ICCJ. Decizia nr. 2955/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2955/2011
Dosar nr. 52/2/2009
Şedinţa publică din 24 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Soluţia primei instanţe
Prin acţiunea formulată, reclamantul P.N. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin A.N.R.P., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta să procedeze la modificarea art. 1 al Deciziei din 14 decembrie 2007, titlu de plată, sau la emiterea unei noi decizii, după caz, în sensul acordării de despăgubiri, reprezentând diferenţa dintre valoarea de circulaţie a terenului la data de 29 august 2008, data plăţii efective şi suma de 84.683,34 RON, primită cu titlu de despăgubiri în temeiul Legii nr. 247/2005, în baza titlului de plată emis.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, în calitate de moştenitor al mamei decedate P.M., a formulat în baza Legii nr. 10/2001 notificări în vederea restituirii în natură a terenului în suprafaţă de 413 mp. situat în Municipiul Piteşti, str. C. şi acordării de despăgubiri băneşti pentru construcţia existentă pe acel teren şi ulterior demolată.
A mai arătat reclamantul că notificările au fost soluţionate prin dispoziţia primarului Municipiului Piteşti nr. 1106/2005, în sensul respingerii lor şi acordării de despăgubiri în echivalent pentru teren, despăgubiri constând în titluri de valoare nominală la nivelul sumei de 809.533.560 RON, precum şi faptul că la nivelul anului 2005 aceasta era o valoare apropiată de cea reală de circulaţie a terenului, ceea ce l-a determinat să nu conteste dispoziţia 1106/2005.
Dosarul a fost transferat Comisiei Centrale Pentru Stabilirea Despăgubirilor în cursul anului 2005 şi, după nenumărate cereri şi memorii ale reclamantului, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a adoptat Decizia din 27 martie 2006, prin care se aproba convertirea titlurilor de valoare nominală în titluri de despăgubire şi s-a emis titlul de despăgubire pentru reclamant în cuantum de 84.683,34 RON, reprezentând valorile actualizate potrivit indicelui de inflaţie.
Reclamantul a precizat că şi la momentul emiterii deciziei din 27 martie 2006 valoarea arătată era apropiată de valoarea de circulaţie a bunului, chiar dacă era mai mică decât aceasta. Având în vedere prevederile art. 26, Titlul VII din Legea nr. 247/2005 reclamantul a considerat această sumă echitabilă, deoarece chiar dacă era o diferenţă între aceasta şi valoarea de piaţă a bunului a sperat la o despăgubire într-un timp scurt.
S-a mai arătat că la data de 24 octombrie 2008 P.N. a formulat în temeiul Legii nr. 554/2004 plângere prealabilă, prin care a solicitat A.N.R.P. reexaminarea deciziei din 14 decembrie 2007, Titlu de plată, în sensul modificării acesteia, sau emiterii unei noi decizii, după caz, în sensul acordării de despăgubiri reprezentând diferenţa dintre valoarea de circulaţie a terenului la data de 29 august 2008 (data plăţii), şi suma de 84.683,34 RON efectiv plătită cu titlu de despăgubire în temeiul Legii 247/2005.
Prin sentinţa civilă din 22 septembrie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantului P.N., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin A.N.R.P.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Legea nr. 247/2005 este o lege specială ce reglementează o procedură administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar, pentru emiterea titlului de plată, actul normativ stabileşte termenul de 15 de zile de la data disponibilităţilor financiare, după ce în prealabil a fost depusă cererea de opţiune privind valorificarea titlului de despăgubire emis de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Având în vedere că valorile despăgubirilor acordate reclamantului au fost stabilite în mod definitiv prin titlul de despăgubire, între acest titlu şi cel de plată nu pot exista neconcordanţe, A.N.R.P. neavând atribuţii legale să actualizeze sumele de bani stabilite prin deciziile emise de Comisia Centrală, o astfel de atribuţie este stabilită în sarcina Comisiei, care emite titlul de despăgubire.
