ministerului Finanţelor Publice, cu privire la deductibilitatea TVA pentru aceste operaţiuni, demersuri ce au fost făcute de însăşi reclamanta, prima instanţă apreciază că acestea reprezintă indicii suficiente, care nu implică o analizare a fondului susţinerilor părţilor, însă sunt de natură să creeze un dubiu asupra modalităţii de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale în materie.
În ceea ce priveşte paguba iminentă, Curtea de Apel a constatat că şi această cerinţă este îndeplinită, întrucât reclamanta a dovedit că, în situaţia în care s-ar trece la executarea deciziei de impunere, în raport de suma stabilită de peste 23.000.000 lei, ar fi perturbată grav activitatea acesteia, întrucât reclamanta este o regie care se autofinanţează din principalele activităţi de pază, administrare a pădurilor şi exploatarea masei lemnoase, iar executarea ar determina împiedicarea desfăşurării activităţii, determinând ajungerea în incapacitate de plată, fiind pusă în imposibilitatea de a achita creditele bancare, sumele datorate firmelor cu care are relaţii contractuale şi către personalul angajat.
Împotriva Sentinţei nr. 3413 din 15 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în termen legal a declarat recurs pârâta A.N.A.F. – D.G.A.M.C. – A.I.F.
În motivarea recursului, pârâta a arătat, în esenţă, următoarele:
Instanţa de fond a admis cererea de suspendare a executării actelor administrative, fără ca în speţă să fie îndeplinite cele două condiţii prevăzute expres de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Măsura suspendării actelor administrative este una excepţională care se dispune în situaţia îndeplinirii cumulative a două condiţii: cazul bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.
Instanţa de fond a reţinut că deşi actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, solicitarea unor puncte de vedere referitoare la deductibilitatea taxei pe valoarea adăugată aferentă achiziţiilor pentru realizarea reţelei de drumuri forestiere este de natură să creeze un dubiu cu privire la modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale în materie.
Dreptul de deducere al taxei pe valoarea adăugată aferentă investiţiilor efectuate de către R. trebuie analizat în strânsă legătură cu aspectul conform căruia acestea sunt bunuri din patrimoniul public al statului aflate în administrarea regiei.
Este important de menţionat şi că dispoziţiile HG nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului nu se referă la dreptul de deducere al TVA, însă acordarea sau nu a deducerii taxei se face în strânsă legătura cu aprecierea că investiţiile nu aparţin persoanei impozabile.
De asemenea, nu s-a dovedit cazul bine justificat deoarece reclamanta nu a avut în vedere dispoziţiile Circularei nr. 341061 din 15 mai 2009 emisă de Ministerul Finanţelor Publice în aplicarea unitară a OUG nr. 34/2009, ce a urmărit clarificarea unor aspecte referitoare la exercitarea dreptului de deducere a TVA aferentă achiziţiei de bunuri şi servicii finanţare din fonduri publice în vederea realizării de obiective de investiţii de interes general.
În sensul că măsura suspendării actelor administrative este una excepţională, este şi Decizia nr. 257 din 14 martie 2006 a Curţii Constituţionale în care s-a reţinut că suspendarea actelor administrative reprezintă o situaţie de excepţie întrucât acestea se bucură de prezumţia de legalitate.
În ceea ce priveşte paguba iminentă, faptul că s-au stabilit obligaţii suplimentare de plată în cuantum ridicat, nu constituie îndeplinirea acestei condiţii.
Astfel, în practica instanţei supreme s-a statuat că nivelul ridicat al sumei impuse, în caz de executare, nu conduce implicit şi automat la concluzia îndeplinirii cerinţei privind paguba iminentă.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, precum şi în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în continuare.
Este de principiu că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, prezumţie care, la rândul său se bazează pe prezumţia de autenticitate şi de veridicitate, de unde decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza legii echivalează cu a nu executa legea. Pentru aceasta, suspendarea executării unui act administrativ nu poate fi ordonată de judecătorul de contencios administrativ decât în situaţii de excepţie, cu observarea strictă a îndeplinirii exigenţelor legale, astfel cum sunt precizate în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Toate acestea au fost avute în vedere de către instanţa de fond care, prin prisma prevederilor legale incidente şi a materialului probator administrat în cauză, a apreciat că în speţă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a dispune suspendarea judiciară a actelor administrative contestate.
Curtea constată că în art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt precizate condiţiile în care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea executării actului administrativ contestat, textul legal amintit enumerând trei condiţii cumulative: a) condiţia declanşării procedurii administrative prealabile, b) condiţia cazului bine justificat şi c) condiţia prevenirii unei pagube iminente.
