ICCJ. Decizia nr. 2423/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2423/2011
Dosar nr. 11371/2/2009
Şedinţa publică de la 29 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul R.P. a solicitat instanţei de contencios administrativ obligarea pârâtului Ministerul Afacerilor Externe să-i primească cererea şi actele necesare cu privire la redobândirea cetăţeniei române, în termen rezonabil.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în luna septembrie 2006 a depus o cerere de programare pentru depunerea actelor la redobândirea cetăţeniei române Ia Secţia Consulară a Ambasadei României de la Chişinău în temeiul art. 12 alin. 2 şi art. 101 din Legea nr. 21/1991, la insistenţa angajaţilor de la Consulat, cu toate că cererea de programare contravine Legii speciale. Tot atunci a fost informat că va fi programat peste cel mult 6 luni în vederea depunerii cererii şi actelor necesare pentru redobândirea cetăţeniei române.
La 16 octombrie 2009 s-a adresat cu o cerere prealabilă Ambasadei României de la Chişinău cu rugămintea ca în termen legal de 30 de zile să fie programat pentru a putea depune cerere referitor redobândirea cetăţeniei române, însă nu a primit nici un răspuns.
Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii, arătând în esenţă că numărul mare de cereri pentru redobândirea cetăţeniei depăşeşte capacitatea de procesare şi că nu poate să creeze premisele unei discriminări prin faptul acceptării depunerii documentelor „peste rând" din partea reclamantului, considerând ca inechitabilă o favorizare a acestuia în raport de sutele de mii de persoane ce şi-au exprimat anterior dorinţa de a redobândi cetăţenia română.
Prin sentinţa civilă nr. 2193 din 11 mai 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul R.P., in contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, a obligat pârâtul să primească cererea reclamantului şi actele necesare pentru redobândirea cetăţeniei române.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Analizând actele dosarului, curtea reţine că la data de 16 octombrie 2009 reclamantul s-a adresat Ambasadei României de la Chişinău, solicitând programarea pentru depunerea cererii de redobândire a cetăţeniei, fără a primi răspuns.
Pârâtul justifică refuzul de a-l programa pe reclamant prin numărul mare de cereri de acest gen, însă Curtea observă că acesta nu a dovedit în niciun mod existenţa unui număr foarte mare de scrisori de intenţie în raport cu capacităţile de procesare a acestora şi prin urmare nu poate reţine această apărare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea cererii de recurs încadrată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., recurentul arată că prima instanţă a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal.
Astfel, recurentul consideră că instanţa de fond a procedat greşit când a constatat că: „pârâtul nu a dovedit în niciun mod existenţa unui număr foarte mare de scrisori de intenţie în raport cu capacităţile de procesare a acestora" şi nu a întreprins nicio argumentare juridică pornind de la situaţia de fapt pe care a reţinut-o. Simpla înlăturare a apărărilor noastre nu poate fi calificată ca şi motivare în drept a hotărârii.
Dacă soluţia în speţă nu poate fi încadrată în niciuna din ipotezele art. 18 din Legea nr. 554/2004. considerăm ca instanţa a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal deoarece depăşirea unui termen apreciat de judecător ca fiind rezonabil nu atrage automat încălcarea unui drept sau a unui interes legitim, aşa cum se prevede în art. 1 din Legea nr. 554/2004.
În acest sens, lipseşte cu desăvârşire din hotărâre constatarea culpei administrative a pârâtului sub forma refuzului nejustificat, aşa cum o solicită însuşi reclamantul prin corpul motivării din cererea introductivă, pentru a se trece imediat la aplicarea sancţiunii, fapt pe care îl considerăm inacceptabil ia o hotărâre pronunţată într-un stat de drept.
Vătămarea produsă în circumstanţe care exclud culpa autorităţii administrative solicitate nu este aptă a atrage condamnarea acesteia deoarece se încalcă atât normă specială (potrivit Legii nr. 554/2004, refuzul trebuie să fie nejustificat), cât şi principiul mai larg de drept ce statuează că nu există obligaţie corelativă unui drept imposibil de executat (în cazul nostru, reconsiderarea relaţiilor bilaterale a dovedit că această imposibilitate a fost temporară).
În motivarea recursului se mai arată că pentru instanţa de fond nu a avut relevanţă starea obiectivă de fapt invocată de Ministerul Afacerilor Externe, deşi tocmai aceasta a determinat, într-o legătură cauzală directă, situaţia specifică a derulării procedurii consulare sub potenţialul pe care Ministerul Afacerilor Externe îl învedera şi pe care şi l-a dorit să se atingă în anii următori.
Recurentul mai arată că, la data declarării recursului, stadiul procesării cererilor de dobândire a atins un nivel satisfăcător faţă de anii anteriori, prin deschiderea unei locaţii a Secţiei Consulare a Ambasadei României la Chişinău, precum şi prin deschiderea consulatelor generale de la Cahul şi Bălţi, dar acumularea cererilor de intenţie a cetăţenilor moldoveni pentru redobândirea cetăţeniei din perioada când nu se înregistra ritmul actual de lucru (peste 360.000 de solicitări) generează şi astăzi o mare dificultate în îndeplinirea doleanţelor acestor cetăţeni de a fi programaţi cât mai repede în vederea depunerii actelor.
