ICCJ. Decizia nr. 2924/2011. Contencios. Constatarea calităţii de lucrător/colaborator al securităţii (OUG nr.24/2008). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2924/2011
Dosar nr. 9969/2/2009
Şedinţa publică din 20 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a chemat în judecată pe pârâta P.I., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să constate calitatea pârâtei de colaborator al Securităţii.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 2 lit. b) din OUG nr. 24/2008, întrucât pârâta a fost de acord cu punerea la dispoziţia organelor de Securitate a unei încăperi din grădiniţa în care îşi desfăşura activitatea, în scopul efectuării întâlnirilor cu reţeaua informativă, în condiţii de conspirativitate deplină.
Pârâta a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea acţiunii, în principal, ca tardiv formulată iar, în subsidiar, ca neîntemeiată (filele 104-107).
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 3081 din 23 iunie 2010, a admis acţiunea reclamantului Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi a constatat calitatea pârâtei P.I. de colaborator al Securităţii.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
1) Excepţia tardivităţii introducerii acţiunii este neîntemeiată, întrucât nota de constatare a fost adoptată la data de 10 septembrie 2009, termenul de 30 de zile lucrătoare, reglementat de art. 37 alin. (1) din Hotărârea nr. 2/2008 a C.N.S.A.S., se împlineşte la data de 23 octombrie 2009, iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 22 octombrie 2009.
2) Pe fondul cauzei, instanţa a menţionat faptul că pârâta, angajată ca educatoare la grădiniţa nr. 6 din localitatea Şimleu Silvaniei, a pus voluntar la dispoziţia organelor de Securitate o încăpere din clădirea în care grădiniţa îşi desfăşura activitatea, încăpere ce a fost efectiv folosită drept casă de întâlniri, de rezervă, cu reţeaua informativă.
Ca atare, curtea a apreciat că activitatea pârâtei se circumscrie ipotezei reglementate de art. 2 lit. b) ultima teză din OUG nr. 24/2008.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta P.I., care a solicitat modificarea sa, în sensul respingerii acţiunii.
În primul motiv de recurs, încadrat în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta arată că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, întrucât judecătorul fondului s-a limitat să redea în cuprinsul acesteia doar susţinerile părţilor.
În cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţine că sentinţa contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 lit. b) ultima teză din OUG nr. 24/2008.
În opinia recurentei, împrejurarea că a semnat un angajament cu Securitatea nu poate conduce la concluzia că a furnizat informaţii prin care a denunţat activităţi şi atitudini potrivnice regimului comunist şi nici că respectivele informaţii au vizat îngrădirea dreptului la libera exprimare, prevăzută de art. 28 din Constituţia României şi art. 19 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice.
Recurenta a formulat concluzii scrise (filele 8-11 dosar).
Analizând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
În cauză, este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, conform jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.
Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.
Întrucât Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real „ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.
Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.
În speţa de faţă, instanţa de control judiciar consideră că hotărârea recurată nu îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de fond nu a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale.
Mai precis, judecătorul fondului s-a limitat doar să prezinte susţinerile părţilor, fără să procedeze la analizarea acestora prin prisma materialului probator administrat în cauză şi a dispoziţiilor legale aplicabile în materie.
Ca atare, Înalta Curte consideră că soluţia recurată nu a fost motivată în fapt şi în drept aşa încât, pe calea controlului judiciar, nu s-a putut analiza justeţea acesteia.
Procedând în acest mod, prima instanţă nu a cercetat, în realitate, fondul cauzei deduse judecăţii, fapt ce determină casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În raport de soluţia adoptată, instanţa de control judiciar apreciază că nu se mai impune analizarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de P.I. împotriva sentinţei nr. 3081 din 23 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 20 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2918/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2925/2011. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
