ICCJ. Decizia nr. 2513/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2513/2011
Dosar nr.663/59/2010
Şedinţa publică din 4 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
I. Circumstanţele cauze.
1. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel
Prin Sentinţa nr. 370 din 09 septembrie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia prematuritătii acţiunii şi excepţia inadmisibilităţii petitului 2 din cererea de chemare în judecată, invocate de pârâta A.N.R.P.; a admis acţiunea formulată de reclamanta S.A.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar şi a obligat pârâta să emită de îndată titlul de plată pentru suma de 483.347 RON şi să efectueze plata acestei sume reprezentând contravaloarea despăgubirilor stabilite prin Decizia nr. 4945 din 28 aprilie 2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru imobilul nerestituit în natură în baza Legii nr. 10/2001, precum şi să achite reclamantei dobânzile legale aferente acestei sume, calculate de la data de 28 aprilie 2009 şi până la plata efectivă a sumei.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a respins excepţia prematurităţii acţiunii, reţinând în esenţă, că prin dispoziţia nr. 1613 din 11 mai 2007 emisă de Primarul Municipiului Timişoara s-a hotărât restituirea în natură către reclamantă a apartamentului şi imobilul situat în Timişoara, str. G. şi s-a propus acordarea către reclamantă de despăgubiri în condiţiile art. 16 din titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru apartamentele nr. X,Y, Z,T şi W din acelaşi imobil, care nu pot fi restituite în natură.
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis în favoarea reclamantei Decizia nr. 4945 din 28 aprilie 2009, reprezentând titlul de despăgubire, stabilind în favoarea reclamantei despăgubiri în cuantum de 483.347 RON, urmând ca valorificarea acestei decizii să se facă conform procedurii din Legea nr. 247/2005.
Reclamantă şi-a exprimat opţiunea pentru plata despăgubirilor în numerar prin cererea înregistrată sub nr. 14838 din 11 decembrie 2009 la Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.
De la această dată şi până la data sesizării instanţei, 08 iunie 2010, pârâta nu a emis titlul de plată pentru suma stabilită în titlul de despăgubire şi nici nu a făcut plata efectivă a vreunei părţi din această sumă.
Deşi pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat în apărare prevederile art. 182 din Legea nr. 247/2005, Curtea a apreciat că atâta timp cât dreptul reclamantei la despăgubiri a fost recunoscut, prin emiterea titlului de despăgubire, aceasta are obligaţia legală de a emite titlul de plată şi de a efectua plata către reclamantă, câtă vreme nu s-a făcut dovada că în contul acestei instituţii nu ar exista resurse financiare care să facă posibilă valorificarea titlului de despăgubire reprezentat de Decizia nr. 4945 din 28 aprilie 2009.
Curtea a mai reţinut că titlul de despăgubire reprezentat de Decizia nr. 4945 din 28 aprilie 2009, consacră dreptul de creanţă al reclamantei în contradictoriu cu Statul Român, reprezentând astfel „un bun" în sensul reglementat de art. 1 Protocolul 1 la Convenţie, privarea de dreptul de proprietate asociată cu neplata despăgubirilor la care este îndreptăţită reclamanta reprezintă o sarcină disproporţionată, care este incompatibilă cu prevederile consacrate în art. 1 din Protocolul mai sus menţionat.
Totodată, Curtea a constatat că pentru respectarea art. 6 din C.E.D.O. se impune ca orice cerere de chemare în judecată să fie soluţionată într-un termen rezonabil.
În concluzie, Curtea a reţinut că din anul 2007 când a fost emisă dispoziţia Primarului Mun. Timişoara şi până la data introducerii acţiunii (08 iunie 2010) au trecut mai bine de 3 ani, perioadă în care reclamanta s-a văzut în imposibilitate de a-şi valorifica în concret despăgubirile recunoscute de autorităţile publice.
Apărarea pârâtei privind inexistenţa disponibilităţilor financiare nu este suficientă pentru a justifica soluţionarea unei cereri cu nerespectarea termenului rezonabil impus de art. 6 din C.E.D.O.
2. Recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie susţinând următoarele:
Recurenta a arătat că art. 3 lit. h) şi art. 141 alin. (3) din Legea nr. 247/2005 - Titlul VII modificată şi completată cu OUG nr. 81/2007 stabilesc modalitatea de plată a despăgubirilor în numerar până la concurenţa sumei de 500.000 RON, iar art. 182 lit. a) din lege, precum şi art. 182 pct. 4 din HG nr. 128/2008 prevăd că emiterea titlurilor de plată şi achitarea despăgubirilor se face în ordinea înregistrării cererilor de opţiune, în 15 zile de la data existenţei disponibilităţilor băneşti în contul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor .
