ICCJ. Decizia nr. 2849/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2849/2011
Dosar nr.11565/2/200.
Şedinţa publică din 18 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
I. Circumstanţele cauze.
1. Prima instanţă
Prin acţiunea de contencios administrativ înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, la nr. 11565/2/2009, reclamantul C.N.S.S. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Stabilirea Despăgubirilor, Comisia Centrală şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestora la plata primei tranşe de 250.000 de Ron din suma de 256.352,81 Ron stabilită prin Decizia nr. 5292 din 30 iunie 2009.
Prin întâmpinare, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a invocat în principal, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin întâmpinare, a invocat excepţia prematurităţii acţiunii, iar în subsidiar a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiate.
2. Hotărârea pronunţată de Curtea de apel
Prin sentinţa civilă nr. 2946 din 16 iunie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Comisia Centrală şi Statul Român - Ministerul Finanţelor Publice şi,în consecinţă, a respins acţiunea reclamantului C.N.S.S., faţa de aceştia.
Totodată, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia prematurităţii acţiunii, invocată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi a admis acţiunea reclamantului C.N.S.S. faţă de această autoritate pârâtă, obligând Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să achite reclamantei, cel mai târziu la data de 28 septembrie 2010, prima tranşă de 250,000 din suma de 256.352,81 Ron, stabilită prin Decizia nr. 5292 din 30 iunie 2009.
Pentru a pronunţa această soluţie,Curtea de apel a reţinut în esenţă, că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâţii Comisia Centrală şi Statul Român - Ministerul Finanţelor Publice este întemeiată, întrucât atribuţiile legale ale Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor s-au epuizat odată cu emiterea titlului de despăgubiri, iar Ministerul Finanţelor Publice, conform prevederilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954, nu poate sta în judecată într-un astfel de litigiu.
Pe fondul cauzei, prima instanţă, având în vedere art. 3 şi art. 181 din Legea nr. 247/2005, a apreciat că din coroborarea acestor texte de lege rezultă că termenul de un an stabilit pentru plata primei tranşe este termenul maxim de plată, iar odată depăşit nu mai subzistă condiţionarea de existenţa disponibilităţilor băneşti.
În ceea ce priveşte soluţia adoptată de practica Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Despăgubirilor, de emitere a titlului de plată doar în momentul existenţei disponibilităţilor băneşti, instanţa de fond a constatat că aceasta reprezintă doar o modalitate de amânare a curgerii termenelor maximale, pârâta refuzând în mod nelegal emiterea titlului de plată, imediat după depunerea cererii de opţiune.
Având în vedere prevederile art. 3 din Legea nr. 247/2005 şi ale art. 110 alin. (3) C. proc . civ., Curtea de apel a constatat că momentul de la care începe să curgă termenul maxim de un an pentru plata primei tranşe, este data 28 septembrie 2009, termen suspensiv ce se împlineşte la data 28 septembrie 2010, motiv pentru care a respins şi excepţia prematurităţii acţiunii ca neîntemeiată.
3. Recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor , care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie susţinând următoarele:
Recurenta a arătat că Legea nr. 247/2005 este o lege specială, care reglementează o procedură administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi restituite în natură, preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pentru emiterea titlului de plată, actul normativ stabilind un termen de 15 zile de la data disponibilităţilor financiare, după depunerea cererii de opţiune privind valorificarea titlului de despăgubire emis de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor .
A arătat recurenta că art. 3 lit. h), art. 141, alin. (3) din Legea nr. 247/2005 – Titlul VII modificată şi completată cu OUG nr. 81/2007 stabilesc modalitatea de plată a despăgubirilor în numerar până la concurenţa sumei de 500000 lei, iar art. 182 lit. a din lege, precum şi art. 182 pct. 1 din HG nr. 128/2008 prevăd că emiterea titlurilor de plată şi achitarea despăgubirilor se face în ordinea înregistrării cererilor de opţiune, în 15 zile de la data existenţei disponibilităţilor băneşti în contul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor .
S-a învederat că cererea de opţiune a intimatului – reclamant este înregistrată la nr. 13251 din 2 iulie 2009, iar achitarea despăgubirilor în numerar pentru prima tranşă de până la 250.000 lei s-a făcut până la cererea de opţiune nr. 03967 din 28 septembrie 2008, sursele de finanţarea acestor despăgubiri fiind asigurate, până la listarea SC F.P. SA din dividendele acţiunilor deţinute de stat la acest Fond şi în completare, de la bugetul de stat, prin MF, creanţele asupra statului neputându-se plăti decât în condiţii de solvabilitate, principiu care nu este înlăturat nici în jurisprudenţa CEDO.