În consecinţă, instanţa de fond a reţinut că nu pot fi primite concluziile raportului de expertiză tehnică, acestea fiind irelevante în raport de prevederile legale citate.
2.Motivele de recurs înfăţişate de recurentul-reclamant P.N.
Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat recurs reclamantul P.N., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea primei instanţe a fost pronunţată cu greşita aplicare a legii astfel că se impune, urmare admiterii recursului, modificarea acesteia în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată şi al obligării pârâtei intimate la modificarea art. 1 al deciziei din 14 decembrie 2007, titlu de plată, sau la emiterea unei noi decizii în vederea acordării de despăgubiri în echivalentul în RON la data plăţii a sumei de 305.051, 76 euro reprezentând diferenţa dintre valoarea de circulaţie a terenului şi suma ce i-a fost deja plătită cu titlul de despăgubire în temeiul Legii nr. 247/2005.
Reluând în cuprinsul cererii de recurs şi situaţia de fapt prezentată şi în faţa instanţei de fond, recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea primei instanţe a fost dată cu încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei C.E.D.O. , în sensul că deşi s-a parcurs integral mecanismul de despăgubire instituit de legea specială, la final despăgubirile nu s-au ridicat la „înălţimea” bunului, fiind evidenţiată şi diferenţa de 305.051,76 euro, pe care judecătorul fondului, contrar jurisprudenţei C.E.D.O., nu a acordat-o.
În acest sens au fost evocate hotărârile C.E.D.O. pronunţate în cauzele V. şi M.A.
S-a mai arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii speciale, nr. 10/2001 în care se prevede principiul despăgubirii la valoarea de piaţă a bunului (art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001), instanţa nesocotind numeroasele cereri adresate A.N.R.P. în vederea urgentării soluţionării cererii şi actualizării despăgubirilor, mai cu seamă că această din urmă autoritate coordonează procesul de acordare a despăgubirilor.
Recurentul a indicat că în anul 2006 când Comisia Centrală a emis titlul de despăgubire, nu avea interes să atace respectivul titlu, valoarea stabilită la acea dată fiind justă.
În fine, recurentul a susţinut că instanţa de fond nu a observat că în cauză sunt incidente dispoziţiile răspunderii civile delictuale, legea specială completându-se cu prevederile art. 998, 999 şi 1082 C. civ. şi fiind întrunite toate condiţiile unei astfel de răspunderi în sarcina pârâtei.
3.Considerentele şi soluţia instanţei de recurs
Recursul este nefondat.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, faţă de conţinutul prevederilor legale incidente din materia supusă verificării, incluzând art. 3041 C. proc. civ., raportat şi la apărările intimatei – pârâte, Înalta Curte apreciază că niciunul dintre motivele de recurs înfăţişate nu poate fi primit, în considerarea celor în continuare expuse.
Sesizată în cadrul procedurii speciale prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu cererea reclamantului – recurent vizând în principal modificarea art. 1 al deciziei din 14 decembrie 2007 – titlu de plată, şi în subsidiar obligarea intimatei A.N.R.P. la emiterea unei noi decizii în sensul acordării cu titlu de despăgubiri a diferenţei dintre valoarea de circulaţie a terenului la data plăţii şi suma efectiv încasată cu titlu de despăgubire conform Legii nr. 247/2005, instanţa de fond a respins ca neîntemeiată această acţiune.
Argumentul principal pe care judecătorul fondului şi-a fundamentat soluţia îl reprezintă prevederile Legii speciale nr. 247/2005, potrivit cu care valoarea despăgubirilor acordate în cauză recurentului, stabilite în mod definitiv prin titlul de despăgubire, nu poate fi modificată prin titlul de plată, autoritatea pârâtă neavând atribuţiuni prevăzute legal, în sensul actualizării sumelor stabilite prin deciziile emise de Comisia Centrală. A mai reţinut instanţa de fond că între titlul de despăgubire emis de această din urmă autoritate şi titlul de plată emis de intimata – pârâtă nu pot exista neconcordanţe.