Acestor trei condiţii li se adaugă în materia contenciosului fiscal şi condiţia plăţii anticipate a unei cauţiuni, astfel cum se prevede în art. 215 alin. (1) C. proCod Fiscal
Art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 are următorul conţinut: „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. în cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate."
Art. 215 C. proCod Fiscal, prevede că: „Suspendarea executării actului administrativ fiscal: (1) Introducerea contestaţiei pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal. (2) Dispoziţiile prezentului articol nu aduc atingere dreptului contribuabilului de a cere suspendarea executării actului administrativ fiscal, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. cu modificările ulterioare. Instanţa competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauţiune de până la 20 % din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauţiune de până la 2.000 lei."
În ceea ce priveşte condiţia cazului bine justificat, Curtea observă că, această exigenţă legală trebuie interpretată în sensul descris în art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Prin cazuri bine justificate se precizează în textul legal mai sus menţionat, se înţeleg „împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ".
Referitor la condiţia iminenţei producerii unei pagube, de asemenea, legea Contenciosului administrativ conţine o definiţie a ei. în termenii art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004, prin pagubă iminentă se înţelege „prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public".
În speţă, recurentul critică hotărârea primei instanţe arătând că două dintre condiţiile cumulative nu au fost îndeplinite în cauză: condiţia cazului bine justificat şi condiţia prevenirii unei pagube iminente.
În privinţa condiţiei definite în art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a reţinut că este îndeplinită. Cu ocazia examinării satisfacerii acestei cerinţe legale, judecătorul de contencios administrativ nu poate să facă o examinare pe fond a legalităţii actului administrativ contestat, ci în mod obligatoriu trebuie să se limiteze la o simplă „pipăire" a fondului. Scopul acestei analize se rezumă doar la a constata dacă există argumente juridice aparent valabile în contestarea legalităţii actului, care să creeze o îndoială serioasă în privinţa conformităţii acestuia cu legea în a cărui executare a fost emis/adoptat. Or, ceea ce susţine recurenta în privinţa acestei cerinţe legale, presupune o examinare pe fond a legalităţii actului contestat. Astfel, susţinerea că dreptul de deducere al taxei pe valoarea adăugată aferentă investiţiilor efectuate de către reclamantă ar trebui analizat în strânsă legătură cu aspectul conform căruia acestea sunt bunuri din patrimoniul public al statului aflat în administrarea Regiei, reprezintă o chestiune care este de competenţa judecătorului învestit cu soluţionarea acţiunii ce vizează anularea deciziei de impunere în discuţie, iar nu de cea a judecătorului chemat să se pronunţe dacă sunt îndeplinite cerinţele suspendării judiciare a respectivului act administrativ. De asemenea, analizarea incidenţei prevederilor HG nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, dar şi a circularei nr. 341061 din 15 mai 2009 emisă de Ministerul Finanţelor Publice, sunt tot de competenţa judecătorului învestit cu soluţionarea acţiunii principale.
Or, în speţă, în mod corect prima instanţă a făcut doar o „pipăire" a fondului, observând o aparenţă de nelegalitate a deciziei de impunere nr. 156 din 25 iunie 2010. Prima instanţă nu a considerat că simplul fapt al solicitării unor puncte de vedere referitoare la deductibilitatea taxei pe valoarea adăugată, a fost de natură a crea un dubiu cu privire la modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale în materie, cum susţine recurenta. Curtea de apel a apreciat cu îndreptăţire că există o îndoială în privinţa legalităţii deciziei de impunere, în condiţiile în care la nivelul organelor fiscale nu există un punct de vedere unitar în materia deducerii taxei pe valoarea adăugată aferentă operaţiunilor reprezentând achiziţii pentru realizarea reţelei de drumuri forestiere.
În privinţa condiţiei pagubei iminente, nu doar cuantumul ridicat al sumei impuse prin Decizia contestată, a determinat instanţa de fond să concluzioneze în sensul că această cerinţă este, de asemenea, îndeplinită. Prima instanţă a reţinut că prin executarea deciziei de impunere ar fi perturbată grav activitatea reclamantei, aceasta fiind pusă în situaţia de a nu-şi putea achita creditele bancare, sumele datorate firmelor cu care are relaţii contractuale, şi nici salariile personalului său.
Faţă de cele ce preced, reţinând ca hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamantei, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.N.A.F. – D.G.A.M.C. – A.I.F. împotriva sentinţei nr. 3413 din 15 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2320/2011. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 2326/2011. Contencios. Refuz acordare... → |
|---|