Recurenta a mai arătat că prin art. 3 alin. (1) din OUG nr. 62/2010 intrată în vigoare la 30 iunie 2010 s-a suspendat emiterea titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, prin art. 2 şi art. 3 din Ordonanţă reglementându-se posibilitatea valorificării titlurilor de despăgubire numai prin conversia în acţiuni la Fondul Proprietatea, inclusiv pentru persoanele care nu au primit titlurile de plată până la data emiterii Ordonanţei, deşi au optat pentru această modalitate de despăgubire, acestea putând opta pentru conversia titlurilor de despăgubire în acţiuni emise de Fondul Proprietatea.
S-a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei, în sensul respingerii acţiunii.
4. Apărările intimatului
În temeiul art. 308 alin. (2) C. proc. civ. intimatul – reclamant C.N.S.S. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat, susţinând că neachitarea creanţei sale din lipsa resurselor financiare,deşi a fost recunoscută de către Statul Român, îl supune unei sarcini excesive şi exorbitante, încălcându-i dreptul de proprietate ocrotit de art. 44 din Constituţie şi art. 1 Protocol 1 adiţional CEDO , Statul Român neputându-şi invoca propria culpă pentru a fi exonerat de îndeplinirea obligaţiei de plată a despăgubirilor către cei îndreptăţiţi, aceasta reprezentând o obligaţie de rezultat şi nu de diligenţă.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursulu.
Analizând sentinţa criticată , prin prisma motivelor de recurs, ţinând cont de actele şi lucrările dosarului, precum şi de dispoziţiile legale incidente , Înalta Curte constată următoarele:
Reclamantului, i-a fost emis titlu de despăgubire în cuantum de 256352,81 lei, prin Decizia nr. 5292 din 30 iunie 2009 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în temeiul Dispoziţiei nr. 3287 din 6 martie 2006 a Primarului municipiului Giurgiu, pentru imobilul situat în Mun. Giurgiu, compus din teren în suprafaţă de 380 mp şi construcţie în suprafaţă construită desfăşurată de 272,28 mp.
În baza deciziei nr. 5292/2009 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în cadrul procedurii administrative reglementată prin Titlului VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, în condiţiile OUG nr. 81/2007, reclamantul a înregistrat cererea de opţiune nr. 13251 din 28 septembrie 2009, prin care a solicitat emiterea unui titlu de plată pentru suma de 256.352,81 lei, până la data formulării recursului–31 august 2010, recurenta – pârâtă achitând despăgubiri în numerar corespunzătoare prime tranşe, în limitele disponibilităţilor financiare, până la cererea de opţiune cu nr. 03967 din 28 septembrie 2008.
Obiectul acţiunii reclamantului l-a constituit obligarea pârâţilor la plata primei tranşe de 250.000 RON din valoarea despăgubirilor datorate în temeiul deciziei 5292/2009 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Judecătorul fondului a apreciat, din compararea termenelor de plată stabilite prin art. 3 lit. h) din Titlul VII al Legii, în favoarea creditorilor - persoane îndreptăţite la despăgubiri, cu cele prevăzute de art. 182 alin. (1) lit. a) din HG nr. 128/2008 şi art. 182 lit. a) Titlul VII al Legii nr. 247 2005 în sarcina pârâtei ANRP,care efectuează plăţile în funcţie de existenţa disponibilităţilor băneşti şi a ordinii cronologice a înregistrării cererilor de opţiuni, în sensul că termenele de 1 an şi 2 ani pentru plata despăgubirilor prevăzute de art. 3 lit. h) Titlul VII din Legea nr. 247/2005 sunt termene maxime , în cadrul cărora trebuie să se efectueze plata, în 15 zile de la existenţa disponibilităţilor financiare, conform art. 182 lit. a) din lege şi art. 182 lit. a) din HG nr. 128/2008.
S-a concluzionat astfel că termenele de graţie prevăzute în sarcina autorităţilor, trebuie să se situeze înăuntrul termenelor maxime de 1 an şi respectiv 2 ani stabilite de legiuitor în beneficiul persoanelor îndreptăţite, în cazul intimatului - reclamant, prin acest raţionament al instanţei de fond, constatându-se că scadenţa plăţii primei tranşe era la 28 septembrie 2010, dată până la care pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a fost obligată să-i achite prima tranşă a despăgubirilor, de 250.000 lei.
Este adevărat că legiuitorul nu a corelat termenele menţionate anterior, însă interpretarea dată de instanţa de fond, care a avut în vedere numai argumentele, pertinente de altfel, prezentate de intimatul – reclamant, încalcă echilibrul procesual şi principiul proporţionalităţii.
