ICCJ. Decizia nr. 2825/2011. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2825/2011
Dosar nr. 362/32/2010
Şedinţa publică din 17 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul acţiunii.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 709/110/2010, reclamantul M.V.I. a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bacău, anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 13 din 9 aprilie 2009 şi, pe cale de consecinţă, a Deciziei de impunere nr. 5 din 19 februarie 2008 privind angajarea răspunderii solidare.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a contestat Decizia nr. 5 din 19 februarie 2008 emisă de Administraţia Finanţelor Publice a mun. Bacău, prin care s-a stabilit răspunderea solidară a sa cu debitoarea SC S.C. SRL BACĂU pentru suma de 1.242.627 lei, contestaţie respinsă prin Decizia nr. 13 din 09 aprilie 2008, a aceleiaşi autorităţi.
Reclamantul a susţinut că Decizia nr. 13 din 09 aprilie 2008 este neîntemeiată şi se impune anularea acesteia, deoarece instituţia care a soluţionat contestaţia (aceleaşi persoane semnând atât Decizia de impunere cât şi soluţia dată contestată) a dat o interpretare eronată a prevederilor legale incidente şi fără a se dovedi că înstrăinarea bunurilor s-a făcut cu rea-credinţă, în scopul producerii insolvabilităţii debitoarei.
Reclamantul a mai arătat că buna credinţă este prezumată, potrivit art. 1899 alin. (2) C. civ., în favoarea dobânditorului, iar reaua-credinţă trebuie dovedită de cel ce o invocă; reaua-credinţă este atitudinea unei persoane care săvârşeşte un act sau un fapt contrar legii.
Nu rezultă, însă, din probatoriul administrat reaua-credinţă a sa, ori legătura de cauzalitate invocată de organul fiscal competent.
În susţinerea acţiunii sale, reclamantul a mai învederat că vinderea unui bun cu un preţ mai mare decât cel de achiziţie, nu poate dovedi crearea stării de insolvabilitate; nici creşterea semnificativă a debitelor în anul 2006, pentru debitoare, nu poate dovedi reaua-credinţă ori vreun fapt contrar legii, fiind normal ca în relaţiile comerciale să se contracteze materiale şi să existe debite de achitat către furnizori.
În ceea ce priveşte investiţiile efectuate în imobilul pentru care societatea debitoare avea încheiat contract de comodat, reclamantul a arătat că este normal ca spaţiul să fie amenajat potrivit obiectului de activitate şi că există o practică uzuală şi legală în acest sens.
Nici faptul găsirii unor bunuri ale debitoarei lăsate în custodie la SC E.R.T. SRL NEAMŢ, a susţinut reclamantul, nu poate constitui motiv de angajare a răspunderii administratorului, întrucât nu au fost identificate bunurile şi factura a fost stornată pentru lipsa achitării acesteia.
S-a mai susţinut, totodată, că atâta timp cât debitul de 1.241.627 lei a fost contestat şi nu este cert, lichid şi exigibil pentru societatea debitoare, nu poate fi reţinută nici răspunderea administratorului în solidar cu aceasta pentru aceeaşi creanţă. Mai mult, a arătat reclamantul atât Tribunalul Bacău cât şi Curtea de Apel Bacău, au respins cererea de deschidere a insolvenţei, stabilind că până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a contestaţiei debitoarei, debitul nu poate fi considerat cert.
Prin întâmpinarea depusă, pârâta A.F.P. Bacău a invocat excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Bacău, întrucât cuantumul creanţei deciziei de impunere este de 1.241.627 lei şi determină competenţa în primă instanţă a secţiei de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel precum şi excepţia tardivităţii formulării acţiunii.
Pe fondul cauzei, pârâta a arătat că prin procesul-verbal nr. 56267 din 30 august 2006 s-a constatat starea de insolvabilitate a debitoarei SC S.C. SRL BACĂU, iar administratorul M.V.I. a provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin ascunderea, vânzarea, cu rea-credinţă, a bunurilor proprietatea debitoarei.
Tribunalul Bacău, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 304 din 17 mai 2010 a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bacău având în vedere valoarea litigiului.
La această instanţă dosarul a fost înregistrat sub nr. 362/32/2010.
2. Hotărârea instanţei de fond.
Prin sentinţa civilă nr. 95 din 10 septembrie 2010, Curtea de Apel Bacău, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia tardivităţii invocată de Administraţia Finanţelor Publice a mun. Bacău.
