ICCJ. Decizia nr. 2629/2011. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2629/2011
Dosar nr. 12785/2/2010
Şedinţa publică din 10 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ si fiscal, prin sentinţa civila nr. 1191 din 18 februarie 2011, a respins cererea formulată de reclamanta SC I.I. SRL Slobozia prin care a solicitat, in contradictoriu cu A.F.M. – D.V., suspendarea, pana la soluţionarea definitiva si irevocabila a cauzei, a executării titlului de creanţă - Decizia nr. 226 din 22 noiembrie 2010.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele considerente:
în perioada 23 iulie 2010 - 22 octombrie 2010, inspectorii A.F.M. au efectuat inspecţie fiscală la sediul SC I.I. SRL Slobozia, având ca obiect:
- verificarea modului de constituire şi de întocmite a declaraţiilor lunare privind obligaţiile de plată la veniturile Fondul pentru mediu pentru perioada 21 aprilie 2005 - 31 decembrie 2009;
- verificarea modului de calcul şi de virare a veniturilor Fondului pentru mediu pentru perioada 21 aprilie 2005 - 31 decembrie 2009;
- verificarea modului de organizare şi conducere a evidenţei fiscale si contabile.
A fost întocmit Raportul de inspecţie fiscală nr. 245 din 22 noiembrie 2010 şi Decizia de impunere nr. 226 din 22 noiembrie 2010 prin care s-a stabilit în sarcina societăţii o obligaţie în cuantum total de 600.343 lei, compusă din obligaţii la Fondul pentru mediu în cuantum de 336.341 lei; majorări de întârziere în cuantum de 213.289 lei.
Prima instanţă a reţinut că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (l) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.
Cu privire la existenţa cazului bine justificat, Curtea a reţinut că reclamanta nu a adus critici care să demonstreze o aparenţă nelegalitate a Deciziei nr. 226 din 22 noiembrie 2010.
Obligaţiile fiscale pentru perioada aprilie 2005 - noiembrie 2005 nu sunt prescrise, având în vedere că, potrivit prevederilor Codului Fiscal, creanţele bugetare se prescriu în termenul special de 5 ani, termenul începând să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală (1 ianuarie 2006) iar pârâta a început efectuarea inspecţiei fiscale la data de 23 iulie 2010, emiţând actele atacate la data de 22 noiembrie 2010.
Instanţa de fond a constatat că baza de impunere, în cauza dedusă judecăţii, a fost determinată, astfel cum este reţinut şi in cuprinsul Raportului de inspecţie fiscală, în temeiul datelor cuprinse în documentele financiar contabile de achiziţie a produselor ambalate( Declaraţii vamale de import, facturi achiziţie, C.M.R.) şi având în vedere numărul şi greutatea specifică a paleţilor, a cutiilor din carton şi a foliilor de plastic.
Astfel, cantitatea de ambalaje pe tipuri de material s-a stabilit în urma analizării documentelor enumerate mai sus şi s-a procedat la estimarea bazei de impunere pe tipuri de material, conform dispoziţiilor art. 67 C. proCod Fiscal, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
A reţinut Curtea, că baza de impunere pentru stabilirea obligaţiilor de plată la Fondul pentru Mediu o reprezintă diferenţa dintre obiectivul anual de recuperare, valorificare şi reciclare a deşeurilor de ambalaj în conformitate cu HG nr. 899/2004 privind gestionarea ambalajelor şi a deşeurilor de ambalaje, HG nr. 621/2005, republicată, privind gestionarea ambalajelor şi a deşeurilor de ambalaje, cu modificările şi completările ulterioare, şi obiectivul efectiv realizat de către operatorul economic.
Cu privire la aplicabilitatea HG nr. 899/2004 pentru modificarea şi completarea HG nr. 349/2002 privind gestionarea ambalajelor şi deşeurilor de ambalaje, pentru perioada 04 august 2004 - 18 iulie 2005, prima instanţă a apreciat că aceasta se aplică pentru perioada în care a fost în vigoare, conform principiului ultraactivităţii legii civile vechi, excepţie de la principiul aplicării imediate a legii noi. însemnând că legea veche continuă să se aplice situaţiilor juridice aflate în curs de desfăşurare până la stingerea raporturilor juridice care s-au născut sub imperiul ei (tempus regit actum - o situaţie juridică produce efectele prevăzute de legea civilă aflată în vigoare la data apariţiei sale).
