ICCJ. Decizia nr. 2440/2011. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2440/2011
Dosar nr. 97/46/2011
Şedinţa publică de la 29 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I.Circumstanţele cauzei
1.Judecata în prima instanţă
Prin acţiunea formulată, reclamanta Administraţia Bazinală de Apă Olt a chemat în judecată pe pârâta Administraţia Finanţelor Publice Rm.Vâlcea, solicitând instanţei să dispună suspendarea executării deciziei de impunere din oficiu pentru impozitele, taxele şi contribuţiile cu regim de stabilire prin autoimpunere sau reţinere la sursă din 14 decembrie 2010, până la pronunţarea instanţei de fond asupra legalităţii actului administrativ fiscal respectiv.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că la data de 17 decembrie 2010 a primit decizia de impunere din oficiu a cărei suspendare o solicită şi referatul privind estimarea bazei de impunere din 14 decembrie 2010 şi că, prin decizia de impunere, pârâta a stabilit în sarcina reclamantei obligaţii de plată în cuantum de 747.333 RON, reprezentând vărsăminte din reducerea drepturilor salariale. Decizia a fost contestată pe cale administrativă.
Pârâta a depus întâmpinare, solicitând respingerea cererii pentru neîndeplinirea celor două condiţii prevăzute de art. 14, raportat la art. 2 alin. (1) lit. s) şi t) din Legea nr. 554/2004.
Prin sentinţa nr. 190/F-CONT din 2 martie 2011 Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta Administraţia Bazinală de Apă Olt, împotriva pârâtei Administraţia Finanţelor Publice Râmnicu Vâlcea şi a suspendat executarea deciziei de impunere din oficiu pentru impozitele, taxele şi contribuţiile cu regim de stabilire prin autoimpunere sau reţinere la sursă din 14 decembrie 2010, până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, potrivit art. 213 alin. (3) C. proc. fisc., prin soluţionarea contestaţiei organul competent nu poate crea o situaţie mai grea contestatorului în propria cale de atac.
Instanţa a mai reţinut că, prin decizia privind impunerea din oficiu din 9 septembrie 2010, Administraţia Finanţelor Publice Rm.Vâlcea a impus reclamantei, în baza referatului privind estimarea bazei de impunere din 9 septembrie 2010 şi în temeiul art. 81 alin. (4) C. proc. fisc., plata vărsămintelor din reducerea drepturilor salariale în cuantum de 481.081 RON.
Împotriva deciziei respective reclamanta a formulat contestaţie administrativă şi, prin decizia din 22 noiembrie 2010, Directa Generală a Finanţelor Publice Vâlcea a admis contestaţia şi a desfiinţat decizia de impunere din oficiu din 9 septembrie 2010 şi referatul privind estimarea bazei de impunere din 9 septembrie 2010, dispunând refacerea acestora potrivit considerentelor reţinute în decizia administrativă.
S-a reţinut în considerentele hotărârii atacate că prin decizia de impunere a cărei suspendare s-a solicitat în cauza de faţă şi care a fost emisă în temeiul deciziei administrative din 2010 sus arătate, s-a stabilit în sarcina reclamantei, cu acelaşi titlu de vărsăminte din reducerea drepturilor salariale, suma de 747.333 RON.
Instanţa de fond a constatat că, având în vedere că în urma refacerii controlului asupra obligaţiilor fiscale ale reclamantei organul fiscal pârât a calculat o sumă mai mare decât cea stabilită iniţial, există o aparenţă serioasă ce afectează prezumţia de legalitate a actului de impunere şi care justifică, în raport de art. 213 alin. (3) C. proc. fisc., suspendarea executării actului respectiv până la pronunţarea instanţei de fond, care trebuie sesizată în condiţiile art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004.
2.Recursul pârâtei
Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat recurs pârâta Administraţia Finanţelor Publice Râmnicu Vâlcea, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, formulând critici pe care le-a încadrat în motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., precum şi dispoziţiile cu caracter general cuprinse în art. 3041 C. proc. civ..
Recurenta susţine că hotărârea este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta prezintă argumentele care, în opinia sa, conduc la concluzia neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 14 din legea contenciosului administrativ.
În special, recurenta punctează ignorarea prezumţiei de legalitate de care beneficiază actul administrativ şi pe aceeaşi linie a raţionamentului său, arată că verificarea îndeplinirii condiţiei „cazului bine justificat” s-a realizat superficial, prima instanţă enunţând doar susţinerea societăţii reclamante.
Aprecierea instanţei de fond că, în urma „refacerii controlului asupra obligaţiilor fiscale ale reclamantei, organul fiscal a calculat o sumă mai mare decât cea stabilită iniţial", există o aparenţă serioasă ce afectează prezumţia de legalitate a actului de impunere, este netemeinică, având în vedere faptul că în evidenţele Trezoreriei Municipiului Râmnicu Vâlcea există „Situaţia recapitulativă privind plata salariilor pe luna iulie 2010 - rectificativă.
