ICCJ. Decizia nr. 2799/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2799/2011
Dosar nr. 8887/2/2009
Şedinţa publică din 17 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC O.M.P. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Zalău:
- anularea în tot a deciziei de impunere nr. 562 din 15 iunie 2009 în ce priveşte impozitul pe clădiri;
- anularea în tot a dispoziţiei emise de Primăria Municipiului Zalău sub nr. 2815 din 31 iulie 2009 şi, în subsidiar, în eventualitatea neadmiterii acestor capete de cerere, a solicitat
- anularea parţială a deciziei de impunere nr. 562 din 15 iunie 2009 şi a dispoziţiei emise de Primăria Municipiului Zalău sub nr. 2815 din 31 iulie 2009, pentru suma totală de 11030.772,91 lei, reprezentând, impozit pe clădiri în cuantum total de 746.230 lei, aferent perioadei 2007-2009, şi majorări de întârziere în cuantum de 284.542,91 lei aferente impozitului pe clădiri pentru anii 2007-2009.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că Decizia de impunere nr. 562 din 15 iunie 2009 emisă de Primăria Municipiului Zalău nu respectă formatul stabilit prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 2052 bis din 30 noiembrie 2006, privind aprobarea unor formulare tipizate pentru stabilirea, constatarea, controlul, încasarea şi urmărirea impozitelor şi taxelor locale, precum si a altor venituri ale bugetelor locale, adică anexa 10 "Decizia de impunere pentru stabilirea impozitului pe clădiri - persoane juridice" Model ITL-010.
A mai arătat că din Decizia de impunere nr. 562 din 15 iunie 2009 nu rezultă modul de stabilire a impozitului pe clădiri, defalcat pentru fiecare an fiscal şi pe fiecare termen de plată şi nici modul de calcul al majorărilor de întârziere.
În aceste condiţii, afirmă că i s-a pricinuit o vătămare care nu se poate înlătura decât prin anularea deciziei de impunere nr. 562 din 15 iunie 2009, fapt ce atrage sancţiunea nulităţii actului administrativ fiscal, în temeiul art. 2 alin. (3) C. proCod Fiscal, raportat la art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
S-a mai susţinut că Primăria Municipiului Zalău a stabilit prin doua titluri de creanţă (decizii de impunere) acelaşi tip de impozit şi pentru aceeaşi perioadă fiscala, respectiv impozitul pe clădiri aferent anilor 2007, 2008 şi 2009.
În consecinţă, a continuat reclamanta, trebuie să se constate că în conformitate cu prevederile pct. 9.4. coroborat cu pct. 12.3. din Instrucţiunile aprobate prin Ordinul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 519/2005, stabilirea aceluiaşi tip de impozit şi pe aceeaşi perioadă fiscală reprezintă excepţie de fond, prevăzută în mod expres de lege, care determina anularea actelor de inspecţie fiscală.
Ulterior depunerii cererii de chemare în judecată, în şedinţa publică din data de 09 februarie 2010, reclamanta şi-a completat cererea de chemare în judecată, solicitând citarea în cauză şi a Municipiului Zalău - Direcţia Economică prin Primar, în calitate de emitent al deciziei de impunere nr. 562 din 15 iunie 2009. A mai menţionat că şi-a schimbat denumirea din „P.." S.A. în O.M.V.P. SA.
Reclamanta a invocat şi excepţiile de nelegalitate a actelor fiscale unilaterale emise de pârâţi, respectiv a:
1. deciziei de impunere emise de Primăria Municipiului Zalău sub nr. 42300 din 26 septembrie 200.
2. adresei emise de Primăria Municipiului Zalău sub nr. 11409 din 04 martie 2008
3. adresei emise de Primăria Municipiului Zalău sub nr. 8452 din 13 februarie 2009.
Pârâta Primăria Municipiului Zalău a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale şi excepţia lipsa interesului în promovarea acţiunii.
În ce priveşte excepţia lipsei capacităţii procesuale, s-a învederat că Primăria, potrivit art. 21 coroborat cu art. 77 din Legea nr. 215/2001 republicată, este o structură funcţională, lipsită de personalitate juridică şi, în consecinţă, nu poate să stea în instanţă ca pârât. Primarul reprezintă unitatea administrativ teritorială, respectiv Municipiul Zalău, şi nu Primăria Municipiului Zalău, care constituie, de fapt, aparatul de specialitate al Primarului. Astfel, s-a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă, fiind introdusă împotriva unei structuri fără personalitate juridică.
În susţinerea excepţiei lipsei interesului în promovarea acţiunii, pârâta a reluat aspecte învederate şi în cuprinsul Dispoziţiei nr. 2815 din 31 iulie 2009:
Prin sentinţa civilă nr. 2393 din 18 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei capacităţii procesuale a Primăriei ca neîntemeiată.
A admis excepţia lipsei de interes.
A respins, în consecinţă, acţiunea formulată de reclamanta SC O.M.P. SA în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Zalău şi Municipiul Zalău - Direcţia Economică prin Primar.
