ICCJ. Decizia nr. 2980/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2980/2011
Dosar nr. 284/59/2010
Şedinţa publică din 24 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond.
Prin acţiunea formulată, reclamanta S.J. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor Bucureşti, obligarea pârâtei ca în termen de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii să desemneze un evaluator pentru imobilul situat în Arad, şi pentru imobilul situat în Oradea, jud. Bihor şi să emită titlul de despăgubiri pentru aceste imobile în termen de 30 de zile de la data efectuării evaluărilor.
În motivarea acţiunii s-a arătat că reclamanta a formulat notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru cele două imobile, fiind emise Dispoziţiile nr. 184 din 6 februarie 2008 de către Primăria Arad şi respectiv nr. 3459 din 3 octombrie 2010 de către Primăria Oradea, dosarele administrative fiind transmise la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi înregistrate sub nr. 38165/CC, respectiv nr. 28032/CC.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a invocat în prealabil excepţia prematurităţii acţiunii cu privire la imobilul situat în Arad, arătând că dispoziţia Primăriei Arad nu a fost transmisă Secretariatului Comisiei Centrale de către entitatea care a soluţionat notificarea, iar pe de altă parte prin adresa nr. 812105 din 6 iulie 2009 s-a comunicat reclamantei că dosarul de despăgubiri nr. 38165/CC nu se referă la imobilul individualizat de aceasta, ci la un alt imobil, aferent Dispoziţiei nr. 10784/ 2007 emisă în favoarea numitului Bota Ilie.
Prin precizarea de acţiune depusă la termenul de judecată din 13 octombrie 2010 reclamanta şi-a restrâns acţiunea numai în privinţa imobilului situat în Oradea, având în vedere faptul că din adresa nr. 34729 din 1 iulie 2010 emisă de Primăria Mun. Arad a rezultat că dosarul nr. 1103/2001 depus în baza Legii nr. 10/2001, având ca obiect revendicarea imobilului nu a fost trimis Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, deoarece reclamanta a atacat în instanţă dispoziţia nr. 784 din 6 februarie 2008, astfel încât procedura de acordare a despăgubirilor este suspendată până la finalizarea litigiului.
Prin sentinţa civilă nr. 441 din 13 octombrie 2010 Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată şi precizată de reclamanta S.J., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, în consecinţă, a obligat pârâta să procedeze la desemnarea unui evaluator în dosarul nr. 28032/CC, privind imobilul situat în municipiul Oradea, în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, urmând să procedeze la emiterea titlului de despăgubire în termen de 30 de zile de la finalizarea evaluării.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut următoarele.
Referitor la excepţia prematurităţii acţiunii în privinţa imobilului situat în Arad, invocată de pârâtă prin întâmpinare, instanţa a constatat că această excepţie a rămas fără obiect câtă vreme dosarul privind Dispoziţia nr. 784 din 6 februarie 2008, emisă de Primarul Municipiului Arad, nu a fost înaintat secretariatului pârâtei, motiv pentru care reclamanta la termenul de judecată din 13 octombrie 2010 şi-a precizat acţiunea în sensul menţinerii cererii principale numai cu referire la imobilul situat în Oradea.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa a reţinut că, referitor la modalitatea de soluţionare a dosarelor, se observă că prin întâmpinarea depusă la dosar pârâta a invocat adoptarea Deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008, conform căreia s-au stabilit două categorii de dosare în funcţie de momentul transmiterii Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, înainte sau după intrarea în vigoare a OUG nr. 81/2007, prin care s-a stabilit că dosarele verificate şi constatate a fi complete, vor fi transmise spre evaluare în ordinea înregistrării lor.
Instanţa a apreciat că nici această modalitate de lucru nu justifică în speţă absenţa oricărui demers administrativ în privinţa dosarului reclamantei, ţinând cont de faptul că de la data emiterii Deciziei nr. 3459 din 3 octombrie 2006 şi până la introducerea acţiunii (10 martie 2010) pârâta nu a depăşit etapa analizării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură, încălcându-se astfel imperativul unui termen rezonabil în derularea acestei procedurii administrative.
Instanţa de fond a mai reţinut în considerentele hotărârii atacate că jurisprudenţa CEDO, în privinţa duratei unei proceduri, a consacrat principiul conform căruia acest concept cuprinde şi fazele administrative ale soluţionării unei petiţii legate de exerciţiul unui drept civil, iar aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii trebuie realizat în fiecare caz în parte, în funcţie de circumstanţele sale, pentru a se asigura astfel un just echilibru între exigenţele intereselor generale ale comunităţii şi imperativele de apărare a drepturilor fundamentale ale individului reflectate în structura art. 1 din Protocolul 1.
