ICCJ. Decizia nr. 2371/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2371/2011
Dosar nr. 314/36/2010
Şedinţa publică din 20 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 242/ CA din 7 iulie 2010, Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul C.A.I. în contradictoriu cu pârâta A.N.P. şi pe cale de consecinţă a anulat Decizia nr. 537 din 7 octombrie 2009 emisă de pârâtă şi a dispus obligarea pârâtului la plata despăgubirilor reprezentând drepturile salariale de care a fost lipsit reclamantul urmare a aplicării sancţiunii disciplinare; totodată, a fost respinsă, ca nefondată, cererea privind plata daunelor morale.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele.
Prin Decizia nr. 537 din 07 octombrie 2009 a Directorului general al A.N.P., reclamantul în calitate de inspector principal la P.P. Albă a fost sancţionat disciplinar cu diminuarea drepturilor salariale corespunzătoare funcţiei ocupate cu 10 % pe o perioadă de 3 luni pentru săvârşirea abaterilor prevăzute de art. 69 lit. a) şi p) din Legea nr. nr. 293/2004, în baza referatului nr. 232992/A/232992/B/ din 05 octombrie 2009 întocmit de comisia disciplinară constituită potrivit art. 74 din Legea nr. 293/2004 şi Ordinul nr. 2856/2004.
Faptele imputate reclamantului şi încadrate de emitentul actului administrativ în art. 69 lit. a) şi p) din Legea nr. 293/2004 au fost considerate ca nerespectări ale obligaţiilor prevăzute în art. 48 din acelaşi act normativ, care reglementează statutul funcţionarilor publici din A.N.P. Aceste fapte au fost apreciate drept manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea.
Astfel, se reţine că în cauză Comisia de disciplină a efectuat cercetarea disciplinară a reclamantului în două dosare, respectiv dosarul nr. 232992/ A din 21 iulie 2009 (nr. intern 202), la sesizarea numitului M.M., prin care se învedera că la data de 07 iulie 2009 reclamantul nu a îndeplinit dispoziţia primită în data de 03 iulie 2009 „de a întocmi o notă în care să precizeze în mod clar afirmaţia sa cu privire la directorul D.S. şi dosarul nr. 232992/ B din 21 iulie 2009 (nr. intern 203) la sesizarea din 13 iulie 2009 a numitului G.G. prin care aducea la cunoştinţă faptul că „în data de 02 iulie 2009 reclamantul nu a executat cu profesionalism dispoziţia dată de subcomisarul M.M., iar când a fost atenţionat cu privire la calitatea lucrărilor, a avut o atitudine lipsită de respect la adresa directorului D.S.D.R.P. aducând atingere prestigiului autorităţii şi instituţiei".
Apreciază instanţa de fond că din perspectiv dispoziţiilor Ordinul M.J. nr. 2856/2009 cercetarea disciplinară efectuată de comisie se circumscrie normelor de procedură instituite prin regulament, cu referire la art. 71 din Legea nr. 293/2004.
În referire însă la actul administrativ contestat, Decizia nr. 537 din 07 octombrie 2009 instanţa de fond a constatat că acesta nu întruneşte cerinţele obligatorii prevăzute în art. 33 alin. (2) din Ordinul M.J. nr. 2856/2009 în forma în vigoare la acel moment, respectiv nu cuprinde descrierea faptelor care constituie abateri disciplinare, în condiţiile în care constatările sunt generice, nu se menţionează în concret care este manifestarea care a adus atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea reclamantul.
În acest sens, se apreciază că existenţa unor discuţii chiar şi neprincipiale, între reclamant şi numitul M.M. nu justifică incidenţa dispoziţiilor art. 69 lit. a) din Legea nr. 293/2004 şi respectiv aplicarea sancţiunii disciplinare în considerarea principiului proporţionalităţii, conform căruia trebuie respectat un raport corect între gravitatea abaterii disciplinare, circumstanţele săvârşirii acesteia şi sancţiunea propusă a fi aplicată.
De altfel, instanţa de fond a constatat că dispoziţia dată de numitul M.M., ce face obiectul sesizării dosarului nr. 232992/A/, de a întocmi o notă reclamantul în care să precizeze în mod clar afirmaţia sa cu privire la directorul D.S.D.R.P., nu are nicio legătură cu atribuţiile de serviciu stabilite prin fişa postului pentru a se putea aprecia asupra executării cu profesionalism a acestei dispoziţii.
În referire la cea de-a doua sesizare, consideră instanţa de fond că din probele administrate rezultă că reclamantul a îndeplinit dispoziţiile date, luând celor 4 deţinuţi acordul cu privire la menţinerea cererilor de transfer, cereri care fuseseră în prealabil respinse de unitate şi se aştepta răspunsul A.N.P. Împrejurarea că acordul deţinuţilor a fost exprimat pe verso-ul cererilor şi nu pe un alt tip de cerere nu este de natură a considera că reclamantul nu-şi îndeplineşte cu profesionalism atribuţiile sale de serviciu.
