ICCJ. Decizia nr. 2962/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2962/2011
Dosar nr. 11057/2/2009
Şedinţa publică din 24 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta D.V. a chemat în judecată pe pârâta C.J.P. Călăraşi, solicitând anularea Hotărârii nr. 2582 din 06 octombrie 2003 emisă de C.A.L. nr. 189/2000 şi acordarea drepturilor prevăzute de această lege.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a invocat excepţia tardivităţii formulării contestaţiei, iar pe fond a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 3032 din 22 iunie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia de tardivitate ca neîntemeiată; a admis contestaţia formulată de reclamanta D.V., prin mandatar C.G., în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Călăraşi; a anulat hotărârea nr. 2582 din 06 octombrie 2003 emisă de C.A.L. nr. 189/2000 din cadrul C.J.P.Călăraşi; a obligat pârâta să emită o nouă hotărâre reclamantei, prin care să-i recunoască calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000 pentru perioada 01 februarie 1944-06 martie 1945, începând cu data de 01 septembrie 2002.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că pârâta nu a făcut dovada comunicării hotărârii atacate nici în faţa instanţei, prin întâmpinare arătând doar că este greu de presupus că după aproape 6 ani de la emiterea hotărârii reclamanta nu a primit-o, or, dovada comunicării era în sarcina pârâtei, iar prezumţia acesteia, că într-un aşa interval de timp nu se poate ca reclamanta să nu ia la cunoştinţă de faptul că i s-a respins cererea, trebuia dublată cu dovezi în sensul în care reclamanta ar fi luat totuşi la cunoştinţă în orice mod de hotărârea contestată.
Prin urmare instanţa a respins excepţia de tardivitate ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că, deoarece s-a născut la data de 01 februarie 1944, în perioada avută în vedere de Legea nr. 189/2000, este evident că şi reclamanta se încadrează în această dispoziţie, nefiind necesar ca aceasta să se nască anterior efectivei strămutări a familiei sale, legea neprevăzând expres acest lucru, efectele acestui schimb şi privaţiunile cauzate extinzându-se pe o perioadă de timp ulterioară momentului strămutării şi bineînţeles şi asupra copiilor născuţi în această perioadă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta C.J.P. Călăraşi, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că, deşi recurenta nu a putut face dovada primirii de către intimată a hotărârii, întrucât aceasta a solicitat printr-o cerere formulată la C.J.P. Călăraşi comunicarea semnării de către domnia sa a comunicării hotărârii, în mod nelegal instanţa a respins excepţia invocată de instituţia recurentă.
Recurenta consideră că, având în vedere că termenul general de prescripţie pentru orice drept bănesc este de 3 ani, dreptul la acţiune în ceea ce priveşte drepturile anterioare datei de 01 octombrie 2006 este prescris.
Se mai arată în motivele de recurs că intimata-reclamantă nu se încadrează în prevederile art. 1, lit. c) din OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, coroborate cu cele ale art. 654 C. civ., întrucât nu s-a născut în timpul călătoriei spre localitatea de refugiu şi nici nu a fost concepută înainte sau în timpul strămutării, ci a fost născută după strămutarea părinţilor în acea localitate.
Astfel, recurenta arată că din documentaţia depusă la dosar (situaţia de avere imobilă rurală, certificat naştere) reiese că părinţii contestatoarei au fost strămutaţi din localitatea V., judeţul Durostor, că intimata-reclamantă s-a născut la data de 1 februarie 1944 în satul C., judeţul Constanţa şi nu dovedeşte persecuţia etnică, nefiind strămutată în altă localitate decât cea de domiciliu, întrucât atunci când au fost strămutaţi părinţii nu era născută şi nici concepută.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
Potrivit art. 1 din OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuţii etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate, aflându-se astfel în una din situaţiile expres prevăzute de lege.
Prin persoană care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-şi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
Din conţinutul textului de lege sus menţionat, rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor celor care, din motive etnice, au suferit persecuţii în perioada precizată, fără a se face nici o diferenţiere de tratament între persoanele care au fost efectiv strămutate ori expulzate în altă localitate şi cele care au fost nevoite să trăiască în refugiu. Prin urmare, legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi să se bucure toate persoanele, cetăţeni români, care au avut de suferit consecinţele persecuţiilor exercitate din motive etnice, în această categorie intrând, în mod implicit, şi copiii născuţi în perioada refugiului, aceştia împărtăşind aceeaşi situaţie cu cea a părinţilor refugiaţi, al căror statut l-au dobândit.
Totodată, potrivit art. 6 din OG nr. 105/1999 şi art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin HG nr. 127/2002, dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din ordonanţă se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Intimata-reclamantă şi-a dovedit calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei cu înscrisuri şi a celei cu martori. Aşadar, înscrisurile şi declaraţiile martorilor, probe administrate în faţa instanţei de fond, respectă cerinţele prevăzute de lege.
Situaţia creată pentru reclamantă şi familie, s-a datorat persecuţiilor etnice, făcând obiectul schimbului de populaţie, urmare a Tratatului de la Craiova din 7 septembrie 1940.
Cum în cauză s-a făcut dovada şi este de necontestat faptul că reclamanta s-a născut în perioada de refugiu a părinţilor săi, respectiv la data de 1 februarie 1944, în mod corect instanţa de fond a apreciat că aceasta, începând cu data naşterii sale, a suportat consecinţele morale şi materiale ale refugiului şi este îndreptăţită să se bucure de drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.J.P. Călăraşi împotriva sentinţei civile nr. 3032 din 22 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2961/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2974/2011. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
