ICCJ. Decizia nr. 2571/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2571/2011
Dosar nr.1418/36/2010
Şedinţa publică din 6 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia, reclamanta SC "A.-C." SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâtul M.D.R.T. - D.G.C.A.T., în principal, constatarea nulităţii absolute a procesului-verbal de contravenţie din 1 iunie 2010, iar în subsidiar, înlocuirea sancţiunii amenzii contravenţionale aplicate cu avertisment.
În cadrul acestui litigiu, reclamanta a invocat excepţia de nelegalitate a art. 7 alin. (2) din HG nr. 709/2009 privind clasificarea structurilor de primire turistică şi a art. 10 lit. h) şi art. 11 lit. f) din acelaşi act normativ, care instituie răspunderea contravenţională pentru neîndeplinirea respectivei obligaţii.
În motivarea excepţiei de nelegalitate, reclamanta a arătat că prevederile mai sus indicate încalcă dreptul de proprietate privată şi libertatea economică, drepturi prevăzute de art. 44 alin. (2) şi art. 45 din Constituţia României. Aceste drepturi sunt ocrotite de art. 52 din Legea fundamentală.
În întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul M.D.R.T. – D.G.C.A. a solicitat respingerea excepţiei de nelegalitate ca nefondată.
Prin Încheierea de şedinţă din data de 1 octombrie 2010, Judecătoria Mangalia a admis cererea şi a sesizat Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate.
Pe rolul acestei instanţe, cauza a fost înregistrată sub nr. 1418/36/2010.
Prin Încheierea de şedinţă din data de 10 noiembrie 2010, instanţa a dispus citarea în cauză a Guvernului României, în calitate de emitent al actului administrativ contestat.
Pârâţii Guvernul României şi M.D.R.T. – D.G.C.A. au depus la dosar întâmpinări prin care au solicitat respingerea excepţiei de nelegalitate, în principal, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.
Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 32 din 26 ianuarie 2011, a respins excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate, precum şi excepţia de nelegalitate ca nefondată.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
1) Excepţia este un mijloc de apărare, reglementat de art. 4 din Legea nr. 554/2004, modificată, prin care una dintre părţi se apără, în cursul unui proces, prin invocarea unui viciu de nelegalitate al unui act administrativ şi cere ca acesta să nu fie luat în considerare la soluţionarea cauzei.
Încheierea de sesizare a instanţei de contencios administrativ este irevocabilă, motiv pentru care aceasta din urmă nu are competenţa de a cerceta legătura existentă între fondul litigiului şi actul administrativ contestat.
2) HG nr. 709/2009 privind clasificarea structurilor de primire turistică a fost emisă în aplicarea OG nr. 58/1998.
Împrejurarea că, prin actul administrativ normativ atacat, s-a stabilit în sarcina operatorilor economici, care administrează structuri de primire turistică clasificate de pe litoralul românesc, obligaţia să asigure funcţionarea structurilor de primire turistică cu funcţiuni de cazare şi a celor de alimentaţie publică, pe toată perioada sezonului turistic estival, respectiv în perioada 1.05 - 30.09 a fiecărui an, nu este de natură a atrage nelegalitatea acestor dispoziţii, deoarece stabilirea unei perioade minime, denumită perioadă de sezon turistic estival, în care operatorul îşi desfăşoară activitatea, nu echivalează cu o imixtiune în modul de funcţionare al unei societăţi comerciale de tip privat.
Fiind vorba de o obligaţie legală, este firesc ca acesteia să-i corespundă o sancţiune în caz de neîndeplinire, în speţă, cea prevăzută de art. 11 din HG nr. 709/2009.
Prin urmare, prima instanţă a concluzionat în sensul că, prin dispoziţiile normative criticate nu se încalcă dreptul de proprietate privată asupra structurilor de primire turistică cu funcţiuni de cazare şi a celor de alimentaţie publică de pe litoral.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC "A.-C." SRL, care a solicitat casarea sa, în sensul admiterii excepţiei de nelegalitate.
În primul motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a arătat faptul că hotărârea judecătorească atacată nu este motivată în mod corespunzător, întrucât instanţa nu a analizat prevederile legale invocate în motivarea excepţiei de nelegalitate.