2. Recursul declarat în cauză
Împotriva sentinţei nr. 242/ CA din 7 iulie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta A.N.P. invocând dispoziţiile art. 304 pct. 4 şi pct. 9C. proc. civ., susţinând, în esenţă, următoarele:
Printr-o primă critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., susţine recurenta că prin anularea sancţiunii disciplinare aplicate reclamantului instanţa de fond şi-a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, subrogându-se în drepturile şi obligaţiile Comisiei de disciplină.
În acest sens susţine recurentul că cercetarea abaterilor disciplinare este atributul exclusiv al comisiei de disciplină iar prin anularea sancţiunii disciplinare de către instanţa de judecată se încurajează săvârşirea abaterilor disciplinare, respectiv încălcarea codului deontologic de către funcţionarii publici cu statut special.
Printr-o altă critică, circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţine recurenta că în mod eronat instanţa de fond a reţinut faptul că existenţa unor discuţii chiar şi principiale nu justifică incidenţa dispoziţiilor art. 69 lit. a) din Legea nr. 293/2004 şi respectiv aplicarea sancţiunii disciplinare, deoarece potrivit codului deontologic în îndeplinirea atribuţiilor profesionale funcţionarii publici din sistemul administraţiei penitenciarelor au obligaţia să execute cu profesionalism şi în termenul stabilit atribuţiile ce le revin şi să dovedească, în toate împrejurările cinste, corectitudine, disciplină şi respect faţă de şefii ierarhici, colegi şi subalterni.
Totodată, susţine recurentul că din analiza deciziei contestate se poate observa faptul că la art. 1 alin. (3) este menţionat faptul că reclamantului i se impută că nu a executat cu profesionalism dispoziţia dată de şeful ierarhic
3. Hotărârea instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele invocate şi de prevederile art. 304 pct. 4 şi pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului în raport de cadrul legal aplicabil în cauză, constată că nu poate primi criticile formulate de recurenta-pârâtă, circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4 şi pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, deşi sunt de necontestat atribuţiile Comisiei de disciplină privind cercetarea unor fapte de natură disciplinară, în raport cu dispoziţiile Legii nr. 293/2004 şi Ordinului M.J. nr. 2856/2009, Înalta Curte subliniază faptul că art. 5 din Legea nr. 554/2004 nu exceptează de la controlul instanţei de contencios administrativ actul administrativ prin care este sancţionat disciplinar funcţionarul public cu statut special, aşa încât în mod corect instanţa de fond a supus respectivul act unui control de legalitate în condiţiile art. 8 in L.C.A. şi a pronunţat o hotărâre în limitele conferite de art. 18 din acelaşi act normativ.
Prin urmare, susţinerile recurentei referitoare la pronunţarea hotărârii judecătoreşti recurate cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, prin subrogarea instanţei de fond în atribuţiile Comisiei de disciplină denotă o neînţelegere a limitelor controlului de legalitate a unui act administrativ, motiv pentru care vor fi înlăturate.
De asemenea, sunt cel puţin neserioase şi denotă o gravă necunoaştere a legii din partea unei autorităţi publice centrale, afirmaţiile recurentei potrivit cărora prin anularea sancţiunii disciplinare de către instanţa de judecată se încurajează săvârşirea abaterilor disciplinare, respectiv încălcarea codului deontologic de către funcţionarii publici cu statut special, aşa încât nu vor primi un răspuns din partea prezentei instanţe.
Vor fi înlăturate şi criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constatând că instanţa de fond a făcut în cauză o corectă apreciere a situaţiei de fapt deduse judecăţii, precum şi o justă interpretare şi aplicare a normelor legale incidente în cauză.
Astfel, Înalta Curte constată că este de necontestat faptul că nu corespunde exigenţelor de legalitate aplicarea unei sancţiuni disciplinare, indiferent de calitatea persoanei sancţionate, în absenţa motivării în fapt al actului administrativ prin care s-a dispus aplicarea sancţiunii disciplinare, ceea ce presupune indicarea în concret a faptelor imputate persoanei sancţionate.
În consecinţă, constată că în mod corect a reţinut instanţa de fond că Decizia contestată nu întruneşte cerinţele obligatorii prevăzute în art. 33 alin. (2) din Ord. M.J. nr. 2856/2009 în sensul că nu cuprinde descrierea faptelor care constituie abateri disciplinare, în condiţiile în care constatările sunt generice, nu se menţionează în concret care este manifestarea care a adus atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea reclamantul.
Totodată, Înalta Curte reaminteşte faptul că natura juridică a răspunderea disciplinare reglementate de Legea nr. 293/2004 este diferită de natura răspunderii care are la bază încălcări ale Codului deontologic. Prin urmare, vor fi înlăturate criticile prin care recurenta face trimiteri la corelarea celor două tipuri diferite de răspundere a funcţionarilor publici cu statut special.
În raport cu cele expuse mai sus, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.
Totodată, în baza art. 1169 C. civ., Înalta Curte va respinge şi cererea intimatului privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată faţă de împrejurarea că înscrisul depus la dosar nu face dovada, în condiţiile legii, cheltuielilor pretins a fi efectuate în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta A.N.P. împotriva sentinţei nr. 242/ CA din 7 iulie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimatul I.C.A.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2368/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2376/2011. Contencios. Alte cereri. Revizuire... → |
|---|