Totodată, Curtea a constatat că formula de calcul a obligaţiei aferentă bunurilor introduse pe piaţa naţională, este reglementată la art. 37 din Ordinul M.M.G.A. nr. 578/2006 pentru aprobarea Metodologiei de calcul al contribuţiilor şi taxelor datorate la Fondul pentru mediu, iar calculele prezentate de către autoritate au fost generate de acelaşi program informatic care este utilizat de contribuabilii la Fondul pentru mediu pentru întocmirea declaraţiilor privind obligaţiile datorate.
În concluzie, a apreciat Curtea, nu este îndeplinită condiţia cazului bine justificat.
Relativ la paguba iminentă, prima instanţă a constatat că reclamanta nu a dovedit că plata obligaţiei stabilită prin actul atacat i-ar produce o pagubă sau ar afecta bunul mers al activităţii sale, nefiind depuse bilanţuri contabile care să menţioneze contul de profit şi pierderi, din care să reiasă clar disponibilităţile financiare ale acesteia, resursele din care va plaţi suma stabilită ca obligaţie către fondul pentru mediu, costuri cu energia electrică, costuri salariate, orice element care poate conduce la concluzia că, în balanţa de venituri şi cheltuieli a firmei, plata obligaţiilor ar duce la o agravare reală a situaţiei economice a societăţii.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC I.I. SRL Slobozia.
În motivarea recursului reclamanta a arătat, în esenţă, următoarele:
În mod neîntemeiat instanţa de fond a reţinut că cele două condiţii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 – existenţa unui caz bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente, nu ar fi îndeplinite.
În ceea ce priveşte cazul bine justificat.
Cum s-a arătat în plângerea prealabilă, Decizia nr. 226 din 22 noiembrie 2010 este criticabilă sub următoarele aspecte:
1) greşit se reţine că societatea datorează suma de 600.373 lei deoarece printr-o simplă analiză a raportului de inspecţie fiscală se poate constata că pentru perioada aprilie 2005 – noiembrie 2005, obligaţiile fiscale sunt prescrise.
2) baza de calcul este incertă deoarece în modul de calcul printre debitul principal nu apare evidenţiat în nici una din filele raportului de inspecţie fiscală sau în anexele acestuia. Nicăieri nu sunt menţionare în kilograme sau tone presupusele cantităţi suplimentare de deşeuri (ambalaje de lemn, carton sau plastic) care au generat obligaţii de plată suplimentare pentru societate.
Mai mult decât atât, baza de impunere pentru stabilirea obligaţiilor de plată la Fondul pentru Mediu are, cum rezultă din raportul de inspecţie fiscală, ca temei legal prevederile HG nr. 349/2002 şi ale HG nr. 899/2004, în prezent abrogate.
Prin urmare, şi din acest punct de vedere, există o incertitudine asupra temeiniciei şi legalităţii atât a Deciziei de impunere nr. 226 din 22 noiembrie 2010, cât şi a raportului de inspecţie fiscală nr. 245 din 22 noiembrie 2010.
3) în mod greşit, organul fiscal a făcut aplicarea prevederilor OUG nr. 196/2005 privind Fondul de Mediu, deoarece în situaţia în care obligaţia de reciclare este îndeplinită prin intermediul unui terţ, reclamanta este exonerată de la plata contribuţiei reprezentând diferenţa dintre obiectivul anual de valorificare şi cantitatea efectiv valorificată.
În privinţa prevenirii unei pagube iminente.
În mod evident, odată emis titlul de creanţă, Decizia nr. 226 din 22 noiembrie 2010, conform normelor fiscale aceasta reprezintă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, care prin punerea în executare a-i pricinui reclamantei un prejudiciu de 600.343 lei, blocarea conturilor şi intrarea în insolvenţă.
De asemenea, în cazurile în care în instanţă s-ar obţine anularea actului contestat, ulterior însă executării silite, în condiţiile economice actuale ar fi imposibil de realizat o eventuală întoarcere a executării silite.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, precum şi în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în continuare.
Este de principiu că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, prezumţie care, la rândul său se bazează pe prezumţia de autenticitate şi de veridicitate, de unde decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza legii echivalează cu a nu executa legea. Pentru aceasta, suspendarea executării unui act administrativ nu poate fi ordonată de judecătorul de contencios administrativ decât în situaţii de excepţie, cu observarea strictă a îndeplinirii exigenţelor legale, astfel cum sunt precizate în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Curtea constată că în art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt precizate condiţiile în care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea executării actului administrativ contestat, textul legal amintit enumerând trei condiţii cumulative: a) condiţia declanşării procedurii administrative prealabile, b) condiţia cazului bine justificat şi c) condiţia prevenirii unei pagube iminente.
Acestor trei condiţii li se adaugă în materia contenciosului fiscal şi condiţia plăţii anticipate a unei cauţiuni, astfel cum se prevede în art. 215 alin. (1) C. proCod Fiscal
Art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 are următorul conţinut: „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. în cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate."
