ICCJ. Decizia nr. 2441/2011. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2441/2011
Dosar nr. 140/59/2011
Şedinţa publică de la 29 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta Comuna Dumbrăviţa a chemat în judecată pe pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Timiş, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală ca urmare a Raportului de inspecţie fiscală din 26 august 2010, emisă de pârâtă, până la soluţionarea irevocabilă a contestaţiei formulate împotriva acestui act administrativ fiscal.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că avizul de inspecţie fiscală din 29 iulie 2010, ordinul de serviciu din 2010 şi legitimaţia de serviciu, acte în baza cărora s-a efectuat inspecţia fiscală în cauză, fac obiectul contestaţiei administrative depuse de reclamantă la data de 01 octombrie 2010 prin corespondenţă şi primită de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş la data de 04 octombrie 2010, contestaţie care până la emiterea somaţiei nu a fost încă soluţionată.
Reclamanta a apreciat că instanţa poate dispune suspendarea executării acestor acte până la soluţionarea irevocabilă a contestaţiei.
A mai arătat reclamanta că este o unitate bugetară şi în acest moment nu dispune de resurse necesare pentru a se achita acest debit, ele nefiind proiectate prin bugetul de venituri şi cheltuieli, iar executarea silită a conturilor sale ar duce la imposibilitatea funcţionării unităţii administraţiei publice locale şi ar aduce grave prejudicii întregii comunităţi.
Pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepţiei de litispendenţă conform art. 163 C. proc. civ; tot pe cale de excepţie a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă, iar, pe fond, respingerea acţiunii ca netemeinică şi nelegală.
În acest sens pârâta a arătat că prezenta cauză mai face obiectul Dosarului nr. 10731/30/2010, ce s-a aflat pe rolul Tribunalului Timiş şi în care la termenul de judecată din 26 ianuarie 2011 s-a pronunţat soluţia de declinare a acestei cauze în favoarea Curţii de Apel Timişoara.
A învederat pârâta că motivarea cererii de suspendare, redactată de reclamantă la modul general, nu justifică suspendarea cauzei şi nu face dovada pagubei iminente ce s-ar putea produce în sarcina acesteia, precum şi faptul că în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, pe care l-a invocat în apărarea sa Comuna Dumbrăviţa, nu sunt îndeplinite cele două condiţii cumulative, adică acţiunea nu a fost formulată pentru o cauză bine justificată, care să nu poată fi oprită decât prin suspendarea actului administrativ de impunere.
Pârâta a solicitat ca reclamanta să fie obligată la depunerea unei cauţiuni de până la 20 % din suma contestată, potrivit art. 15 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc..
Având în vedere cele de mai sus a solicitat admiterea excepţiei de litispendenţă invocată, iar, pe fond, respingerea acţiunii ca netemeinică şi nelegală şi inadmisibilă.
Prin sentinţa civilă nr. 49 din 14 februarie 2011 Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta Comuna Dumbrăviţa, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală din 26 august 2010, emisă de pârâtă, până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală din 26 august 2010, emisă de pârâtă, reclamanta a fost obligată la plata unor obligaţii fiscale în sumă totală de 108.699 RON.
Temeiul de drept invocat de reclamantă este art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ şi aceasta a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor legale prevăzute de acest text de lege, având în vedere că este o unitate bugetară şi în acest moment nu dispune de resurse necesare pentru a achita debitul din litigiu, acesta nefiind proiectat prin bugetul de venituri şi cheltuieli, iar executarea silită a conturilor sale ar duce la imposibilitatea funcţionării unităţii administraţiei publice locale şi ar aduce grave prejudicii întregii comunităţi.
S-a reţinut de către instanţă că reclamanta a făcut dovada consemnării cauţiunii prevăzute de art. 215 din O.G. nr. 92/2003, modificată, în sumă de 50.000 RON, conform certificatului eliberat de grefa Curţii de Apel Timişoara, cauţiune consemnată cu recipisa din 14 februarie 2011.
Instanţa a constatat că în speţă organele fiscale din cadrul pârâtei au demarat procedura de executare prin emiterea titlului executoriu din 02 februarie 2011 şi a somaţiei din 02 februarie 2011, iar suma datorată de reclamantă în temeiului actului a cărui suspendare se solicită este semnificativă, fiind îndeplinită astfel condiţia pagubei iminente, astfel cum este definită de art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
A mai reţinut instanţa că şi cea de-a doua condiţie prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv să existe un caz bine justificat, este îndeplinită, având în vedere motivele invocate relativ la nelegalitatea actului atacat.
Pentru considerentele arătate şi în baza temeiului de drept indicat, instanţa a admis cererea ca fiind întemeiată şi a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală din 26 august 2010, emisă de pârâtă, până la pronunţarea instanţei de fond, în situaţia în care raportat la circumstanţele cauzei şi din actele dosarului rezultă existenţa unor îndoieli asupra legalităţii actului contestat în ceea ce priveşte stabilirea debitului, disponibilitatea contribuabilului de a-şi onora obligaţiile fiscale, precum şi iminenţa unei pagube grave prin blocarea activităţii societăţii reclamante şi accesarea fondurilor europene pentru proiectele ce au fost deja demarate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., se arată că instanţa de fond, interpretând greşit actul juridic dedus judecaţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, iar sentinţa pronunţată de instanţa de fond a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, fiind lipsită de temei legal.
