ICCJ. Decizia nr. 2565/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2565/2011
Dosar nr. 1374/2/2009
Şedinţa publică din 5 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii şi procedura derulată în primul ciclu procesual
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 31 mai 2006, reclamanta SC M.T.I. SRL a chemat în judecată pe pârâtul M.T. – A.R.R. şi a solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în sumă de 500.000 lei.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că pârâtul a procedat la anularea licenţei de execuţie pe care aceasta o deţinea pentru traseul Bucureşti – Urziceni, cod traseu 903; că prin Decizia nr. 3442/2005 pronunţată în dosarul nr. 5549/2004, Înalta Curte a constatat că această măsură este nelegală şi a obligat A.R.R. să elibereze licenţele de execuţie pentru traseul anterior indicat; că de la data anulării licenţei (18 noiembrie 2003) şi până la momentul eliberării noii licenţe (01 septembrie 2005) a suferit un prejudiciu, urmare a faptului că s-a aflat în imposibilitatea de a efectua cursele pe traseul Bucureşti – Urziceni.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 773 din 11 martie 2008, a admis acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 237.260 lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul creat prin anularea nelegală a licenţelor de execuţie pentru traseul Bucureşti – Urziceni.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că reclamanta a fost în imposibilitate de a realiza venituri în perioada 18 noiembrie 2003 – 01 septembrie 2005, urmare a faptului că licenţele de execuţie pe care le deţinea pe traseul mai sus indicat au fost anulate în mod nelegal de către pârât.
La stabilirea cuantumului prejudiciului, instanţa de fond a avut în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, ţinând seama de veniturile pe care le-ar fi încasat reclamanta dacă ar fi executat traseul pentru care i s-a anulat licenţa de execuţie, în raport de veniturile obţinute anterior, în perioada în care acest traseu a fost executat. Din suma rezultată în acest mod au fost scăzute cheltuielile pe care reclamanta le-ar fi efectuat pentru obţinerea acestor venituri, iar expertul desemnat în cauză a procedat la actualizarea valorii prejudiciului în raport cu rata inflaţiei.
Prin Decizia nr. 4100 din 14 noiembrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de expertul contabil M.C. şi de pârâta A.R.R., a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În motivarea soluţiei s-a reţinut, în esenţă, că din probatoriul administrat în cauză rezultă necesitatea refacerii raportului de expertiză, urmând ca prejudiciul să fie recalculat ca diferenţă între profitul nerealizat de intimata-reclamantă în perioada 21 noiembrie 2003 - 31 august 2005, ţinând cont de faptul că societatea a înstrăinat autovehiculul cu nr. de înmatriculare B 25 X, şi profitul realizat de aceasta în respectiva perioadă, executând transportul local de persoane cu autovehiculele cu numerele de înmatriculare B 21 M şi B 30 D pe traseele Bucureşti – Mihăileşti şi respectiv Bucureşti – Afumaţi, suma rezultată urmând a fi actualizată în raport cu rata inflaţiei.
De asemenea, s-a reţinut că instanţa de trimitere trebuie să se pronunţe asupra sumei totale a onorariului total datorat expertului pentru întreaga lucrare de specialitate, urmând să aibă în vedere atât expertiza deja efectuată, cât şi expertiza care urmează să fie realizată, în urma casării cu trimitere spre rejudecarea cauzei.
Cauza a fost înregistrată, în rejudecare, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 13 februarie 2009, sub nr. 1374/2/2009.
Conform îndrumărilor trasate prin Decizia de casare, în cauză a fost dispusă refacerea raportului de expertiză.