Art. 215 C. proCod Fiscal, prevede că: „Suspendarea executării actului administrativ fiscal: (1) Introducerea contestaţiei pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal. (2) Dispoziţiile prezentului articol nu aduc atingere dreptului contribuabilului de a cere suspendarea executării actului administrativ fiscal, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. cu modificările ulterioare. Instanţa competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauţiune de până la 20 % din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauţiune de până la 2.000 lei."
În ceea ce priveşte condiţia cazului bine justificat, Curtea observă că, această exigenţă legală trebuie interpretată în sensul descris în art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Prin cazuri bine justificate se precizează în textul legal mai sus menţionat, se înţeleg „împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ".
Referitor la condiţia iminenţei producerii unei pagube, de asemenea, legea Contenciosului administrativ conţine o definiţie a ei. în termenii art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004, prin pagubă iminentă se înţelege „prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public".
În speţă, judecătorul fondului a respins cererea de suspendare formulată de reclamantă, reţinând ca doua dintre condiţiile cumulative nu au fost îndeplinite în cauză: condiţia cazului bine justificat şi condiţia prevenirii unei pagube iminente.
În privinţa condiţiei definite în art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a reţinut că nu este îndeplinită. Cu ocazia examinării satisfacerii acestei cerinţe legale, judecătorul de contencios administrativ nu poate să facă o examinare pe fond a legalităţii actului administrativ contestat, ci în mod obligatoriu trebuie să se limiteze la o simplă „pipăire" a fondului. Scopul acestei analize se rezumă doar la a constata dacă există argumente juridice aparent valabile în contestarea legalităţii actului, care să creeze o îndoială serioasă în privinţa conformităţii acestuia cu legea în a cărui executare a fost emis/adoptat. Or, ceea ce susţine reclamanta în privinţa acestei cerinţe legale presupune o examinare pe fond a legalităţii actului contestat. Astfel, reclamanta a arătat că dreptul pârâtei de a solicita plata sumei de 600.343 lei, este prescris, însă această verificare nu o poate realiza decât judecătorul învestit cu soluţionarea acţiunii principale. Apoi, neincluderea în modul de calcul pentru debitul principal a formulei matematice din care a rezultat suma datorată nu conduce în mod necesar la concluzia că actele fiscale contestate sunt nelegale. În fine, susţinerea că stabilirea obligaţiilor de plată are ca temei legal prevederile a două hotărâri de guvern, nr. 349/2002 şi nr. 899/2004, ambele abrogate, este nefondată. Pe de o parte, în raportul de inspecţie fiscală nu este menţionată HG nr. 349/2002, ci HG nr. 621/2005, actul normativ abrogator al primei hotărâri de guvern, iar pe de altă parte, HG nr. 899/2004 este un act normativ în vigoare şi în prezent. Chestiunea privitoare la obligaţia de reciclare şi colectare îndeplinită prin intermediul unui terţ, ceea ce ar exonera-o pe reclamantă de la plata contribuţiei, conform susţinerii acesteia, este, de asemenea, o problemă de fond ce nu poate fi examinată de către judecătorul chemat să se pronunţe asupra unei cereri de suspendare a actelor administrative.
În privinţa condiţiei pagubei iminente, pentru a se reţine îndeplinirea acestei cerinţe din art. 14 din legea contenciosului administrativ, este necesar a fi administrate probe de către reclamantă pentru a o dovedi. Simpla afirmaţie că prin executarea actului administrativ contestat s-ar produce o pagubă iminentă nu reprezintă un argument suficient care să conducă la concluzia că cerinţa mai sus amintită este îndeplinită. A socoti că, automat, simpla cerere de suspendare a unui act administrativ trebuie să conducă la blocarea efectelor actului, prin admiterea cererii, existând pericolul cauzării unui prejudiciu, ar pune în discuţie caracterul executoriu al acestuia, ignorându-se că suspendarea poate interveni doar în situaţii de excepţie. Astfel, nu este suficient ca reclamanta să afirme că prin executarea Deciziei nr. 226 din 22 noiembrie 2010 s-ar bloca conturile acestei societăţi, cu consecinţa intrării în insolvenţă, ci trebuie să producă probe prin care să dovedească că pentru SC I.I. SRL Slobozia plata sumei de 600.343 lei conduceîntr-adevăr la consecinţele la care s-a referit.
Faţă de cele ce preced, reţinând ca hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamantei, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC I.I. SRL Slobozia împotriva sentinţei civile nr. 1191 din 18 februarie2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2625/2011. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 2642/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