3.Apărările formulate de Administraţia Bazinală de Apă Olt
Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului formulat de către Administraţia Finanţelor Publice a Municipiului Ramnicu Vâlcea, şi menţinerea sentinţei pronunţată de instanţa de fond ca fiind temeinică şi legală.
Intimata-reclamantă arată că a demonstrat că există puternice îndoieli asupra legalităţii actului administrativ fiscal respectiv decizia de impunere care a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor legale ale art. 213 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, republicată, privind C. proc. fisc., cu modificările şi completările ulterioare, stabilind în sarcina Administraţia Bazinală de Apă Olt sume mai mari (în cuantum de 747.333 RON) decât cele stabilite prin decizia de privind impunerea din oficiu din 09 septembrie 2010 (481.081 RON), ce a fost desfiinţată prin decizia din 22 noiembrie 2010 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea.
Iminenţa producerii prejudiciului este legată în mod direct de imposibilitatea desfăşurării activităţii Administraţia Bazinală de Apă Olt în condiţiile prevăzute de lege şi, pe cale de consecinţă, creării unor pagube ireversibile.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, cât şi sub toate aspectele, în baza art. 304 C. proc. civ.,Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1.Argumente de fapt şi de drept relevante
Intimata-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal competentă cu o cerere având ca obiect suspendarea deciziei de impunere din oficiu, pentru impozitele, taxele şi contribuţiile stabilite în regim de stabilire prin autoimpunere sau reţinere la sursă din 14 decembrie 2010 emisă în temeiul deciziei administrative din 22 noiembrie 2010, şi prin care s-a stabilit în sarcina sa cu titlu de vărsăminte din reducerea drepturilor salariale, suma de 747.333 RON.
Cererea de suspendare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, text care are următorul cuprins: „În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actului sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond(…)”.
De asemenea, în cauză s-au avut în vedere şi dispoziţiile art. 215 din O.G. nr. 92/2003 republicată, privind C. proc. fisc., intimata consemnând cauţiunea în cuantum de 37.366,68 RON.
Contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că în cauză s-a probat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Referitor la cazul bine justificat, în definiţia legală a acestei noţiuni cuprinsă în art. 2 lit. t) din acelaşi act normativ se arată că vizează „împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ”.
În mod evident, în procedura reglementată de art. 14 alin. (1) precitat nu se poate realiza o examinare aprofundată a motivelor de nelegalitate invocate, legiuitorul cerând numai conturarea unor elemente care să pună sub semnul întrebării prezumţia de legalitate pe care se fundamentează caracterul executoriu al actului administrativ.
Relevant în aceste privinţe este faptul, că, printr-o decizie de impunere anterioară din 9 septembrie 2010 recurenta-pârâtă a stabilit în sarcina intimatei-reclamante în temeiul art. 81 alin. (4) C. proc. fisc. plata vărsămintelor din reducerea drepturilor salariale în cuantum de 481.081 RON.
Această decizie de impunere a fost desfiinţată prin admiterea contestaţiei reclamantului chiar în procedura administrativă de contestare prin decizia din 22 noiembrie 2010, iar prin decizia de impunere a cărei suspendare a fost solicitată în cauză s-a stabilit cu acelaşi titlu suma de 747.333 RON.
Din această perspectivă urmează a fi reţinute apărările intimatei- reclamante privind incidenţa dispoziţiilor art. 213 alin. (3) C. proc. fisc. în condiţiile în care în urma admiterii căii de atac i s-a stabilit ca datorie o sumă mai mare decât în actul desfiinţat, aceasta fiind de natură a crea o „îndoială serioasă” în privinţa legalităţii actului administrativ.
Dacă aspectele de procedură vor fi analizate pe fondul cauzei, Curtea consideră că aspectul de nelegalitate care se încadrează în dispoziţiile art. 2 (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 îl reprezintă faptul că intimata-reclamantă contestă ca nefiind datorată suma reţinută în sarcina sa de organele fiscale pe motiv că veniturile obţinute nu se încadrează în categoria de venituri asupra cărora se aplică reducerea salarială în procent de 25% reglementată de dispoziţiile Legii nr. 118/2010.
Referitor la cea de-a doua condiţie - existenţa unei pagube iminente în sensul dispoziţiilor art. 2 (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, se constată că punerea în executare a deciziei de impunere a condus la emiterea adresei de înfiinţare a popririi din 31 ianuarie 2011, prin care au fost indisponiblizate sumele existente, precum şi cele viitoare provenite din încasările zilnice din conturile deschise la mai multe unităţi bancare.
Intimata-reclamantă a arătat motivat şi care ar fi efectele prejudiciabile grave pe care le-ar avea executarea silită efectivă a sumelor reţinute în sarcina sa şi pe care le contestă ca nefiind datorate, aşa cum de altfel în mod corect au fost reţinute de prima instanţă.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse la pct. 11.1 din decizie, reţinând că s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor cerute de art. 14 alin,(1) din Legea nr. 554/2004, iar instanţa a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul fiind nefondat, urmează a fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Administraţia Finanţelor Publice Râmnicu Vâlcea împotriva sentinţei nr. 190/Fcont din 2 martie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 29 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2439/2011. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 2441/2011. Contencios → |
|---|
