ICCJ. Decizia nr. 2930/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2930/2011
Dosar nr. 4602/2/2010
Şedinţa publică din 20 mai 201.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1.Prima instanţă
a) Cererea de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistratăla Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A.M., ş.a., au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii constatarea refuzului nejustificat al pârâtului de a soluţiona cererea privind emiterea deciziei pentru recunoaşterea şi acordarea sporului de 10-25% calculat la salariul de bază şi care face parte din acesta, determinat de prestarea, în mod sistematic, a unor activităţi peste durata normală a timpului de lucru şi obligarea pârâtului să emită actul administrativ privind recunoaşterea şi acordarea dreptului solicitat începând cu 01 decembrie 2009 şi includerea în dispoziţiile de salarizare pe anul 2010.
În motivarea în fapt a cererii, reclamanţii au arătat că prin cererea nr. 1/5021/1154 din 26 februarie 2010 au solicitat emiterea unui act administrativ prin care să se recunoască şi să se acorde începând cu data de 01 decembrie 2009 drepturile reglementate de alin. (3) art. 13 din Legea nr. 53/1991 şi includerea acestora în drepturile salariale stabilite pentru anul 2010.
Au precizat reclamanţii că în perioada 2005 - 2009 au efectuat, în mod sistematic, ore peste programul normal de lucru, ore care nu au putut fi compensate cu timp liber corespunzător datorită volumului mare de activitate, dispunându-se plata acestora, în conformitate cu prevederile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 53/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Până la data de 12 noiembrie 2009, data intrării în vigoare a Legii nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional, au fost plătite orele suplimentare, iar după această dată a rămas ca singură alternativă compensarea cu timp liber corespunzător.
Datorită volumului de activitate specifică posturilor şi blocării ocupării posturilor vacante au continuat să desfăşoare activităţi peste durata normală a programului de lucru, astfel încât numărul orelor suplimentare ce ar trebui compensate cu timp liber este foarte mare şi imposibil de recuperat.
Mai arată reclamanţii că instituţia le-a achitat drepturile salariale corespunzătoare orelor suplimentare prestate, omiţând în mod voit încadrarea acestora în categoria drepturilor prevăzute în mod explicit de alin. (3) al art. 13 din Legea nr. 53/1991.
Arată reclamanţii că au fost încadraţi în categoria personalului căruia i s-au omis aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. c) şi art. 11 din Legea nr. 330/2009, creându-se o disproporţie vădită şi nejustificată între munca prestată, inclusiv orele prestate suplimentar în mod sistematic, şi drepturile salariale recunoscute de ordonatorul principal de credit în sensul limitării forţate a drepturilor salariale şi în dispreţul legii.
Potrivit dispoziţiilor art. 38 şi art. 39 din Legea nr. 53/2003 Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare, „salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate", salariatul având dreptul la salarizare pentru munca depusă.
În calitate de funcţionari publici şi personal angajat cu contract individual de muncă în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, conform art. 38 şi art. 39 alin. din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii, reclamanţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege, iar limitarea lor este lovită de nulitate deoarece le este garantat dreptul la egalitate în şanse şi tratament.
în drept cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., Constituţiei României, Legii nr. 53/1991 privind indemnizaţiile şi celelalte drepturi ale senatorilor şi deputaţilor, precum şi salarizarea personalului din aparatul Parlamentului României; Legii nr. 53/2003 Codul Muncii, Legii nr. 188/1999 privind statutul! funcţionarilor publici, republicată, modificată şi completată, Decretul nr. 167/1958.
b) Întâmpinarea formulată în cauză
Pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând că potrivit art. 63 alin. (4) din Legea 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, personalul din aparatul propriu al Consiliului Superior al Magistraturii este salarizat potrivit dispoziţiilor legale aplicabile aceleiaşi categorii de personal din aparatul propriu al Parlamentului.
A arătat pârâtul că reclamanţii au efectuat, în mod sistematic, în perioada 2007-2009, ore peste programul normal de lucru, care, în mare parte, nu au putut fi compensate cu timp liber, efectuându-se plata orelor suplimentare potrivit dispoziţiilor Codului Muncii.
La data intrării în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 329/2009, faţă de constrângerile bugetare instituite la nivelul autorităţilor publice, orele prestate peste durata normală a timpului de lucru nu au mai putut fi plătite, instituindu-se modalitatea compensării cu timp liber corespunzător.