A respins excepţiile de nelegalitate ca inadmisibile.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
- excepţia lipsei capacităţii procesuale a Primăriei nu este întemeiată, având în vedere că, deşi este o structură funcţională, în sensul art. 77 din Legea 215/2001, tară personalitate juridică, Primăria „duce la îndeplinire hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, soluţionând problemele curente ale colectivităţii locale", astfel încât, desfăşurând o activitate administrativă în nume propriu, Primăria este subiect al raportului administrativ, având capacitate de drept administrativ (aptitudinea de a fi subiect în raporturile juridice administrative, reclamate de realizarea competenţei sale).
- pe excepţia lipsei de interes, prima instanţă a reţinut că sunt fondate susţinerile pârâtei în sensul că anularea Deciziei de impunere nr. 562 din 15 iunie 2009 nu ar avea nici o consecinţă de ordin practic în planul raportului de drept procedural fiscal, deoarece obligaţiile de plată faţă de bugetul local s-au stabilit şi se stabilesc în baza declaraţiilor fiscale depuse de către reclamantă în anii 2007, 2008 şi 2009;
- din istoricul actelor fiscale întocmite în perioada 2007-2009 enunţate în mod detaliat de pârâtă prin întâmpinare şi menţionate mai sus, că titlurile de creanţă au fost emise anterior de pârâtă şi comunicate societăţii, Decizia contestată în speţă (nr. 562 din 15 iunie 2009) neavând decât rolul de document constatator.
- pârâta a arătat că impozitul stabilit pe anul 2008 în sumă de 275.748 lei nu a fost înscris în Decizia nr. 160 RA din 30 ianuarie 2008, ci comunicat prin adresa nr. 44.409/2008 datorită faptului că reclamanta a contestat în instanţă executarea silită privind obligaţia aferentă anului 2007, care cuprindea şi impozitele aferente rezervoarelor şi clădirilor centrale; instanţa de judecată s-a pronunţat asupra acestor sume prin sentinţa civilă nr. 2304/2008 şi Decizia civilă nr. 434/2009 care au păstrat în întregime sumele stabilite prin Somaţia şi Titlul Executoriu nr. 48.020/2007.
Curtea de apel a constatat că rezultă, fără echivoc, din aceste acte faptul că au fost impuse şi clădirile enumerate în declaraţia fiscală din 2007, fiind calculată şi evidenţiată pentru anii 2007, 2008 şi 2009, suma de plătit în plus cu titlul de impozit pe clădiri.
S-a mai reţinut că problema litigioasă a fost generată de modul impropriu în care organul fiscal a denumit Decizia contestată nr. 562/2009 - „decizie de impunere", deşi aceasta nu are acest rol, ci pe acela de a prezenta situaţia curentă a rolului fiscal, însă instanţa a apreciat că denumirea dată actului nu poate schimba natura juridică a acestuia.
Având în vedere aceste considerente, instanţa de fond a concluzionat în sensul că reclamanta nu justifică interesul practic în susţinerea acţiunii privind anularea deciziei 562/2009 şi a dispoziţiei date în soluţionarea contestaţiei administrative, dispoziţie prin care s-a constatat că Decizia nr. 562/2009 nu este una de impunere.
De asemenea, în ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate invocată, prima instanţă a apreciat ca este inadmisibilă, având în vedere că soluţionarea acţiunii principale nu depinde de analiza şi stabilirea legalităţii deciziilor de impunere din 2007- 2009 (cu menţiunea că adresele emise de Primăria Municipiului Zalău sub nr. 11409 din 04 martie 2008 şi sub nr. 8452 din 13 februarie 2009 fac corp comun cu declaraţiile fiscale).
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a formulat recurs reclamanta O.M.V.P. SA, criticând-o ca nelegală şi netemeinică.
În motivarea recursului formulat, recurenta-reclamantă a susţinut în esenţă că în mod greşit instanţa de fond a admis excepţia lipsei de interes, având în vedere faptul că reclamanta a urmărit un folos practic patrimonial.
Astfel recurenta a arătat că sumele cuprinse în Decizia de impunere sunt nelegal stabilite întrucât aceasta nu datora impozit pe clădiri pentru rezervoarele pentru carburanţi şi pentru clădirile aferente unor centrale şi că aceste sume nu au fost stabilite anterior prin decizii de impunere, Decizia nr. 562 din 15 iunie 2009 fiind singura decizie de impunere în care sunt menţionate aceste sume.
În acest sens, recurenta a arătat că instanţa de fond nu a avut în vedere dispoziţiile art. 85 alin. (1) lit. a) şi b) din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală republicată potrivit cărora, declaraţiile fiscale devin decizii de impunere numai pentru sumele declarate de aceasta, iar pentru sumele stabilite din oficiu, legea obligă la emiterea unei decizii de impunere distincte de declaraţia fiscală.
Totodată, instanţa de fond nu a reţinut un aspect esenţial, respectiv faptul că pentru sumele impuse din oficiu de intimaţi, nu există o decizie de impunere, adresele Primăriei municipiului Zalău neputând constitui titluri de creanţă.