A admis cererea reclamantului M.V.I., a anulat Decizia nr. 13 din 09 aprilie 2008 emisă de Administraţia Finanţelor Publice Bacău şi Decizia nr. 5 din 19 februarie 2010 a aceleiaşi autorităţi având ca obiect angajare răspundere solidară a administratorului statutar.
3. Motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei de fond.
3.1. Cu privire la excepţia tardivităţii introducerii acţiunii, instanţa a reţinut că este neîntemeiată apreciind că din actele dosarului rezultă că Decizia atacata a fost comunicată persoanei urmărite în solidar, la adresa din Braşov, însă oraşul în care a domiciliat mereu petentul este Bacău. Având în vedere că, în susţinerea excepţiei, pârâta nu a dovedit că soluţia a fost comunicată la adresa din cartea de identitate a petentului, aceasta fiind şi adresa la care a fost citat petentul pentru judecarea contestaţiei, la o dată care să depăşească 6 luni anterioare datei introducerii cererii de anulare, excepţia a fost respinsă.
3.2. Pe fondul cererii de chemare în judecată, Curtea a reţinut că din analiza dispoziţiilor art. 27 alin. (2) (1) din OG nr. 92/2003, rezultă că, pentru a putea opera răspunderea solidară a administratorului cu debitorul urmărit, este necesar ca acesta din urmă să fie declarat „insolvabil".
De asemenea, art. 2 alin. (2) din OG nr. 92/2003 arată că „Prezentul cod constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat".
Totodată şi art. 138 din Legea nr. 85/2006 stabileşte că judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului ajuns în stare de insolvenţă să fie suportată de membrii organelor de conducere care au cauzat starea de insolvenţă prin faptul că „au deturnat sau ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia", iar potrivit art. 27 alin. (2) lit. b) din OG nr. 92/2003, pentru obligaţiile de plata restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta şi „administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului".
În temeiul dispoziţiilor enunţate, Curtea a apreciat că termenul de insolvabilitate este unul şi acelaşi cu termenul de insolvenţă şi sunt echivalente sub raportul efectelor juridice iar folosirea diferită a acestuia, în acte normative diferite nu poate naşte juridic posibilitatea angajării răspunderii administratorului pe textele din Codul de procedură fiscală, atâta timp cât starea de insolvenţă şi procedura angajării administratorului debitorului insolvabil sunt reglementate de Legea nr. 85/2006, lege specială şi care nu distinge sub aspectul creditorilor din punct de vedere al posibilităţii angajării răspunderii administratorului.
A reţinut instanţa de fond că similitudinea condiţiilor şi situaţiilor în care se poate angaja răspunderea pentru administrator în cele două texte normative, duce la concluzia ca aceste două proceduri nu pot coexista în acelaşi timp şi că procedura angajării administratorului debitorului insolvent nu poate fi alta decât cea reglementată de Legea nr. 85/2006, care a abrogat implicit dar neîndoielnic prevederile cu aceleaşi efecte din Codul de procedură fiscală.
A reţinut ca argumente în soluţia sa faptul că, Legea nr. 85/2006 constituie o lege specială faţă de Codul de procedură fiscală, care este dreptul comun în materia datoriilor bugetare şi se aplică deci cu prioritate, legea specială nedistingând cu privire la calitatea creditorilor care pot cere angajarea răspunderii, statul fiind pus în aceeaşi categorie şi în aceleaşi condiţii cu ceilalţi creditori; cum ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, a apreciat instanţa, înseamnă că organele fiscale ale statului trebuie să urmeze calea legii speciale atunci când încearcă să angajeze răspunderea administratorului pentru faptele care au provocat starea de insolvenţă a debitorului.
Curtea a mai constatat că două proceduri care ar duce la acelaşi rezultat ori efecte, anume răspunderea (şi executarea silită) a administratorului pentru o parte din pasivul debitoarei, nu pot exista în acelaşi timp fără ca stabilitatea raporturilor juridice să fie afectată; ar fi imposibil de explicat faptul că din punctul de vedere al instanţei judecătoreşti, exprimat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, debitorul nu este insolvabil, dar din punctul de vedere al creditorului Statul Român acesta poate fi considerat insolvabil pentru a se putea atrage răspunderea solidară a administratorului;
S-a mai apreciat că posibilitatea considerării de către creditorul Statul Român a stării de insolvenţă peste prevederile Legii nr. 85/2006 şi chiar împotriva hotărârii dată în temeiul acestea prin care s-a stabilit cu putere de lucru judecat că debitorul nu este insolvabil, creează posibilitatea angajării răspunderii solidare a administratorului în temeiul art. 27-28 C. proCod Fiscal şi naşte totodată posibilitatea executării silite atât a administratorului, cât şi a debitorului, deşi procedura de deschidere a insolvenţei nu a avut loc sau a fost respinsă irevocabil de instanţa de judecată, fapt care ar duce la inaplicabilitatea sau inutilitatea prevederilor Legii nr. 85/2006, în toate cazurile în care unul dintre creditorii debitorului aflat în incapacitate de plăţi ar fi Statul Român prin organele sale fiscale.