Însă, prin actul normativ menţionat, nu au fost abrogate prevederile art. 13 alin. (3) din Legea 53/1991, cu modificările şi completările ulterioare, în aceste condiţii, în salariul brut pe care personalul l-a avut la data de 31 decembrie 2009, nu s-a regăsit echivalentul salarial reprezentat de plata orelor suplimentare efectuate peste programul normal de lucru, dar neremunerate.
c) Sentinţa şi considerentele primei instanţe
Prin sentinţa nr. 2880 din 15 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea reclamanţilor împotriva pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii şi a obligat pârâtul să emită Decizia prin care să recunoască reclamanţilor sporul de 10-25% pentru activităţi desfăşurate peste durata normală a timpului de lucru începând cu 1 decembrie 2009 şi includerea acestuia în dispoziţiile de salarizare pe anul 2010.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că potrivit art. 119 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite în următoarele 30 de zile după efectuarea acesteia. Articolul 120 alin. (1) stipulează că, în cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut de art. 119 alin. (1) în luna următoare, munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia.
S-a avut în vedere că drepturile salariale corespunzătoare orelor suplimentare prestate în perioada 12 noiembrie 2009-31 decembrie 2009 nu au mai putut fi achitate datorită intrării în vigoare a Legii nr. 329/2009, iar până la data de 31 decembrie 2009 nu s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 53/1991, la acest moment nu se poate da curs solicitării reclamanţilor, deoarece actualul ordonator de credite nu se poate pronunţa retroactiv asupra existenţei şi acordării dreptului pretins de aceştia.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. c) din Legea 330/2009 salarizarea personalului bugetar se realizează cu luarea în considerare a sporurilor, a adaosurilor salariale, a majorărilor, a indemnizaţiilor cu caracter general sau special, precum şi a altor drepturi de natură salarială, recunoscute sau stabilite, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, prin hotărâri judecătoreşti, prin acte de negociere colectivă, precum şi prin alte modalităţi acestea regăsindu-se la un nivel acceptat, potrivit principiilor acestei legi, în salariul brut sau, după caz, în salariul de bază, în solda funcţiei de bază sau în indemnizaţia lunară de încadrare;
Conform art. 11 din acelaşi act normativ sistemul de salarizare reglementează remunerarea personalului din sectorul bugetar în raport cu munca depusă, cu cantitatea şi calitatea acesteia, cu importanţa socială a muncii, cu condiţiile concrete în care aceasta se desfăşoară, cu rezultatele obţinute, precum şi cu principiile prevăzute la art. 6.
Sistemul de salarizare cuprinde salariile de bază, soldele funcţiilor de bază şi indemnizaţiile lunare de încadrare, sporurile, premiile, stimulentele şi alte drepturi, corespunzătoare fiecărei categorii de personal din sectorul bugetar.
A arătat prima instanţă că în condiţiile în care dispoziţiile legale precitate prevăd dreptul reclamanţilor la includerea în salariul de bază a sporului pentru efectuarea de ore peste programul normal de lucru, refuzul pârâtului de a include în dispoziţiile de reîncadrare acest echivalent salarial este nejustificat.
Curtea a mai reţinut că aceste drepturi salariale au fost acordate reclamanţilor, astfel încât pârâtul nu poate refuza reclamanţilor includerea în dispoziţiile de salarizare a acestui spor, cu atât mai mult recunoaşte că nu se pot compensa cu timp liber orele efectuate peste programul normal de lucru.
2.Instanţa de recurs
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Consiliul Superior al Magistraturii.
a) Motivele de recurs
În motivele de recurs s-a arătat că potrivit dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 329/2009, prin derogare de la prevederile art. 119 din Legea nr. 53/2003, de la data intrării în vigoare a acestei legi până la 31 decembrie 2010, munca suplimentară se compensează prin ore libere acordate până la data de 31 decembrie 2010.
S-a precizat că salariul lunii decembrie 2009 nu a cuprins acest spor, şi ca urmare nu a fost cuprins în salariul de bază, context în care nu sunt aplicabile prevederile art. 30 alin. (6) din Legea nr. 330/2009.
b) Întâmpinarea formulată în cauză
Intimaţii au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului cu motivarea că sporul pentru munca suplimentară este element component al salariului de bază, pentru că munca suplimentară nu poate fi compensată cu timp liber, că trebuia inclus sporul de 10-25% în salariu, pentru că potrivit Legii nr. 330/2009 să nu se înregistreze vreo diminuare a salariului brut de care au beneficiat anterior.
c) Analiza motivelor de recurs
Situaţia de fapt
Reclamanţii au calitatea de personal contractul în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.
Au susţinut că prestează în mod sistematic, prin natura obligaţiilor de serviciu, muncă suplimentară, motiv pentru care, în baza art. 13 alin. (3) din Legea nr. 53/1991, au dreptul la un spor de 10-25% calculat la salariul de bază şi care face parte din acesta.
Legislaţia aplicabilă
Legea nr. 317/2004, art. 63 – alin. (4): Funcţionarii publici şi personalul contractual din aparatul propriu al Consiliului Superior al Magistraturii sunt salarizaţi potrivit dispoziţiilor legale aplicabile aceloraşi categorii de personal din aparatul Parlamentului.