Instanţa a constatat că în cazul concret al reclamantei autoritatea pârâtă nu a justificat în nici un fel lipsa oricărui demers administrativ justificativ pe o perioadă de aproximativ 4 ani, perioadă ce depăşeşte cu mult exigenţele termenului rezonabil consacrat de art. 6 din Convenţie, astfel că a admis acţiunea astfel cum a fost formulată şi precizată.
2. Calea de atac exercitată.
Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că a fost încălcat termenul rezonabil de soluţionare a cererii reclamantei.
Termenul rezonabil de soluţionare a cererii trebuie apreciat în raport de complexitatea cauzei, conduita reclamantei şi importanţa litigiului, alături de conduita autorităţii competente, ori, în condiţiile în care procedura administrativă reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 presupune parcurgerea mai multor etape premergătoare emiterii deciziei reprezentând titlu de despăgubiri, instanţa de fond a reţinut în mod greşit că a fost depăşit acest termen în cauza dedusă judecăţii.
De asemenea, se menţionează şi faptul că obligarea sa la emiterea titlului de despăgubire în 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii este o obligaţie imposibil de executat, avându-se în vedere etapele procedurii administrative prealabile care trebuie parcurse.
Recurenta-pârâtă, invocând jurisprudenţa în materie – Decizia nr. 518/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, susţine că această dispoziţie contravine şi practicii conturate potrivit căreia procedurile administrative stabilite de Legea nr. 247/2005 nu pot fi soluţionate în termenul prevăzut de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004.
Recurenta-pârâtă susţine şi faptul că potrivit dispoziţiilor Deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 dosarele privind acordarea de despăgubiri aferente imobilelor preluate abuziv, în măsura în care se constată că sunt complete, vor fi transmise spre evaluare în ordinea înregistrării la Secretariatul Comisiei Centrale, or, emiterea titlului de despăgubire în ceea ce o priveşte pe reclamantă cu nerespectarea ordinii de înregistrare încalcă principiul egalităţii în drepturi a altor persoane îndreptăţite, care au dosare înregistrate încă de la înfiinţare (2005).
Intimata-reclamantă a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind sentinţa recurată ca fiind temeinică şi legală, combătând criticile recurentei-pârâte.
3. Soluţia instanţei de recurs.
Criticile formulate de recurenta-pârâtă se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Înalta Curte, analizând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, a înscrisurilor care există la dosarul cauzei, a dispoziţiilor legale incidente, apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
După cum se constată din înscrisurile depuse în cauză, dosarul cuprinzând Dispoziţia nr. 3459 din 3 octombrie 2006 emisă de Primăria Municipiului Oradea, în calitate de entitate notificată, cu propunerea de acordare a despăgubirilor pentru imobilul notificat a fost înregistrat în luna octombrie 2006 la Secretariatul autorităţii publice pârâte sub nr. 28032/CC.
Admiţând acţiunea formulată de intimata-reclamantă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că cererea acesteia nu a fost soluţionată într-un termen rezonabil, ca garanţie a unui proces echitabil statuat la art.6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, ceea ce face ca netrimiterea dosarului la evaluator şi neemiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire să reprezinte un refuz nejustificat, soluţie pe care instanţa de recurs o apreciază ca fiind legală şi temeinică.
Astfel, potrivit Titlului VIII, Capitolul V – Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, art. 16 alin.(4) şi (5) din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare, „(5) Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. (6) După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire".
După cum s-a arătat în expunerea rezumativă prezentată mai sus, criticile autorităţii recurente pornesc de la faptul că Legea nr. 247/2005 nu prevede niciun termen care să oblige autorităţile competente să soluţioneze cererile într-un anumit termen, precum şi că, în raport cu dispoziţiile Deciziei nr. 2815/2008, cererile sunt soluţionate şi dosarele sunt transmise la evaluator în ordinea înregistrării lor, astfel că nu există o încălcare a unui termen rezonabil şi, pe cale de consecinţă, nu se poate vorbi de un refuz nejustificat în sensul prevederilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare.
Este adevărat că Titlul VII – Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, nu prevede nici un termen limită pentru soluţionarea dosarelor privind emiterea titlurilor de despăgubire, termen care nu se regăseşte nici în Normele metodologice aprobate prin HG nr. 1095/2005, precum nici în Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, dar această situaţie nu poate constitui un argument pentru ca durata de soluţionare să fie lăsată la voia autorităţii competente.
Astfel, în primul rând, este unanim acceptat că, unul dintre principiile care trebuie să guverneze activitatea organelor administraţiei publice, este principiul operativităţii, care obligă orice structură administrativ ca, în scopul realizării interesului general, dar şi a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor particulare, să acţioneze în mod prompt, eficace şi eficient.