Instanţa de fond a constatat că A.N.A.F. a formulat cerere de deschidere a procedurii insolvenţei în privinţa debitorului, în baza aceleiaşi creanţe şi că această cerere a fost respinsă prin hotărâre irevocabilă (Decizia nr. 625 din 23 iunie 2009), stabilindu-se deci cu putere de lucru judecat că nu există condiţiile prevăzute de lege pentru deschiderea procedurii insolvenţei, din moment ce creanţa nu este exigibilă;
Dacă s-ar stabili răspunderea administratorului debitoarei prin respingerea irevocabilă a prezentei cereri în anulare, a reţinut instanţa, s-ar ajunge în situaţia în care A.N.A.F. ar putea începe executarea silită împotriva administratorului înainte de declararea insolvenţei în baza aceleiaşi creanţe, deşi conform Legii nr. 85/2006 procedura atragerii răspunderii acestuia pentru crearea stării de insolvenţă ar urma să aibă loc în baza raportului lichidatorului sau administratorului judiciar, ulterior deschiderii procedurii insolvenţei; în opinia instanţei, existenţa unei proceduri paralele de declarare a stării de „insolvabilitate" (în fapt insolvenţă) faţă de cea prevăzută de legea specială (Legea nr. 85/2006) şi care ar permite ocolirea procedurii atragerii răspunderii administratorului pe texte de lege prevăzute în Codul de procedură fiscală (dreptul comun în materia urmăririi creanţelor bugetare) este incompatibilă prin efectele sale cu procedura insolvenţei şi implicit a posibilităţii stabilirii răspunderii pentru crearea acestei incapacităţi de plată în baza Legii nr. 85/2006, motive pentru care instanţa a considerat abrogată procedura prevăzută de art. 27 C. proCod Fiscal şi pe cale de consecinţă a apreciat că stabilirea răspunderii solidare a administratorului M.V.I. înainte de declararea stării de insolvenţă de către instanţa de judecată este lipsită de bază legală.
Instanţa de fond nu a primit nici susţinerile reclamantului, conform cărora nu poate fi reţinută reaua-credinţă a acestuia ori legătura de cauzalitate între faptele administratorului şi situaţia financiară a societăţii debitoare administrate.
În opinia instanţei de fond, legătura de cauzalitate este dovedită prin regăsirea valorii bunurilor deţinute la un moment dat în patrimoniul societăţii în patrimoniul personal al administratorului.
Existenţa la un moment dat a unui profit rezultat în urma unei revinderi a imobilului achiziţionat de debitoare poate dovedi că în derularea normală a activităţii sale aceasta era profitabilă şi deci ajungerea în incapacitate de plată, nu poate avea o altă explicaţie rezonabilă decât deturnarea fondurilor, activelor ori sumelor încasate, din moment ce nu există o altă explicaţie (a administratorului) în privinţa destinaţiei sumei şi profitului rezultat din operaţiunile debitoarei, fiind un element de natură a demonstra că incapacitatea de plată avea alte cauze decât greutăţile şi blocajele inerente specificului activităţii.
4. Recursul formulat de pârâta Administraţia Finanţelor Publice Bacău împotriva Sentinţei civile nr. 95 din 10 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bacău, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Motivele de recurs sunt întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
4.1. Instanţa de fond s-a aflat în eroare cu privire la termenii de „insolvabilitate" şi „insolvenţă", apreciind că aceştia sunt echivalenţi sub raportul efectelor juridice şi că folosirea diferită în acte normative separate nu poate naşte juridic posibilitatea angajării răspunderii administratorului în baza textelor din Codul de procedură fiscală, atâta timp cât starea de insolvenţă şi procedura angajării debitorului insolvabil, sunt reglementate de Legea nr. 85/2006, lege specială care nu distinge sub aspectul creditorilor din punct de vedere al posibilităţii angajării răspunderii administratorului.