Legea nr. 53/1992, art. 13 alin. (1): Orele prestate peste durata normală a timpului de lucru de personalul încadrat în funcţii de execuţie se compensează cu timp liber corespunzător. Dacă munca astfel prestată nu a putut fi compensată cu timp liber corespunzător, orele suplimentare se vor salariza cu un spor din salariul de bază astfel.
a) 50% din salariul de bază pentru primele două ore de depăşire a duratei normale a zilei de lucru.
b) 100% din salariul de bază pentru orele următoare. Cu spor de 100% se plătesc şi orele lucrate în zilele de repaus săptămânal sau în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările legale în vigoare, nu se lucrează.
Alin. (2) Munca peste durata normală a timpului de lucru poate fi prestată şi sporurile prevăzute la alin. (1) se pot plăti numai dacă efectuarea orelor suplimentare a fost dispusă de conducătorul compartimentului sau sectorului de activitate, fără a depăşi 360 de ore anual.
Legea nr. 53/2003, art. 119 alin. (1) Munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite în următoarele 30 de zile după efectuarea acesteia.
Alin. (2) În aceste condiţii salariatul beneficiază de salariul corespunzător pentru orele prestate peste programul normal de lucru.
Legea nr. 329/2009 art. 11 - Prin derogare de la prevederile art. 119 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare, de la data intrării în vigoare a prezentei legi până la data de 31 decembrie 2010, munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite acordate până la data de 31 decembrie 2010, pentru activitatea prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal în cursul anului 2009, şi până la data de 31 martie 2011, pentru activitatea suplimentară prestată în anul 2010.
Înalta Curte examinând actele cauzei, legislaţia aplicabilă şi motivele de recurs, reţine:
Funcţionarii publici şi personalul contractual din aparatul propriu al Consiliului Superior al Magistraturii sunt salarizaţi potrivit dispoziţiilor legale aplicabile aceloraşi categorii de personal din aparatul Parlamentului, aşa cum se dispune în art. 63 din Legea nr. 317/2004.
Potrivit art. 13 din Legea nr. 53/1991, orele prestate peste durata normală a timpului de lucru se compensează cu timp liber corespunzător şi dacă nu este posibilă compensarea, orele suplimentară se salarizează cu un spor din salariul de bază.
Sporurile aferente muncii suplimentare se pot plăti numai dacă efectuarea muncii a fost dispusă de conducătorul compartimentului de activitate, fără a depăşi 360 ore anual.
Din examinarea condiţiilor impuse de legiuitor se constată că sporul pentru munca suplimentară, chiar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 329/2009 nu poate fi acordat în toate lunile unui an, în acelaşi cuantum şi în consecinţă nu poate reprezenta un procent fix lunar.
Această concluzie rezultă din prevederile art. 13 alin. (2) din Legea nr. 53/1991, pentru că premiza o constituie dispoziţia conducătorului compartimentului, iar condiţia este aceea de a nu se depăşi 360 ore anual, adică un număr de 45 zile de muncă.
Potrivit prevederilor art. 11 din Legea nr. 329/2009 de la data intrării în vigoare a acestei legi şi până la 31 decembrie 2010, munca suplimentară se compensează numai prin ore libere, fără a se putea plăti aceste ore.
Legiuitorul a exclus plata muncii suplimentare, obligând angajatorul să compenseze această muncă prin ore libere.
Înalta Curte arată că reglementarea cuprinsă în art. 11 din Legea nr. 329/2009 nu este de natură a nesocoti prevederile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Dreptul de a primi sporul pentru orele suplimentare nu se înscrie în categoria de bun intrat în patrimoniul persoanei, în sensul consolidat în jurisprudenţa Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În raport de reglementarea sporului prin art. 13 din Legea nr. 53/1991, acesta nu îndeplineşte condiţiile esenţiale de bun, ci numai de simplă speranţă, pentru că în dreptul intern nu are o bază suficientă.
Raţionamentul expus se întemeiază pe modalitatea de reglementare, respectiv prin modalitatea compensării cu timp liber, şi în subsidiar plata orelor suplimentare.
De asemenea legiuitorul a condiţionat orele suplimentare la un număr maxim de 360 ore anual şi de emiterea unei dispoziţii a conducătorului sectorului de activitate, situaţie în care dreptul respectiv nu avea caracter de creanţă certă, ci era numai o simplă speranţă a persoanelor respective.
d) Soluţia instanţei de recurs
Având în vedere că potrivit art. 11 din Legea nr. 329/2009 sporul pentru munca suplimentară nu mai face o parte din salariu, în una decembrie 2009, că reglementarea naţional nu încalcă dreptul la un bun, pentru că acel spor era condiţionat, motivele de recurs fiind fondare, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul se va admite, se va modifica sentinţa primei instanţe şi se va respinge acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Consiliul Superior al Magistraturii împotriva sentinţei nr. 2889 din 15 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 20 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2925/2011. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 2931/2011. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