În acest sens, trebuie menţionată Recomandarea CM(2007/7) privind buna administrare, prin care Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei cere guvernelor statelor membre, prin art. 7 din Codul bunei administrări (administraţii), ca administraţiile publice să acţioneze şi să-şi execute obligaţiile într-un termen rezonabil, în raport cu complexitatea cauzei şi cu interesele care există în cauza respectivă.
Într-adevăr, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană şi intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care, prin art.6 Titlul I din versiunea consolidată din TVE, recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, cetăţenii români sunt beneficiarii unui drept la o bună administrare ca drept fundamental, în raport cu statutul lor de cetăţeni europeni.
Astfel, potrivit art. 41.1 din Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate în mod imparţial, corect şi într-un termen rezonabil.
Or, având în vedere dispoziţiile art. 20 din Constituţie, prevederile legale interne, atât cele cuprinse în legislaţia primară – Legea nr. 247/2005, în cazul de faţă, cât şi în reglementările secundare – HG nr. 1095/2005 şi Decizia nr. 2815/2008, în cazul de faţă, referitoare la procedura de soluţionare a cererilor care au ca scop acordarea despăgubirilor pentru imobilele trecute în proprietatea Statului Român, nu pot fi nici interpretate şi nici aplicate cu ignorarea dreptului la o bună administrare şi cu încălcarea termenului rezonabil de soluţionare a cererilor respective, ca element component al dreptului la o bună administrare.
Pe de altă parte, trebuie menţionat şi faptul că, în jurisprudenţa sa constantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a statuat că termenul rezonabil, ca garanţie a unui proces echitabil, în sensul art. 6 paragraful 1 din CEDO, este pe deplin aplicabil şi în cadrul procedurilor administrative reglementate pentru soluţionarea oricăror cereri de către organele administraţiei publice centrale sau locale.
Deci, în concluzie, instanţa de fond a reţinut în mod întemeiat că autorităţile administrative competente, în lipsa unui termen legal, erau obligate să acţioneze într-un termen rezonabil pentru soluţionarea cererii intimatei-reclamante.
De asemenea, în raport de data declanşării procedurii administrative – anul 2001, şi de data înregistrării dosarului la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor – octombrie 2006, precum şi în raport cu importanţa cauzei pentru intimata-reclamantă, dar şi cu atitudinea de tergiversare manifestată de autorităţile administrative competente, rezultă că instanţa de fond a apreciat în mod întemeiat încălcarea termenului rezonabil de către autorităţile respective, ceea ce reprezintă un refuz nejustificat în sensul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat este definit ca atitudinea de a nu soluţiona cererea unei persoane, manifestată cu exces de putere.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeaşi lege, prin exces de putere se înţelege exercitarea de către autorităţile publice a dreptului de apreciere prin încălcarea limitelor competenţei legale sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Or, în cauză, aşa cum s-a argumentat mai sus, autorităţile administrative competente sesizate cu soluţionarea cererii formulate de intimata-reclamantă, şi-au exercitat dreptul de apreciere cu privire la intervalul de timp în care erau datoare să rezolve cererea în litigiu, cu încălcarea termenului rezonabil, ca element al dreptului fundamental la o bună administrare de care beneficiază intimata-reclamantă.
Astfel fiind, în mod întemeiat a reţinut instanţa de fond refuzul nejustificat în sarcina autorităţii publice recurente, pe care a obligat-o să desemneze un evaluator în dosarul nr. 28032/CC privind imobilul situat în Municipiul Oradea şi să emită Decizia reprezentând titlul de despăgubire în termen de 30 de zile de la data finalizării evaluării.
Faţă de soluţia pronunţată de instanţa de fond, care este diferită de susţinerile recurentei-pârâte, cât şi în raport de cele menţionate anterior, este nefondată şi critica recurentei-pârâte referitoare la faptul că în mod greşit s-a dispus emiterea titlului de despăgubire în 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, apreciindu-se că obligaţia este imposibil de executat.
Aceasta şi pentru faptul că după finalizarea etapei evaluării autoritatea pârâtă trebuie să finalizeze procedura administrativă prin emiterea titlului de despăgubire, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005.
Jurisprudenţa invocată de recurenta-pârâtă referitoare la termenul de 30 de zile prevăzut de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004 nu prezintă relevanţă în cauză, cu atât mai mult cu cât atât instanţa de fond cât şi cea de recurs au analizat refuzul nejustificat nu în raport de acest termen, ci de termenul rezonabil de soluţionare a cauzei din perspectiva art.6 din CEDO.
În concluzie, pentru considerentele de mai sus şi în temeiul art. 20 din Legea nr.554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., recursul formulat este neîntemeiat, urmând a fi respins, soluţia instanţei de fond fiind legală şi temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei civile nr. 441 din 13 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2979/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2985/2011. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