4.2. Opinia instanţei de fond este în contradicţie cu dispoziţiile art. 27, art. 176 din OG nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală, republicată, modificată şi completată şi cu jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
4.3. Instanţa de fond a reţinut în mod eronat că Legea nr. 85/2006 a abrogat implicit prevederile din Codul de procedură fiscală.
5. Concluzii scrise formulate de intimatul-reclamant M.V.I.
Intimatul solicită respingerea recursului ca nefondat, deoarece instanţa de fond a stabilit în mod corect că răspunderea administratorului nu poate fi stabilită înainte de declararea insolvenţei debitoarei cu care administratorul răspunde solidar, ori înaintea chiar a rămânerii irevocabile a deciziei de declarare a insolvabilităţii aceleiaşi debitoare făcută de organul fiscal.
II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – instanţă competentă să soluţioneze recursul declarat.
Recursul este fondat.
1.1. În mod greşit judecătorul fondului a considerat că termenii de „insolvenţă" şi „insolvabilitate" sunt identici şi că prevederile Legii nr. 85/2006 au abrogat implicit textele C. proCod Fiscal referitoare la procedura insolvabilităţii.
Cele două instituţii juridice sunt distincte.
Potrivit dispoziţiilor art. 176 C. proCod Fiscal„este insolvabil debitorul ale cărui venituri sau bunuri urmăribile au o valoare mai mică decât obligaţiile fiscale de plată sau care nu are venituri ori bunuri urmăribile".
Insolvenţa este definită de art. 3 pct. 1 din Legea nr. 85/2006 ca fiind „acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile".
În cazul procedurii insolvabilităţii, pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, pot răspunde solidar, atât persoane juridice, cât şi fizice, pe când în cadrul procedurii insolvenţei, răspund solidar cu debitorul insolvent, numai persoanele fizice.
Reorganizarea şi falimentul persoanei juridice debitoare sunt posibile numai prin declanşarea procedurii insolvenţei reglementată de Legea nr.85/2006.
Rezultă, în mod logic, că Legea nr. 85/2006 nu a abrogat implicit prevederile Codului de procedură fiscală referitoare la insolvabilitate, astfel cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond.
Un argument în plus, îl reprezintă modificarea şi completarea art. 27 din Codul de procedură fiscală, prin prevederile OUG nr. 54/2010 privind unele măsuri pentru combaterea evaziunii fiscale.
Nu are relevanţă faptul că nu s-a pronunţat o hotărâre care să declare societatea debitoare în stare de insolvenţă, iar constatarea declarării stării de insolvabilitate de către debitor şi inexistenţa unei hotărâri irevocabile pe acest aspect, are importanţă şi poate fi invocată în procedura executării silite a persoanei obligată să răspundă solidar cu debitorul declarat insolvabil.
1.2. Cu privire la motivele de recurs ce privesc fondul cauzei, se constată că instanţa de fond a respins apărările formulate de reclamant şi a reţinut că reaua-credinţă a acestuia în calitate de administrator, a fost dovedită.
Se reţine că intimatul-reclamant a vândut bunurile societăţii care aduceau profit acesteia, moment după care societatea a început să înregistreze datorii.
S-a mai reţinut că administratorul a realizat investiţii în active imobiliare ce reprezintă sediul societăţii, imobilul fiind proprietatea acestuia.
Investiţiile au fost realizate într-o perioadă în care societatea înregistra creşteri semnificative ale debitelor către furnizori.
De asemenea, mai multe bunuri lăsate în custodia unei alte societăţi nu au mai fost găsite, iar intimatul-reclamant nu a putut demonstra contrariul.
Toate acestea, în opinia instanţei de fond şi a instanţei de recurs, reprezintă fapte care au condus la intrarea societăţii debitoare în stare de insolvabilitate iar reaua-credinţă a administratorului este dovedită prin modul de acţiune ce a transformat societatea dintr-o entitate deţinătoare a unor active ce aduceau profit, într-o entitate ce înregistra debite din ce în ce mai mari.
2. Faţă de acestea, în drept, în temeiul art. 312 alin. (1), teza a II-a C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, urmează a se modifica sentinţa atacată în sensul că se va respinge acţiunea ca neîntemeiată.
Se va menţine soluţia primei instanţe referitoare la soluţionarea excepţiei de tardivitate a acţiunii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Administraţia Finanţelor Publice Bacău împotriva sentinţei civile nr. 95 din 10 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bacău, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul M.V.I.
Menţine soluţia primei instanţe referitoare la soluţionarea excepţiei de tardivitate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2818/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2836/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