Ţinând cont de greutăţile întâmpinate în finalizarea procedurii administrative de acordare a despăgubirilor, inclusiv sub aspect financiar, având în vedere şi numărul mare al cererilor de restituire formulate de foştii proprietari, prin măsurile luate pentru accelerarea respectivei proceduri legiuitorul a stabilit şi un criteriu obiectiv pentru soluţionarea acestora, respectiv acela al ordinii cronologice în care au fost înregistrate opţiunile, asigurându-se astfel egalitatea de tratament a persoanelor aflate în aceeaşi situaţie.
S-a învederat că cererea de opţiune a intimatei - reclamante este înregistrată la nr. 14838 din 11 decembrie 2009, iar achitarea despăgubirilor în numerar pentru prima tranşă s-a făcut până la cererea de opţiune nr. 03967 din 29 aprilie 2008, sursele de finanţarea acestor despăgubiri fiind asigurate, până la listarea SC F.P. SA din dividendele acţiunilor deţinute de stat la acest Fond şi în completare, de la bugetul de stat, prin Ministerul Finanţelor, creanţele asupra statului neputându-se plăti decât în condiţii de solvabilitate, principiu care nu este înlăturat nici în jurisprudenţa C.E.D.O.
Referitor la plata dobânzilor legale, recurenta a învederat că dispoziţiile art. 2 din OG nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, modificată şi completată nu sunt aplicabile în speţa de faţă, pârâta neavând ca atribuţii legale actualizarea sumelor de bani stabilite prin deciziile emise de către Comisia Centrală.
S-a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
3.Apărările intimatei
În temeiul art. 3082 C. proc. civ. intimata - reclamantă S.A.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat, susţinând că neachitarea creanţei sale din lipsa resurselor financiare, deşi a fost recunoscută de către Statul Român, o supune unei sarcini excesive şi exorbitante, încălcându-i dreptul de proprietate ocrotit de art. 1 Protocol 1 adiţional C.E.D.O., Statul Român neputându-şi invoca propria culpă pentru a fi exonerat de îndeplinirea obligaţiei de plată a despăgubirilor către cei îndreptăţiţi, aceasta reprezentând o obligaţie de rezultat şi nu de diligentă.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând sentinţa criticată, prin prisma motivelor de recurs, ţinând cont de actele şi lucrările dosarului, precum şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
Pentru valorificarea despăgubirilor astfel stabilite a fost prevăzută procedura specială reglementată în Capitolul V/l din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificată şi completată prin OUG nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Conform acestei reglementări referitoare la valorificarea titlurilor de despăgubire, în cazul în care titlul de despăgubire individual este emis pentru o sumă de maxim 500.000 RON, titularul poate solicita fie realizarea conversiei titlului în acţiuni emise la Fondul „Proprietatea", fie acordarea de despăgubiri în numerar, fie parte în acţiuni, parte în numerar.
Intimata-reclamantă şi-a exprimat opţiunea pentru plata despăgubirilor în numerar prin cererea înregistrată sub nr. 14838 din 11 decembrie 2009 la Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.
În conformitate cu dispoziţiile art. 182 pct. 1 lit. a) din HG nr. 128/2008, emiterea titlurilor de plată şi plata despăgubirilor băneşti în numerar către persoanele îndreptăţite, se face în termen de 15 zile de la existenţa disponibilităţilor financiare, în contul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, în ordinea înregistrării cererilor de opţiune.
Cu toate acestea, Statul român care şi-a asumat obligaţia de a despăgubi foştii proprietari sau succesorii în drepturi ai acestora pentru bunurile preluate abuziv de fostul regim comunist se află în imposibilitate de a achita în termenele stabilite prin legi speciale sumele cuvenite celor îndreptăţiţi, în raport cu numărul mare de solicitări şi valoarea despăgubirilor.
Este adevărat că legiuitorul nu a corelat termenele menţionate anterior, însă interpretarea dată de instanţa de fond, care a avut în vedere numai argumentele, pertinente de altfel, prezentate de intimata -reclamantă, încalcă echilibrul procesual şi principiul proporţionalităţii.
