ICCJ. Decizia nr. 264/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 264/2011
Dosar nr. 368/57/2010
Şedinţa publică din 19 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă:
Analizând actele şi lucrările dosarului constată următoarele: Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia sub nr. 368/57/2010 reclamanta D.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Sibiu, să i se stabilească calitatea de beneficiară al OG nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000 şi OG nr. 242/2000, contestând hotărârea nr. 2316 din 26 februarie 2010 emisă de pârâtă.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că are calitatea de refugiată din motive de persecuţie etnică întrucât împreună cu familia a părăsit locuinţa, plecând la părinţii din partea mamei în satul Scrind - Frăsinet, întrucât localitatea Săcuieu situată pe graniţă, a fost ocupată, în parte, de trupele maghiare.
Pârâta C.J.P. Sibiu a depus întâmpinare solicitând respingerea acţiuni şi menţinerea ca legală a hotărârii nr. 2316/2010.
În susţinerea poziţiei sale, a arătat că localitatea din care s-a refugiat contestatoarea (satul Săcuieu, comuna Săcuieu, conform declaraţiilor martorilor) nu s-a regăsit printre localităţile ocupate în urma Dictatului de la Viena, din 30 august 1940. După cum reiese şi din adeverinţa eliberată de Primăria Com. Săcuieu, doar o parte din localitatea Săcuieu a fost cedată Ungariei, respectiv cătunele M. şi C.
Din actele depuse, a precizat pârâta, nu rezultă, cu certitudine şi fără putinţă de tăgadă, că refugiul ar fi fost consecinţa unor persecuţii de natură etnică exercitate asupra contestatoarei/familiei acesteia. Reclamanta s-a refugiat dintr-o localitate care aparţinea României (iar nu dintr-o localitate care se regăsea pe teritoriul cedat Ungariei), într-o altă localitate aflată tot pe teritoriul României.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 108/ F/Ca din 20 aprilie 2010, a respinse acţiunea formulată de reclamanta D.A. în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Sibiu.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că din actele aflate la dosar reiese într-adevăr, că familia reclamantei a fost silită să se refugieze în luna noiembrie 1943 în altă localitate, însă nu reiese natura etnică a persecuţiei.
Declaraţiile numitele F.A. şi P.L., a constatat prima instanţă, relevă faptul că familia reclamantei a fost nevoită să se refugieze din motive etnice, fără a rezulta care sunt în concret aceste motive, formula folosită, „motive etnice" fiind una prea generală.
Totodată, instanţa de fond a apreciat că motivul refugierii în altă localitate a constituit-o, apropierea de graniţă iar nu persecuţiile etnice, astfel cum reiese şi din adeverinţa Primăriei Săcuieu, în care se consemnează că locuitori satelor au fost obligaţi, din cauza luptelor la limita frontierei, să se retragă la munte, în satele învecinate, unde aveau prieteni sau rude.
În fine, Curtea a apreciat că nu poate fi reţinută nici discriminarea invocată de reclamantă raportat la rudele sau alţi locuitori ai comunei, aceasta nedepunând la dosar vreun document din care să rezulte că fraţii săi beneficiază de prevederile OG nr. 105/1999 şi nici motivele persecuţiei etnice invocate întrucât nu au fost dovedite prin nici un mijloc de probă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta D.A. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurenta a susţinut, în esenţă, că în mod greşit prima instanţă a respins cererea, întrucât C.J.P. Cluj i-a recunoscut sorei ei, M.F. (născuta P.) calitatea de beneficiar al drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.
De asemenea şi verişoarele ei P.V. şi P.M. au beneficiat de drepturile instituite de Legea nr. 189/2000.
A depus la dosar Hotărârea C.J.P. Cluj nr. 24836 din 31 iulie 2009 şi declaraţia martorei P.M.
Curtea, analizând actele şi lucrările dosarului în raport cu criticile formulate, precum şi din oficiu, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., constată că recursul este fondat pentru următoarele argumente:
Prima instanţă a respins cererea reclamantei D.M. de recunoaştere a drepturilor prevăzute de art. l din Legea nr. 189/2000, motivând, în esenţă, că reclamanta nu a produs suficiente dovezi din care să rezulte că motivele refugiului din localitatea de domiciliu au fost datorate persecuţiei etnice şi din ce au constat aceste persecuţii precum şi că reclamanta nu a probat pretinsa discriminare în raport cu sora sa, căreia i s-au acordat drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000 de către C.J.P. Cluj.
În conformitate cu art. l lit. c) din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana - cetăţean român, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuţii etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.
De asemenea, potrivit art. 61 din OG nr. 105/1999 şi art. 4 din normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin HG nr. 127/2002, dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din ordonanţă se face cu acte oficiale, eliberate de organele competente şi în lipsa acestor acte, prin declaraţii de martori.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, deşi a constatat că declaraţiile martorilor date în faţa notarului public nu detaliază în concret care au fost motivele etnice care au determinat familia reclamantei împreună cu reclamanta să se refugieze, nu a procedat la audierea în instanţă a acestor martori, care să lămurească pe deplin împrejurările invocate de reclamantă.
De asemenea, nu a procedat la verificarea susţinerilor reclamantei în sensul existenţei unei discriminări în raport cu faptul că sora şi verişoarele sale aflate în aceiaşi situaţie au beneficiat de drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.
Or, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori a stărui prin toate mijloacele legale de a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. In acest sens, aceleaşi prevederi legale acordă judecătorilor puterea de a ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile s-ar împotrivi."
În raport cu înscrisurile noi depuse în recurs, respectiv Hotărârea nr. 24836/2009 a C.J.P. Cluj şi Declaraţia martorei P.M. este necesară completarea probatoriului în sensul verificării situaţiei relevate de aceste probe.
Pentru completarea probatoriului în sensul arătat este necesară rejudecarea cauzei, urmând a se pune în discuţia părţilor, administrarea probei cu înscrisuri, audieri de martori (la rândul lor beneficiari ai drepturilor acordate de Legea nr. 189/2000) precum şi a altor probe, dacă acestea sunt de natură să lămurească aspectele deduse judecăţii.
Pentru aceste motive, recursul va fi admis, sentinţa atacată va fi casată şi în temeiul art. 313 C. proc. civ., va fi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu aplicarea prevederilor art. 315 alin. (1) şi (3) din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de D.A. împotriva sentinţei nr. 108/ F-CA din 20 aprilie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează hotărârea atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 260/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 325/2011. Contencios → |
|---|