Statul român, care şi-a asumat obligaţia de a despăgubi foştii proprietari sau succesorii în drepturi ai acestora pentru bunurile preluate abuziv de fostul regim comunist se află în imposibilitate de a achita în termenele stabilite prin legi speciale sumele cuvenite celor îndreptăţiţi, în raport cu numărul mare de solicitări şi valoarea despăgubirilor.
Într-o împrejurare similară CEDO a reţinut, în cauza Broviowski contra Poloniei, că în situaţiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de personal prin măsuri legislative ce pot avea consecinţe economice semnificative asupra unui stat şi a resurselor sale financiare, autorităţile naţionale trebuie să dispună de o mare putere discreţionară, nu numai în privinţa alegerii măsurilor de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate, dar şi pentru a dispune de timpul necesar aplicării acestor măsuri,subliniindu-se că este admisibilă diminuarea indemnizaţiei, care trebuie să se afle într-un raport rezonabil cu valoarea bunului în discuţie, pentru a fi adecvată, iar despăgubirile să se plătească într-un termen rezonabil.
Instanţa europeană, prin hotărârile pilot pronunţate în cauzele Maria Atanasiu, Poenaru şi Solon în2010, a stabilit suspendarea judecării cazurilor similare , timp de 18 luni, pentru ca în acest termen de graţie statul român să revizuiască procedura de acordare a despăgubirilor, astfel încât acestea să poată fi efectiv achitate, sugerându-se posibilitatea limitării acestora, sau a plăţii lor în tranşe.
În acest context, se constată că aplicarea măsurilor reparatorii, implică indemnizarea unor largi categorii a persoanelor îndreptăţite - foşti proprietari, cu impact economic evident asupra resurselor financiare ale statului, iar măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 247/2005 modificată prin OUG nr. 81/2007 se circumscriu limitelor ample ale puterii discreţionare a statului, în privinţa alegerii modalităţii de executare, dar şi a timpului/termenului necesar aplicării măsurilor.
Plata despăgubirilor în termen de 15 zile de la existenţa disponibilităţilor financiare şi în ordinea înregistrării cererilor de opţiune reprezintă criterii obiective, pentru acordarea efectivă a măsurilor reparatorii.
O asemenea măsură nu contravine Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie, deoarece statul a aplicat aceleaşi criterii celor aflaţi în situaţii identice şi s-a încadrat în limitele rezonabile de apreciere a consecinţelor economice a măsurilor asupra ansamblului resurselor statului, cu respectarea principiului proporţionalităţii şi al echilibrului care trebuie să existe între protecţia dreptului individual de proprietate şi exigenţele apărării unor interese generale (cauza Seggio contra Italiei).
Sentinţa care formează obiectul controlului judiciar a impus în sarcina autorităţii pârâte – Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor obligaţii imposibil de executat (plata până la 28 septembrie 2010 a primei tranşe de 250.000 lei) deşi prin OUG nr. 62/2010 intrată în vigoare la 30 iunie 2010 s-a suspendat emiterea titlurilor de plată pe o perioadă de 2 ani, hotărârea pronunţată fiind de natură să înlăture principiul egalităţii de tratament între persoanele aflate într-o situaţie identică sau similară.
Cum intimatul–reclamant a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor direct la plata primei tranşe de 250000 lei, din Decizia nr. 5292 din 30 iunie 2009 emisă în baza Legii nr. 247/2005, deşi acesta are numai titlu de despăgubiri, prima instanţă admiţând acţiunea fără ca intimatul să parcurgă etapele legale prevăzute de legea specială şi să beneficieze de un titlu de plată, în contextul în care nu s-a ajuns la numărul de ordine al cererii acestuia, neexistând nici disponibilităţi financiare, iar emiterea titlurilor de plată a fost suspendată pe o perioadă de 2 ani prin OUG nr. 62/2010, în mod greşit prima instanţă a respins excepţia prematurităţii introducerii acţiunii ridicată de recurenta – pârâtă.
Constatând că această excepţie era întemeiată şi trebuia soluţionată cu prioritate, conform art. 137 C. proc. civ., coroborat cu art. 316 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtei, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica în tot sentinţa şi va respinge acţiunea reclamantului ca prematur formulată. Se vor menţine restul dispoziţiilor sentinţei privind respingerea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor Comisia Centrală şi Ministerul Finanţelor Publice.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei nr. 2946 din 16 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică, în parte, sentinţa atacată în sensul că admite excepţia prematurităţii acţiunii şi respinge acţiunea ca prematur formulată faţă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Menţine restul dispoziţiilor sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2845/2011. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 2851/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
