ICCJ. Decizia nr. 2909/2011. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2909/2011
Dosar nr. 10582/2/2010
Şedinţa publică din 19 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC Q.I. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor - O.P.C.P., suspendarea executării procesului verbal de constatare din 03 septembrie 2010 încheiat de autoritatea pârâtă, privind calculul accesoriilor aferente debitului stabilit in cadrul contractului prin procesul verbal de constatare din 04 august 2008, până la soluţionarea irevocabila a cauzei.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în fapt, la data de 30 noiembrie 2006 între Ministerul Finanţelor Publice - O.P.C.P. în calitate de autoritate cu competenţe în gestionarea fondurilor comunitare şi SC Q.I. SRL a fost încheiat contractul de finanţare având ca obiect "Furnizarea de echipamente care sa permită noii Agenţii de Plata sa implementeze în mod corespunzător/eficient secţiunea Garanţie a fondului FEOGA".
Reclamanta a mai arătat că împotriva procesului-verbal din data de 24 iulie 2008, în baza căruia reclamanta a fost obligată să restituie integral suma de 4.391.122 euro, reprezentând preţul încasat în baza contractului, a formulat contestaţie la autoritatea pârâtă, care, prin Decizia din 10 noiembrie 2008, a respins-o.
Ulterior, a contestat şi Decizia din 10 noiembrie 2008, iar Curtea de Apel Bucureşti, prin sentinţa din 6 aprilie 2009, a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată.
Împotriva acestei sentinţei a declarat recurs reclamanta, iar prin Decizia din 18 februarie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, reţinând că suma pe care Ministerul Finanţelor Publice trebuie să o primească înapoi, ca urmare a declarării unei cheltuieli neeligibile este de 715.365 euro şi nu de 4.391.122 euro, aşa cum se stabilise în actul de impunere.
În concluzie, reclamanta a arătat că la data de 05 mai 2010 a achitat această sumă către autoritatea pârâtă, autoritate care, în opinia sa, în mod nelegal şi netemeinic, a stabilit obligaţia societăţii de a achita suma de 422.781 euro, reprezentând majorări de întârziere, prin procesul verbal atacat în cauză.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamanta SC Q.I. SRL în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor - O.P.C.P. şi, în consecinţă, a dispus suspendarea executării procesului verbal de constatare din 03 septembrie 2010 încheiat de autoritatea pârâtă, până la soluţionarea irevocabilă a Dosarului nr. 10538/2/2010 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond, a reţinut, în esenţă, că reclamanta a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, şi anume sesizarea prealabilă a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea prevenirii unei pagube iminente.
În aprecierea condiţiilor privind cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube, prima instanţă a apreciat că se justifică măsura suspendării actului administrativ atacat.
În ceea ce priveşte cazul bine justificat, a reţinut existenţa unor împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii procesului verbal de constatare atacat, având în vedere că dreptul de a calcula majorări de întârziere există în cazul în care debitorul nu îşi execută obligaţia de plată a creanţei bugetare certă, lichidă şi exigibilă.
În speţă, suma datorată de reclamantă a fost determinată numai ca urmare a pronunţării deciziei din 18 februarie 2010 de către instanţa supremă, astfel că de la această dată creanţa a devenit certă, lichidă şi exigibilă, astfel că apare ca nelegală Decizia autorităţii pârâte de a calcula majorări de întârziere raportat la suma de 715.365 euro, începând cu ziua imediat următoare termenului de plata stabilit pentru procesul verbal de constatare din data de 24 iulie 2008, faţă de prevederile art. 45 C. proCod Fiscal
Referitor la paguba iminentă, instanţa de fond a reţinut că executarea silită a actului administrativ, ar conduce la imposibilitatea reclamantei de a-şi executa obligaţiile asumate prin contractele încheiate, veniturile obţinute în baza acestor contracte fiind necesare pentru acoperirea costurilor serviciilor ce vor fi prestate, precum şi pentru achiziţia echipamentelor ce urmează a fi livrate.
Totodată, ar fi lipsită reclamanta de disponibilităţile financiare necesare pentru achitarea sumelor datorate furnizorilor şi salariaţilor, implicit ar fi împiedicată derularea contractelor încheiate cu clienţii pentru prestări de servicii sau consultanţa de specialitate.
2. Calea de atac exercitată.
2.1. Împotriva acestei soluţii a formulat recurs O.P.C.P. din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, care a invocat motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia o hotărâre poate fi recurată atunci când a fost pronunţată fără temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Astfel, argumentează autoritatea publică recurentă, instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 14 şi 15 C. proc. civ., reţinând fără temei existenţa unui caz bine justificat şi iminenţa unei pagube, dispunând în mod nelegal suspendarea actului administrativ fiscal atacat.