Mai mult, arată recurentul, în locaţiile din Republica Moldova nou-înfiinţate (Cahul şi Bălţi), procesarea cererilor de redobândire a cetăţeniei române are loc fără programare şi fără a mai fi necesară formularea unei scrisori de intenţie.
Se mai arată în motivele de recurs formulate în cauză că potrivit O.U.G. nr. 5/2010, cetăţenii moldoveni, categorie ce se încadrează în dispoziţiile art. 101 din Legea nr. 21/1991, pot depune cererea şi la sediul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, fără nicio restricţie în ce priveşte situarea domiciliului sau condiţionat de obţinerea dreptului de şedere în România, ori de o programare prealabilă şi că, astfel, pentru cetăţenii moldoveni în mod specific, alternativa oferită de ultimele modificări legislative trebuie considerată ca fiind salutară, iar instanţa de contencios administrativ trebuie să ţină seama de faptul că nu mai subzistă nicio imposibilitate a reclamantului de a-şi valorifica drepturile prevăzute de Legea nr. 21/1991.
În lipsa unei culpe administrative, pentru argumentele precizate, recurentul consideră că nu putea fi obligat, în baza legii contenciosului administrativ (cu discriminarea persoanelor ce au depus cereri anterior reclamantului, dar care nu au formulat acţiune în instanţă), să schimbe ordinea cronologică stabilită şi să primească cererea reclamantului.
Se mai arată în motivele de recurs că, şi dacă s-ar considera că cererea de programare a datei pentru prezentarea la sediul oficiului consular în vederea depunerii cererii de redobândire a cetăţeniei nu a fost soluţionată într-un termen rezonabil, durata acestui termen rezonabil a fost decantată numai în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dar, chiar şi aşa, ea nu se aplică decât în cazurile expres specificate. În condiţiile în care solicitanţii sunt rezidenţi în ţara a cărei cetăţenie o solicită, durata analizării cererii determină o vătămare prin limitarea drepturilor individului faţă de celelalte persoane în mijlocul cărora trăieşte în mod statornic şi care se bucură de plenitudinea beneficiilor oferite de statutul de cetăţean, ipoteză în care nu se regăseşte reclamantul.
Interpretarea potrivit căreia aprecierea caracterului „rezonabil" al unui termen depinde de complexul circumstanţelor fiecărui caz în parte, şi nu doar de durata termenului, este constantă şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În lipsa unui temei legal concret, recurentul consideră că puterea judecătorească nu se poate substitui puterii executive în a edicta termenele de primire a cererilor de redobândire a cetăţeniei.
Recurentul mai menţionează că la data de 19 noiembrie 2009 a intrat în vigoare Legea nr. 354/2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 36/2009, ce modifică şi completează Legea nr. 21/1991, astfel că nu se poate invoca lipsa de diligenţă a Statului Român pentru deblocarea impasului real în care s-a ajuns la Secţia Consulară a Ambasadei României la Chişinău în activitatea de colectare a cererilor de redobândire a cetăţeniei române.
Examinând sentinţa recurată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în cauză nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt în raport de materialul probator administrat şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Critica recurentului privind greşita aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ, care defineşte noţiunea de refuz nejustificat de soluţionare a cererii, nu este fondată pentru următoarele motive:
Potrivit art. 12 alin. (3) din Legea cetăţeniei nr. 21/1991, persoanele care au domiciliul sau reşedinţa în străinătate pot depune cererea de redobândire a cetăţeniei române, însoţită de actele care dovedesc îndeplinirea condiţiilor impuse de lege, la misiunile diplomatice sau oficiile consulare competente ale României; cererile vor fi înaintate de îndată Comisiei pentru cetăţenie.
Problema care se impune a fi rezolvată în cauză este legată de termenul în care autorităţile române trebuie să soluţioneze cererile de redobândire a cetăţeniei române.
Din lecturarea textului legal anterior arătat, rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit un termen în care autorităţile române să proceseze astfel de cereri.
Ca atare, în lipsa unui asemenea termen legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenţia Europeană pentru Cetăţenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora: „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie”.
Doctrina europeană a arătat că noţiunea de „termen rezonabil” este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
Astfel, în materie «civilă», dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicţiei competente, dar el include şi durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicţiei este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.
În opinia Curţii de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special, în funcţie de complexitatea speţei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente.
Pe de altă parte, instanţa de control judiciar nu poate primi susţinerea recurentului în sensul că există un număr foarte mare de cereri, care depăşesc capacitatea de procesare a Secţiei Consulare a Ambasadei, întrucât autorităţile naţionale trebuie să ia măsurile necesare pentru respectarea principiului celerităţii, care guvernează materia aflată în discuţie.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinţei civile nr. 2193 din 11 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2419/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2426/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