Într-o împrejurare similară, C.E.D.O. a reţinut în cauza Broviowski contra Poloniei, că în situaţiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de personal prin măsuri legislative ce pot avea consecinţe economice semnificative asupra unui stat şi a resurselor sale financiare, autorităţile naţionale trebuie să dispună de o mare putere discreţionară, nu numai în privinţa alegerii măsurilor de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate, dar şi pentru a dispune de timpul necesar aplicării acestor măsuri, subliniindu-se că este admisibilă diminuarea indemnizaţiei, care trebuie să se afle într-un raport rezonabil cu valoarea bunului în discuţie, pentru a fi adecvată, iar despăgubirile să se plătească într-un termen rezonabil.
Instanţa europeană, prin hotărârile pilot pronunţate în cauzele Măria Atanasiu, Poenaru şi Solon în 2010 a stabilit suspendarea judecării cazurilor similare, timp de 18 luni, pentru ca în acest termen de graţie statul român să revizuiască procedura de acordare a despăgubirilor, astfel încât acestea să poată fi efectiv achitate, sugerându-se posibilitatea limitării acestora sau a plăţii lor în tranşe.
În acest context, se constată că aplicarea măsurilor reparatorii, implică indemnizarea unor largi categorii a persoanelor îndreptăţite - foşti proprietari, cu impact economic evident asupra resurselor financiare ale statului, iar măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 247/2005 modificată prin OUG nr. 81/2007 se circumscriu limitelor ample ale puterii discreţionare a statului, în privinţa alegerii modalităţii de executare, dar şi a timpului/termenului necesar aplicării măsurilor.
Plata despăgubirilor în termen de 15 zile de la existenţa disponibilităţilor financiare şi în ordinea înregistrării cererilor de opţiune reprezintă criterii obiective pentru acordarea efectivă a măsurilor reparatorii.
O asemenea măsură nu contravine C.E.D.O. şi Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie, deoarece statul a aplicat aceleaşi criterii celor aflaţi în situaţii identice şi s-a încadrat în limitele rezonabile de apreciere a consecinţelor economice a măsurilor asupra ansamblului resurselor statului, cu respectarea principiului proporţionalităţii şi al echilibrului care trebuie să existe între protecţia dreptului individual de proprietate şi exigenţele apărării unor interese generale (cauza Seggio contra Italiei).
Sentinţa care formează obiectul controlului judiciar a impus în sarcina autorităţii pârâte - Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor obligaţii imposibil de executat, deşi prin OUG nr. 62/2010 intrată în vigoare la 30 iunie 2010, anterior pronunţării sentinţei atacate, s-a suspendat emiterea titlurilor de plată pe o perioadă de 2 ani, hotărârea pronunţată fiind de natură să înlăture principiul egalităţii de tratament între persoanele aflate într-o situaţie identică sau similară.
Cum intimata-reclamantă a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor direct la plata sumei în cuantum de 483.347 RON stabilită prin Decizia nr. 4945 din 28 aprilie 2009 emisă în baza Legii nr. 247/2005, deşi acesta are numai titlu de despăgubire, prima instanţă admiţând acţiunea fără ca intimata să parcurgă etapele legale prevăzute de legea specială şi să beneficieze de un titlu de plată; în contextul în care nu s-a ajuns la numărul de ordine al cererii acesteia, până la data formulării recursului-26 octombrie 2010, recurenta - pârâtă achitând despăgubiri în numerar corespunzătoare prime tranşe, în limitele disponibilităţilor financiare, până la cererea de opţiune cu nr. 03967 din 29 aprilie 2008; neexistând nici disponibilităţi financiare, iar emiterea titlurilor de plată a fost suspendată pe o perioadă de 2 ani prin OUG nr. 62/2010, în mod greşit prima instanţă a respins excepţia prematurităţii introducerii acţiunii ridicată de recurenta - pârâtă.
Înalta Curte subliniază faptul că prin OUG nr. 62/2010 nu se suspendă dreptul persoanelor de a primi despăgubiri în bani, ci doar exerciţiul temporar al acestui drept, având în vedere cifra economică actuală.
Constatând că această excepţie era întemeiată şi trebuia soluţionată cu prioritate, conform art. 137 C. proc. civ., coroborat cu art. 316 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtei, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica în tot sentinţa şi va respinge acţiunea reclamantei ca prematur formulată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva Sentinţei nr.370 din 09 septembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că respinge acţiunea reclamantei S.A.A., ca prematur formulată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2510/2011. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 2554/2011. Contencios → |
|---|