În cel de-al doilea motiv de recurs, încadrat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut faptul că sentinţa contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate:
Instanţa a făcut o gravă confuzie între condiţiile cerute de lege în vederea acordării certificatului de clasificare turistică şi obligarea unităţilor de turism de a deschide unităţile de cazare pe toată durata sezonului estival.
În sprijinul acestei concluzii, recurenta a menţionat prevederile art. 6 din HG nr. 709/2009.
În opinia recurentei, obţinerea certificatului de clasificare turistică nu este condiţionată de deschiderea unităţilor turistice pe întregul sezon estival, această obligaţie fiind un abuz de drept din partea autorităţii publice.
De asemenea, recurenta precizează faptul că normele a căror nelegalitate o invocă, încalcă art. 45 din Constituţie, care garantează accesul liber al persoanei la activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora în condiţiile legii.
Intimaţii Guvernul României şi M.D.R.T. au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
I) În speţă, este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, conform jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.
Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.
Întrucât Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.
Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.
În speţa de faţă, instanţa de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale.
În cauză, judecătorul fondului a analizat în mod detaliat susţinerile părţilor, în raport cu dispoziţiile legale invocate de acestea.
II) Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondat, în raport de argumentele care vor fi prezentate în continuare.
Obiectul excepţiei de nelegalitate îl constituie art. 7 alin. (2), art. 10 lit. h) şi art. 11 lit. f) din HG nr. 709/2009 privind clasificarea structurilor de primire turistică.
Art. 7 alin. (2) din HG nr. 709/2009 prevede că operatorii economici care administrează structuri de primire turistică clasificate de pe litoralul românesc au obligaţia să asigure funcţionarea structurilor de primire turistică cu funcţiuni de cazare şi a celor de alimentaţie publică pe toată perioada sezonului turistic estival, respectiv în perioada 1 mai - 30 septembrie a fiecărui an.
Conform art. 10 lit. h) din acelaşi act normativ, constituie contravenţie nerespectarea dispoziţiilor art. 7 alin. (2).
Art. 11 lit. f) din aceeaşi reglementare prevede amenzile în cazul săvârşirii contravenţiei prevăzute la art. 10.
Excepţia de nelegalitate anterior individualizată a fost motivată prin încălcarea dispoziţiilor art. 44 alin. (2) şi art. 45 din Constituţia României.
După cum s-a prezentat anterior, prin dispoziţiile normative contestate, a fost reglementată obligaţia operatorilor economici deţinători de structuri de primire turistică cu funcţiuni de cazare şi a celor de alimentaţie publică de pe litoralul românesc de a asigura funcţionarea acestora pe perioada sezonului turistic, respectiv 1 mai - 30 septembrie a fiecărui an.
Motivul pentru care a fost adoptată reglementarea aflată în discuţie a fost acela al măririi sezonului turistic, având ca efecte menţinerea personalului calificat de pe litoral, asigurarea de servicii de calitate, precum şi crearea unei politici tarifare rezonabile.
Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, apreciază că art. 7 alin. (2) din HG nr. 709/2009 nu încalcă dispoziţiile constituţionale individualizate de recurentă.
Mai precis, obligaţia aflată în discuţie este strict legată de obţinerea/deţinerea certificatului de clasificare şi nu de calitatea de proprietar.
Cu alte cuvinte, proprietarul imobilului poate dispune în mod liber de acesta, dar în situaţia în care decide să obţină certificatul de clasificare, îşi asumă obligaţia de a asigura funcţionalitatea acestuia pe perioada sezonului estival.
Desigur, fiind vorba despre o obligaţie legală, este normal ca acesteia să-i corespundă şi o sancţiune în cazul eludării sale, în speţă, cea prevăzută de art. 11 lit. f) din HG nr. 709/2009.
În consecinţă, din cele anterior expuse, rezultă că sunt nefondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. iar, în speţă, nu există motive de ordine publică care să poată fi reţinute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC "A.-C." SRL Constanţa împotriva Sentinţei nr. 32/CA din 26 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 6 mai 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 2561/2011. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 2572/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