2. Hotărârea pronunţată în fond după casare
Prin sentinţa civilă nr. 2736 din 8 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 40.948 lei despăgubiri, reprezentând prejudiciul suferit prin anularea licenţelor de execuţie pentru traseul Bucureşti – Urziceni, în perioada 21 noiembrie 2003- 01 septembrie 2008 şi a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 2.750 lei, reprezentând onorariu de expertiză.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, în speţă, autoritatea publică pârâtă a emis un act administrativ nelegal prin care a anulat licenţele de execuţie acordate reclamantei pentru traseul Bucureşti – Urziceni, cod traseu 903, iar caracterul nelegal al acestui act a fost stabilit în mod irevocabil prin Decizia nr. 3442 din 31 mai 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Drept urmare, reclamanta s-a aflat în imposibilitate să realizeze venituri de pe urma executării curselor pe traseul Bucureşti – Urziceni în perioada 18 noiembrie 2003 (data emiterii actului nelegal) – 01 septembrie 2005 (data înmânării licenţelor de execuţie în conformitate cu Decizia instanţei supreme) şi, în acest fel, reclamanta a fost prejudiciată.
S-a mai reţinut, de către instanţă, faptul că pentru a se stabili suma exactă a prejudiciului, în conformitate şi cu îndrumările trasate de instanţa de recurs prin Decizia de casare, s-a efectuat o expertiză contabilă, prin care s-a solicitat să se stabilească profitul pe care l-ar fi obţinut reclamanta dacă ar fi efectuat traseul în discuţie, ţinând cont că societatea a înstrăinat autovehiculul cu nr. de înmatriculare B 25 X, iar conform concluziilor raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză de expertul contabil M.C. s-a stabilit că aceste profituri s-ar fi ridicat la suma de 40.948 lei.
Expertiza efectuată a avut în vedere veniturile pe care le-ar fi încasat reclamanta dacă ar fi executat traseul pentru care s-a anulat licenţa de execuţie, în raport cu veniturile obţinute anterior, în perioada în care acest traseu a fost executat, fiind scăzute cheltuielile directe şi cele indirecte.
Astfel, s-a constatat că, dacă reclamanta ar fi desfăşurat activitatea de transporturi rutiere de persoane pe traseul Bucureşti - Urziceni în perioada de 649 zile calendaristice din intervalul 21 noiembrie 2003 – 31 august 2005, fără a se lua în calcul autovehiculul cu nr. de înmatriculare B 25 X, ar fi realizat venituri nete în sumă totală de 120.552 Ron, iar, în urma actualizării cu rata medie a inflaţiei până în luna noiembrie 2009, expertul a calculat o sumă de 180.557 lei.
De asemenea, expertul a procedat la recalcularea profitului realizat în aceeaşi perioadă de societatea reclamantă ca urmare a executării transportului local de persoane cu autovehiculele cu nr. de înmatriculare B 21 M şi B 30 D pe traseele Bucureşti – Mihăileşti şi Bucureşti – Afumaţi, sumă pe care a actualizat-o cu rata inflaţiei, ajungând la valoarea de 139.609 lei.
Conform celor statuate prin considerentele deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cuantumul prejudiciului este reprezentat de diferenţa dintre profitul nerealizat şi profitul realizat din efectuarea în aceeaşi perioadă de timp a transportului local de persoane şi a transportului judeţean de persoane pe traseele Bucureşti – Mihăileşti şi Bucureşti –Afumaţi.
În raport cu concluziile raportului de expertiză contabilă reclamanta şi-a precizat acţiunea, solicitând suma de 40.948 lei cu titlu de prejudiciu suferit.
Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 1 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond a admis acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 40.948 lei, cu titlul de despăgubiri, reprezentând prejudiciul suferit prin anularea licenţelor de execuţie pentru traseul Bucureşti – Urziceni în perioada 21 noiembrie 2003 - 01 august 2008.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., instanţa a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2 750 lei, reprezentând onorariu de expert.
3. Recursul exercitat de pârâtă
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs A.R.R., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
3.1. O primă critică formulată în motivarea căii de atac, constă în aceea că, instanţa a admis acţiunea în mod eronat, pentru că, în realitate, reclamanta nu a suferit nici un prejudiciu material ca efect al măsurii de anulare a licenţelor de execuţie pentru traseul Bucureşti – Urziceni.