Înalta Curte apreciază că o astfel de interpretare a legii corespunde reglementărilor existente în materie, care , în adevăr nu prevăd posibilitatea actualizării sau modificării de către A.N.R.P. a sumelor de bani stabilite prin deciziile emise de Comisia Centrală (Legea nr. 247/2005 – Titlul VII, pct. 182 din HG nr. 128/2008, OUG nr. 81/2007, HG nr. 1095/2005).
Aşa fiind, nu se poate susţine că hotărârea recurată a fost dată cu greşita aplicare sau interpretare a legii, după cum s-a arătat în motivele de recurs.
În cazul reclamantului – recurent prin plata despăgubirilor în cuantum de 84.683,34 RON efectuată la data de 14 decembrie 2007, în baza titlului de plată nr. 1517/2007, procedura specială reglementată în contextul Legii nr. 247/2005 a fost epuizată, neexistând temei legal, în cadrul aceluiaşi act normativ pentru a pretinde fie plata unei diferenţe fie emiterea unui nou titlu de plată în raport de valoarea de circulaţie pretins ar fi fost diferită la momentul plăţii, distinct în adevăr faţă de momentul emiterii titlului.
Din această perspectivă, susţinerile recurentului – reclamant cuprinse în acţiunea principală şi reluate de altfel şi prin motivele de recurs, în special cu referire la raţiunile pentru care pe întreg parcursul procedurii derulate în conformitate cu Legea nr. 247/2005 nu a contestat valoarea stabilită în titlul de despăgubire în termenele expres prevăzute de legea specială, nu pot avea relevanţă.
Odată finalizată această procedură, în sensul actului normativ menţionat, valoarea stabilită nu poate fi repusă în discuţie de către A.N.R.P., chiar dacă acestei autorităţi îi revine sarcina de coordonare a procesului de acordare a despăgubirilor întrucât o astfel de atribuţiune nu poate fi interpretată în sensul arătat de recurent şi anume acela că implică reactualizarea sumelor ce se cuvin cu titlu de despăgubiri, stabilite definitiv şi necontestat prin titlul de despăgubire.
Nefondat este în opinia Înaltei Curţi şi motivul de recurs, vizând şi încălcarea de către instanţa de fond a prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei C.E.D.O. în această materie.
Fără a nega desigur justeţea şi valabilitatea argumentelor cuprinse în hotărârile C.E.D.O. în cauzele V. împotriva României şi respectiv M.A. împotriva României, la care face referire recurentul, Înalta Curte apreciază că acestea nu sunt aplicabile în cauză în condiţiile în care, cel puţin prima facie, premizele de fapt şi de drept avute în vedere în cauzele amintite sunt parţial diferite faţă de cele din cauza de faţă în care nu sunt puse în discuţie deopotrivă, nerestituirea unui bun şi lipsa acordării oricărei despăgubiri.
Nefondată este şi critica recurentului, în sensul că instanţa de fond nu ar fi observat incidenţa în cauză a dispoziţiilor răspunderii civile delictuale.
Chiar recurentul – reclamant şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile Legii nr. 247/2005 care, reprezentând reglementarea specială în materie, face trimitere în situaţiile expres prevăzute, la legea contenciosului administrativ, ca fiind dreptul comun în această materie, invocând un refuz nejustificat de soluţionare a cererii sale.
Înalta Curte apreciază că instanţa de fond în mod corect a soluţionat cauza de faţă în limitele investirii sale şi raportat la normele procedurii speciale a contenciosului administrativ , la rândul său derogatoriu de la dreptul comun .
În fine, Înalta Curte menţionează că soluţia adoptată în cauză este de altfel conformă practicii ce se cristalizează în această materie la nivelul instanţei supreme*, fiind astfel respectat principiul practicii unitare statuat în jurisprudenţa C.E.D.O.
Faţă de toate cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de P.N. împotriva sentinţei civile nr. 3652 din 22 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 24 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2951/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2956/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