În ceea ce priveşte Decizia nr. 562 din 15 iunie 2009, recurenta a arătat că aceasta este titlu de creanţă, contestaţia împotriva acesteia fiind soluţionată prin dispoziţia nr. 2815 din 31 iulie 209, iar în baza acestei decizii a fost emis şi titlul executoriu nr. 47461 din 21 octombrie 2009 împotriva căruia s-a formulat contestaţie la executare.
Recurenta a criticat sentinţa atacată şi sub aspectul respingerii ca inadmisibile a excepţiilor de nelegalitate invocate, arătând că de actele fiscale emise de intimaţi depinde soluţionarea acţiunii de fond.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimaţii-pârâţi Municipiul Zalău prin Primar şi Primăria municipiului Zalău au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului formulat şi menţinerea sentinţei pronunţate de către instanţa de fond ca legală şi temeinică, susţinând că în mod corect s-a reţinut ca fiind întemeiată excepţia lipsei de interes, iar în ceea ce priveşte excepţiile de nelegalitate, faptul că acestea sunt inadmisibile.
În drept au fost invocate prevederile Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi HG nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003.
Analizând sentinţa atacată în raport de criticile formulate, de dispoziţiile legale incidente în cauză, cât şi în temeiul dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat.
Cu privire la criticile recurentei-reclamante referitoare la modul eronat de soluţionare al excepţiei lipsei de interes, instanţa de control judiciar constată că acestea sunt neîntemeiate.
Astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată formulată de recurenta-reclamantă cât şi din materialul probator administrat în cauză, obiectul cererii formulate l-a constituit anularea deciziei nr. 562 din 15 iunie 2009 şi a dispoziţiei nr. 2815 din 31 iulie 2009 emise de Primarul municipiului Zalău privind soluţionarea contestaţiei împotriva deciziei.
Instanţa de fond a reţinut în mod corect în raport de probatoriul administrat în cauză, că anularea deciziei nr. 562 din 15 iunie 2009 nu ar avea nici o consecinţă de ordin practic în planul raportului de drept procedural fiscal întrucât obligaţiile de plată faţă de bugetul local au fost stabilite în baza declaraţiilor fiscale depuse de recurenta-reclamantă în anii anteriori respectiv 2007, 2008 şi 2009.
Având în vedere faptul că aceste titluri de creanţă nu au fost contestate de recurenta-pârâtă în termenul legal, sumele respective rămân datorate în continuare indiferent de soluţia adoptată în ceea ce priveşte Decizia nr. 562 din 15 iunie 2009 care nu reprezintă o nouă decizie de impunere ci doar o înştiinţare de plată emisă de intimat la solicitarea recurentei-reclamante cu privire la cuantumul datoriilor sale la data respectivă.
Faptul că această comunicare a fost intitulată impropriu decizie de impunere nu schimbă natura juridică a acestui act, respectiv aceea de înştiinţare cu privire la datoriile acumulate reprezentând contravaloare taxe locale stabilite pe baza declaraţiilor fiscale şi a deciziilor de impunere aferente anilor 2007-2009.
Astfel fiind în mod corect s-a reţinut de către instanţa de fond lipsa de interes a acţiunii formulate de către recurenta-reclamantă având în vedere că Decizia atacată nu reprezintă un titlu de creanţă de sine stătător iar sumele respective comunicate acesteia nu au fost contestate în termenul legal.
În ceea ce priveşte criticile formulate de recurenta-reclamantă cu privire la respingerea ca inadmisibilă a excepţiilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că şi acestea sunt nefondate, având în vedere următoarele considerente.
Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, sesizează prin încheiere motivată, instanţa de contencios administrativ competentă şi suspendă cauza.
Încheierea de sesizare a instanţei de contencios administrativ nu este supusă nici unei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul. Suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de nelegalitate este instanţa de contencios administrativ competentă să o soluţioneze".
Din perspectiva acestor dispoziţii legale, instanţa de control judiciar constată că în mod corect instanţa de fond, examinând condiţiile de admisibilitate ale excepţiilor de nelegalitate invocate de reclamantă a reţinut inadmisibilitatea acestora, având în vedere că soluţionarea fondului pricinii pentru care a fost învestită nu depinde de analizarea legalităţii deciziilor de impunere fiscală emise pentru anii 2007-2009, adresele emise de Primăria Municipiului Zalău nr. 11409 din 4 martie 2008 şi nr. 8452 din 13 februarie 2009 reprezentând corp comun cu declaraţiile fiscale.
Nefiind stabilită existenţa acestei legături dintre fondul pricinii şi excepţiile de nelegalitate invocate, instanţa de fond a apreciat corect că nu a fost legal sesizată să cenzureze, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, legalitatea actelor respective.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte reţinând că hotărârea atacată este legală şi temeinică va respinge recursul formulat în cauză în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC O.M.V. P. Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 2393 din 18 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 17 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2795/2011. Contencios. Anulare acte... | ICCJ. Decizia nr. 2817/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