În sprijinul acestei afirmaţii, recurenta - pârâtă a arătat, în esenţă, că expertul contabil a calculat prejudiciul pentru autovehiculele B – 666xx; B – 21 – M, B – 30 – D şi B – 769xx, dar, raportat la cele reţinute în Decizia de casare, expertiza trebuia să aibă în vedere numai primele trei dintre autovehiculele enumerate, ţinându-se cont de faptul că autovehiculul cu nr. B – 25 – X, pentru care existase licenţa de execuţie, a fost înstrăinat. Autovehiculul nr. B – 769xx nu a avut licenţă de execuţie pe traseul Bucureşti – Urziceni, iar începând cu data de 20 ianuarie 2005 a fost închiriat unei alte societăţi comerciale (SC U.C. SRL Azuga).
Din acest motiv, instanţa de fond trebuia să admită obiecţiunile formulate de A.R.R. prin adresa nr. 10993 din 12 aprilie 2010 şi să dispună refacerea expertizei, un calcul corect ducând la concluzia că profitul nerealizat, în perioada 21 noiembrie 2003 – 31 august 2005, actualizat cu rata inflaţiei, pentru traseul Bucureşti - Urziceni, ar fi fost numai 113.146 lei, inferior profitului realizat pe traseele Bucureşti – Mihăileşti şi Bucureşti – Afumaţi, care a fost de 139.609 lei (fără luarea în calcul a autovehiculului B 66643) sau de 142.346 lei (cu luarea în calcul a acestui autovehicul).
3.2. O altă critică adusă hotărârii curţii de apel se referă la obligaţia de plată a sumei de 2750 lei, reprezentând onorariu de expertiză, către intimata – reclamantă, măsură greşit stabilită de instanţă în condiţiile în care nu intimata – reclamantă, ci chiar A.R.R. a fost cea care a plătit onorariul dispus pentru expertiză, conform Ordinului de plată nr. 1231/2010.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurenta – pârâtă şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, numai în limitele şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Instanţa de contencios administrativ a fost învestită cu o acţiune în despăgubire, în condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, pentru acoperirea prejudiciului produs ca urmare a unei măsuri administrative anulate irevocabil prin Decizia nr. 3442 din 31 mai 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
După parcurgerea etapelor procesuale rezumate la pct. I.1. al prezentei decizii, curtea de apel a hotărât, în fond după casare, admiterea în parte a acţiunii şi acordarea de despăgubiri în cuantumul stabilit prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, potrivit art. 201 C. proc. civ.
Lucrarea de specialitate a fost realizată conform obiectivelor stabilite prin încheierea din data de 2 iunie 2009, la pronunţarea căreia instanţa de rejudecare a avut în vedere dezlegările şi îndrumările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia de casare nr. 4100 din 14 noiembrie 2008, potrivit prevederilor art. 315 C. proc. civ.
Cu referire concretă la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reţine următoarele:
1.1. Cu privire la existenţa şi întinderea prejudiciulu.
Repararea prejudiciului cauzat persoanei vătămate printr-un act administrativ nelegal este menită să asigure protecţia efectivă a drepturilor şi intereselor legitime lezate ca urmare a conduitei autorităţii publice, prin înlăturarea tuturor consecinţelor acesteia.
Prin aspectele menţionate în motivarea recursului, A.R.R. tinde către ideea că reclamanta nu a suferit un prejudiciu aflat în legătură de cauzalitate cu măsura nelegală de anulare a licenţelor pentru traseul Bucureşti - Urziceni, pentru că beneficiul nerealizat aferent acestui traseu ar fi mai mic decât profitul obţinut din executarea transportului de persoane interjudeţene pe taxele Bucureşti – Mihăileşti şi Bucureşti – Afumaţi cu aceleaşi autovehicule.
Întreaga demonstraţie cuprinsă în motivarea căii de atac reia conţinutul obiecţiunilor la raportul de expertiză, depuse la dosarul instanţei de fond la data de 14 aprilie 2010, în esenţă, vizând împrejurarea că autovehiculul nr. B – 769xx nu trebuia luat în calcul, pentru că nu a deţinut nici un moment licenţa de execuţie pentru traseul Bucureşti – Urziceni, aspect relevate şi în opinia separată a expertului contabil M.D., cărei participare, în calitate de expert, consilier desemnat de autoritatea pârâtă, fusese încuviinţată de instanţă.