A mai susţinut autoritatea publică recurentă, că instanţa de fond, reţinând că în perioada când actul administrativ fiscal a fost suspendat nu pot fi calculate majorări de întârziere, nu a identificat un caz bine justificat ci s-a antepronunţat pe una dintre criticile care vizează nelegalitatea/ legalitatea actului administrativ atacat.
În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei pagube iminente, recurenta a susţinut că instanţa de fond a reţinut în mod greşit incidenţa art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, executarea unei obligaţii bugetare nefiind, prin ea însăşi, o pagubă în sensul legii.
În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea sentinţei recurate şi respingerea cererii de suspendare ca neîntemeiată, în cauză neexistând condiţiile prevăzute la art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/ 2004.
2.2. Societatea comercială reclamantă a depus întâmpinare prin care a combătut criticile recursului, a susţinut în esenţă, că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică şi a solicitat ca recursul formulat să fie respins.
2.3. La termenul din 5 mai 2011, când cauza s-a aflat în stare de judecată, fiind reluată după soluţionarea unei cereri de recuzare a membrilor completului, cum părţile nu au mai rămas după soluţionarea cererii de recuzare, instanţa de recurs a amânat pronunţarea la data de 19 mai 2011, pentru a oferi părţilor să depună concluzii scrise.
2.4. La data de 17 mai 2011 societatea comercială intimată a depus o cerere prin care a solicitat repunerea cauzei pe rol, cerere care a fost apreciată de instanţa de recurs ca fiind formulată fără temei legal.
3. Soluţia instanţei de recurs.
Recursul formulat este întemeiat şi a fost admis pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
Într-adevăr, prin procesul-verbal de constatare privind calculul accesoriilor aferente debitului stabilit în cadrul contractului din 3 septembrie2010, în sarcina societăţii comerciale intimate au fost calculate obligaţii bugetare fiscale suplimentare în sumă de 422.781,00 euro reprezentând majorări de întârziere, sumă ce a fost menţinută prin Decizia din 7 octombrie 2010, contestaţia formulată împotriva procesului-verbal fiind respinsă.
Din dispoziţiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ şi ale OG nr. 92/2003 – C. proCod Fiscal, rezultă că actul administrativ, în general, dar şi actul administrativ fiscal, ca specie a actului administrativ, se bucură de prezumţia de legalitate, fiind executoriu din oficiu.
Pe de altă parte, din dispoziţiile art. 14 şi 15, cât şi din dispoziţiile generale ale Legii nr. 554/2004 rezultă că suspendarea executării unui act administrativ (act administrativ-fiscal) este o măsură excepţională care poate surveni exclusiv atunci când acest lucru este prevăzut expres în lege (suspendarea de drept – ope legis) ori, când sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege (suspendarea la cererea persoanei vătămate).
Într-adevăr, potrivit art. 215 alin. (2) C. proCod Fiscal, suspendarea executării unui act administrativ fiscal poate surveni în condiţiile Legii nr. 554/2004 şi cu condiţia depunerii prealabile a unei cauţiuni de până la 20% din cuantumul sumei contestate sau de până la 2.000 RON în cazul actelor administrative fiscale neevaluabile în bani.
Or, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond”.
Deci, cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.
Noţiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Or, în cauză, instanţa de fond a reţinut ca împrejurări de fapt şi de drept care au fost de natură să-i creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ fiscal a cărui suspendare a dispus-o, tocmai criticile de nelegalitate invocate de instituţia publică reclamantă.
În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/ sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.
Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/ şi de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ (act administrativ-fiscal) au fost reţinute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reţinute ca obligaţii bugetare suplimentare), etc.
De asemenea, din dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din lege rezultă că noţiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu.
În cauză, este necontestat că punerea în executare a unui act administrativ fiscal va avea drept consecinţă diminuarea patrimoniului societăţii comerciale intimate, dar atâta vreme cât acest lucru are la bază un act administrativ care se bucură de prezumţia de legalitate, diminuarea patrimoniului are caracter prezumat legal, care nu se circumscrie cerinţelor art. 2 alin. (1) lit. ş) din lege.
Astfel fiind, rezultă că instanţa de fond a dat o hotărâre netemeinică şi nelegală, în condiţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., ca urmare a interpretării eronate a prevederilor art. 14 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. t) şi ş) din Legea nr. 554/2004, urmând ca recursul să fie admis, sentinţa să fie casată, iar cererea de suspendare să fie respinsă ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de repunere pe rol.
Admite recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice - O.P.C.P. împotriva sentinţei nr. 5204 din 17 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată.
Respinge cererea de suspendare, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2908/2011. Contencios. Contract administrativ.... | ICCJ. Decizia nr. 2910/2011. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