Recurenta apreciază ca fiind greşită soluţia instanţei de fond, deoarece, deşi instituţia recurentă a făcut dovada faptului că pe rolul Curţii de Apel Timişoara există Dosarul nr. 10731/30/2010, ce a fost declinat de la Tribunalul Timiş, având aceleaşi părţi şi aceeaşi cauză, a respins excepţia de litispendenţă invocată în baza art. 163 C. proc. civ., reţinând că nu sunt întrunite dispoziţiile acestui text de lege, deoarece cererea înregistrată la Tribunalul Timiş şi declinată la Curtea de Apel Timişoara nu a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, deşi în realitate, acest dosar este înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara, nefiind fixat doar termen de judecată în acest sens.
Recurenta arată că soluţia instanţei este eronată şi în ceea ce priveşte îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 544/2004 pentru admisibilitatea cererii de suspendare solicitată de reclamantă, câtă vreme reclamanta nu a făcut dovada promovării vreunei acţiuni în contencios administrativ care să privească titlul executoriu a cărui suspendare o solicită, respectiv decizia de impunere privind obligaţiile de plată suplimentare stabilite de inspecţia fiscală ca urmare a Raportului de inspecţie fiscală din 26 august 2010, nu a făcut dovada pagubei iminente ce s-ar putea produce în sarcina acesteia, cu atât mai mult cu cât creanţele pe care le datorează sunt certe, lichide şi exigibile, acestea fiind acumulate în timp.
Recurenta apreciază că nu sunt îndeplinite cele două condiţii cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, adică acţiunea nu a fost formulată pentru o cauză bine justificată, care să nu poată fi oprită decât prin suspendarea actului administrativ de impunere, iar simpla promovare a cererii de suspendare a actului administrativ fiscal nu poate nici pe de parte fi suficientă pentru a considera îndeplinită condiţia cazului bine justificat.
Solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinţei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, modificarea acesteia în sensul respingerii cererii de suspendare ca netemeinică şi nelegală.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecţie a drepturilor şi intereselor legitime ale subiectelor potenţial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanţa competentă va evalua legalitatea acestuia.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond”.
Deci, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune, în acest scop, două condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ, cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube, conform definiţiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t) din acelaşi act normativ.
La această reglementare cu caracter general se adaugă, în materia suspendării executării actului administrativ fiscal şi prevederile art. 215 C. proc. fisc., care instituie obligativitatea plăţii unei cauţiuni.
În cadrul cererii de suspendare instanţa este limitată la a cerceta, după verificarea condiţiei de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.
Îndeplinirea condiţiilor cazului bine justificat şi a iminenţei unei pagube sunt supuse aprecierii judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza circumstanţelor de fapt şi de drept ale cauzei. Acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube în cazul particular supus evaluării.
Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanţa nu va cerceta îndeplinirea condiţiilor de legalitate şi oportunitate ale actului administrativ, această obligaţie revenindu-i instanţei de fond învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare.
Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ.
Îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să rezulte cu uşurinţă în urma unei cercetări sumare a aparenţei dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.
Or, în speţă, motivele invocate de intimata-reclamantă nu au caracterul unor indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate a actului administrativ fiscal, ci necesită o analiză pe fond a raportului juridic dedus judecăţii.
Prin urmare, în mod greşit instanţa de fond a apreciat ca fiind îndeplinită condiţia „cazului bine justificat”, deoarece în cuprinsul hotărârii recurate nu sunt indicate fapte sau împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ fiscal fără a fi analizat fondul cauzei, care este atributul instanţei care va soluţiona eventuala cerere referitoare la anularea Deciziei de impunere din 26 august 2010.
„Paguba iminentă”, cea de-a doua condiţie cerută de lege pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ, este definită în art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004, republicată, ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Cât priveşte criticile referitoare la îndeplinirea condiţiei pagubei iminente, Înalta Curte constată, de asemenea, că argumentele reţinute în sentinţa atacată sunt nefondate, pentru că paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe concludente.
Or, pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, fără a analiza pe fond conţinutul actului administrativ, instanţa având posibilitatea, aşa cum am arătat, să efectueze numai o cercetare sumară a aparenţei dreptului.
Mai mult, în cazul actelor administrativ fiscale prin care se dispune în sarcina persoanei vătămate plata unei sume de bani, îndeplinirea condiţiei prevenirii unei pagube iminente nu este dovedită şi demonstrată prin simpla susţinere că plata sumei respective conduce la producerea unui prejudiciu în patrimoniul acesteia, întrucât astfel s-ar ajunge la concluzia că această cerinţă este presupusă în majoritatea actelor administrative din această categorie, ceea ce ar contraveni caracterului de excepţie al instituţiei suspendării executării actelor administrative în reglementarea Legii nr. 554/2004.
Intimata-reclamantă nu a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanţei în sensul iminenţei unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior, în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepţie al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituţii juridice.
În concluzie, în raport de cele reţinute mai sus, instanţa de fond a apreciat în mod greşit că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, pentru a fi admisă cererea de suspendare a actului administrativ fiscal în cauză, astfel că va fi reţinută situaţia prevăzută de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ..
Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I şi alin. (3) din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, va admite recursul şi va modifica sentinţa atacată, în sensul că va respinge cererea de suspendare ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş împotriva sentinţei civile nr. 49 din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că respinge cererea de suspendare formulată de reclamanta Comuna Dumbrăviţa, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2440/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2458/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