Din conţinutul încheierii de dezbateri din data de 1 iunie 2010, rezultă însă că, la acel termen de judecată, reprezentantul A.R.R. a precizat că, în raport cu concluziile expertului la raportul de expertiză efectuat în cauză, respectiv la obiectivul nr. 1, în sensul că nu a luat în calcul autovehiculele B – 25 – X şi B – 769xx, nu mai insistă în soluţionarea obiecţiunilor legate de acest aspect şi, de asemenea, nu mai insistă în obiecţiunile legate de obiectivul doi al expertizei.
Având în vedere această împrejurare, precum şi dispoziţiile art. 212 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că expertiza contrarie va trebui cerută motivat la primul termen după depunerea lucrării, aspectele menţionate nu mai puteau fi reluate în calea de atac a recurentului.
Nici în primul recurs, soluţionat prin Decizia de casare cu trimitere spre rejudecare, recurenta – pârâtă nu a formulat vreo observaţie legată de autovehiculul nr. 769xx, singurele critici referindu-se la înstrăinarea autovehiculului nr. B – 25 – X şi la necesitatea calculării prejudiciului ca diferenţă între profitul nerealizat pentru traseul Bucureşti – Urziceni şi profitul realizat din executarea traseelor Bucureşti – Mihăileşti şi Bucureşti – Afumaţi.
1.2. Cu privire la plata onorariului de expertiză
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în prezenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, iar în temeiul art. 276 C. proc. civ., când pretenţiile părţilor sunt încuviinţate numai în parte, instanţa va aprecia în ce măsură fiecare dintre părţi va suporta cheltuielile de judecată, putând face compensarea lor.
În speţă, măsurile dispuse şi plăţile efectuate în contul onorariului de expertiză au avut următoarea succesiune:
În cadrul primei judecăţi în fond, instanţa a stabilit un onorariu de 2000 lei, în sarcina reclamantei, sumă plătită de aceasta prin chitanţa nr. 5568744 din 1 din 19 martie 2007.
Expertul contabil a solicitat majorarea onorariului cu 3000 de lei, dar instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii, împrejurare care a constituit unul dintre motivele de casare reţinute prin Decizia nr. 4100 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
În fond după casare, a fost stabilit iniţial un onorariu provizoriu de 500 lei, în sarcina ambelor părţi, după care expertul contabil desemnat de instanţă a solicitat un onorariu de 5.120 lei pentru expertiză efectuată în acea etapă procesuală şi 3000 de lei, majorarea aferentă primului raport de expertiză, conform deciziei de casare.
În final, prin încheierea din data de 1 iunie 2010, curtea de apel a încuviinţat cererea numai în parte, 2500 lei pentru suplimentul de expertiză efectuat în fond după casare şi cei 3000 lei avuţi în vedere în Decizia de casare.
Conform înscrisurilor depuse la dosar, această sumă a fost achitată în cote egale, 2.750 lei reclamanta (extras de cont din data de 4 iunie 2010, fila x dosar Curtea de Apel Bucureşti) şi 2750 lei pârâta (ordin de plată nr. 1231 din 9 iunie 2010, fila z dosar recurs).
În total, reclamanta a plătit 4750 lei (2000 lei - prima judecată în fond şi 2750 lei - fond după casare), iar pârâta - 2750 lei.
În raport cu aceste împrejurări ale cauzei, dispoziţia de obligare a pârâtei să plătească reclamantei cei 2750 lei achitaţi de acesta în contul onorariului de expertiză, în condiţiile în care acţiunea a fost admisă numai în parte, din despăgubirile de 500.000 lei solicitate fiind acordată numai suma de 40.948 lei, a fost pronunţată cu ignorarea prevederilor art. 276 C. proc. civ.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere toate considerentele prezentate în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi al art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va modifica în parte sentinţa, în sensul respingerii cererii de obligare a A.R.R. la plata sumei reprezentând onorariul de expertiză către reclamanţi, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de A.R.R. împotriva sentinţei civile nr. 2736 din 8 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată, în sensul că respinge cererea privind obligarea pârâtei A.R.R. la plata sumei de 2750 lei, reprezentând onorariu de expertiză.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2480/2011. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 2568/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
