ICCJ. Decizia nr. 2538/2011. Contencios
| Comentarii |
|
I.Circumstanțele cauzei.
1.Obiectul acțiunii.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, reclamantul R.I. a solicitat, în contradictoriu cu Casa județeană de Pensii Botoșani, anularea Hotărârii nr. 1640 din 25 februarie 2005, emise de pârâtă, prin care i s-au acordat drepturile prevăzute de lege, întrucât este nelegală și netemeinică.
Prin întâmpinare, pârâta invocă excepția prescrierii dreptului la contestație cu privire la Hotărârea nr. 1640 din 25 februarie 2005, având în vedere dispozițiile art. 1 și 3 din Decretul Lege nr. 167/1958, în sensul că reclamantul nu a înțeles să utilizeze termenul de 3 ani impus de legiuitor în vederea formulării unei acțiuni împotriva acestei hotărâri, și excepția prematurității dreptului la acțiune, întrucât reclamantul nu a depus în cadrul instituției o cerere însoțită de documentația necesară în vederea stabilirii drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.
2.Hotărârea primei instanțe.
Prin sentința nr. 185 din 27 septembrie 2010, Curtea de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamant ca nefondată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:
Cu privire la excepțiile invocate.
Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, prima instanță a avut în vedere că autoritatea pârâtă nu a făcut dovada că hotărârea atacată a fost comunicată reclamantului, caz în care termenul de prescripție nu a început să curgă, așa încât acțiunea formulată de acesta nu este prescrisă.
în ceea ce privește excepția prematurității formulării acțiunii, prima instanță a avut în vedere faptul că din acțiune rezultă că reclamantul s-a adresat Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000 cu cererea înregistrată sub nr. 15645 din 06 octombrie 2004, care a fost soluționată prin Hotărârea nr. 1640 din 25 februarie 2005, atacată în cauză.
Cu privire la fondul cauzei, prima instanță a reținut, în esență, că reclamantul a depus la dosar, în dovedirea acțiunii, declarația autentificată a martorilor B.V. și F.V. care susțin că, în luna octombrie 1942 reclamantul a fost deportat, împreună cu mama sa R.A., în U.R.S.S., raionul Transnistria, și faptul că ei au fost deportați în aceeași perioadă, însă, aceste declarații nu se coroborează cu nici o altă probă, reclamantul nedovedind, deși i s-a pus în vedere, că martorilor li s-a recunoscut calitatea de persecutat etnic.
în plus, este greu de crezut că martorii care aveau la data presupusei deportări unul 3 ani (martorul B.V.) și celălalt 3 luni (martorul F.V.) au putut reține cu exactitate situația în care s-a aflat reclamantul.
Așa fiind, prima instanță a reținut că reclamantul nu a făcut dovada calității de persecutat etnic, deși sarcina probei îi revenea conform art. 1169 C. civ.
3. Calea de atac exercitată în cauză.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul R.I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru motive încadrate în drept în art. 304 punctele 8 și 9 și art. 3041C. proc. civ.
în motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a susținut că, împreună cu familia sa și cu alți membri ai comunității romilor din Botoșani, au fost deportați în Transnistria, ca urmare a măsurilor discriminatorii luate în anii 1942-1944, fiind supuși muncii forțate, suferind de foame și frig, însă nu a considerat că se impune să aducă alte probe, întrucât actul normativ în materie nu impune asemenea condiții, iar deportarea a circa 4000 de romi în Transnistria este un fapt istoric și de notorietate.
în concluzie, recurentul-reclamant a arătat că prima instanță a interpretat greșit actul dedus judecății, făcând aplicarea greșită a legii, în speță, declarațiile autentificate ale celor doi martori fac dovada că fost obligat să-și schimbe domiciliul din România în Transnistria din motive etnice, astfel că îndeplinește condițiile pentru acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, modificată.
II. Considerentele înaltei Curți, asupra recursului.
Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041, constată că recursul nu este fondat.
1. Argumente de fapt și de drept relevante
Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 586/2002, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada sus menționată, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.
în conformitate cu art. 61 din același act normativ, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
în lipsa unor acte oficiale, în scopul dovedirii împrejurărilor invocate în susținerea acțiunii, reclamantul a depus la dosar declarația autentificată a martorilor B.V. și F.V., fără a se face dovada că respectivii martori ar avea calitatea de persecutat etnic, în raport de susținerea acestora că au fost deportați și ei în aceeași perioadă.
Instanța de control judiciar constată că din declarațiile notariale ale celor doi martori nu rezultă cauzele care au determinat refugiul reclamantului, or, raportat la prevederile art. 61 din O.G. nr. 105/1999 și art. 1169 C. civ., în mod corect a reținut prima instanță că reclamantul nu a făcut dovada susținerilor sale, simpla mutare dintr-o localitate în alta, nemotivată de existența unor acte de persecuție etnică, neputând fi considerată refugiu în sensul dispozițiilor art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999.
2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte, a respins recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004,art. 304 punctele 8 și 9 sau art. 3041C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2540/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2537/2011. Contencios → |
|---|
