ICCJ. Decizia nr. 3020/2011. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3020/2011
Dosar nr. 1535/57/2008
Şedinţa publică din 25 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 23 octombrie 2008 şi precizată ulterior, reclamanta SC L.P. SRL Alba – Iulia a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. şi D.G.F.P. a Judeţului Alba, să se dispună anularea deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată emisă la data de 22 iulie 2008, a raportului de inspecţie fiscală încheiat la 18 iulie 2008, a deciziei din 18 noiembrie 2008, exonerarea sa de plata sumei stabilită suplimentar şi rambursarea T.V.A. solicitată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că prin actele administrative contestate i-a fost respinsă în mod nelegal cererea de rambursare a sumei de 153.658 RON, deşi suma de 306.090,28 RON, apreciată ca fiind dedusă eronat, a fost justificată prin documentele depuse în copie.
Reclamanta a considerat că şi suma de 420.921,62 RON a fost greşit respinsă de la exercitarea dreptului de deducere a T.V.A., dat fiind că, organele fiscale nu au contestat aprovizionarea cu materie primă de la partenerul contractual SC A. SRL.
Actele administrative întocmite de pârâte au fost contestate de reclamantă şi în privinţa majorărilor şi penalităţilor aferente sumelor reprezentând T.V.A. dedusă în temeiul unor facturi de achiziţie stornate ulterior, arătându-se că, în perioada până la operaţiunea de stornare, taxa a fost plătită sau compensată cu T.V.A. deductibilă, astfel că nu a fost prejudiciat bugetul statului.
Reclamanta a invocat şi depăşirea termenului de 3 luni prevăzut de art. 104 alin. (1) C. proCod Fiscal pentru desfăşurarea controlului.
Curtea de Apel Alba – Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea ca nefondată prin sentinţa nr. 170/CA din 15 iunie 2010, constatând că actele administrative emise de autorităţile pârâte sunt legale.
Instanţa de fond a considerat că reclamanta nu a probat vătămarea procesuală în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. care i-ar fi fost produsă prin depăşirea termenului de 3 luni prevăzut de art. 104 alin. (1) C. proCod Fiscal
În ceea ce priveşte T.V.A. dedusă în perioada 1 septembrie 2001 - 31 decembrie 2005 pentru facturile menţionate în anexele 4.a – 4.e din raportul de inspecţie fiscală în sumă de 306.090,28 RON şi respectiv, suma de 10.033,82 RON în anii 2002 – 2004 pentru facturile din anexele 4.b – 4d, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a prezentat numai 22 de facturi din totalul de 149 de facturi depuse în copii xerox, nefiind îndeplinite condiţiile legale pentru exercitarea dreptului de deducere a T.V.A. aferentă intrărilor.
Astfel, s-a avut în vedere că, dispoziţiile legale în vigoare în perioada supusă controlului şi anume, art. 10.12 alin. (1) şi (2) lit. a) din HG nr. 401/2000, art. 19 din OUG nr. 17/2002, art. 62 alin. (1) din HG nr. 598/2002 şi art. 51 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Cod Fiscal, au prevăzut că T.V.A. poate fi dedusă numai pe baza exemplarului original al documentelor justificative, iar în cazuri excepţionale de pierdere, sustragere sau distrugere a exemplarului original al documentului de justificare, deducerea poate fi efectuată cu documentul reconstituit potrivit legii.
În cauză, s-a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada reconstituirii facturilor lipsă sau prezentate în copie xerox, în conformitate cu procedura reconstituirii documentelor justificative şi contabile pierdute, sustrase sau distruse, prevăzută în Cap F din Ordinul ministrului finanţelor nr. 425/1998 şi Cap. E din Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1850/2004.
S-a apreciat că în mod corect organul fiscal nu a admis la deducere suma de 265,65 RON, reprezentând T.V.A. aferentă unor facturi înregistrate de două ori în contabilitate şi suma de 593,19 RON, reprezentând T.V.A. aferentă unei facturi anulate de emitent, cu motivarea că, nu sunt incidente prevederile art. 46 alin. (1) şi art. 62 alin. (1) din HG nr. 44/2004.
Refuzul de admitere la deducere a T.V.A. în sumă de 191,62 RON aferentă facturilor emise în favoarea unor terţe societăţi a fost considerat ca fiind justificat în raport de prevederile art. 10.12 din HG nr. 401/2000.
Pentru sumele suplimentare stabilite în urma constatării diferenţelor între T.V.A. deductibilă şi T.V.A. colectată, s-a reţinut că nu a fost motivată contestarea actelor fiscale.
În privinţa sumei de 420.922 RON, reprezentând T.V.A. suplimentară stabilită la plată prin Decizia de impunere, cu majorări de întârziere în sumă de 562.626 RON şi penalităţi de întârziere în sumă de 82.098 RON, instanţa de fond a analizat numai legalitatea măsurii dispusă la pct. 3 din Decizia din 18 noiembrie 2008 emisă de A.N.A.F., prin care s-a suspendat soluţionarea contestaţiei până la pronunţarea unei soluţii definitive cu privire la inculpatul I.G., persoana trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de delapidare, evaziune fiscală şi fals intelectual prin înregistrări inexacte în contabilitate, inclusiv în legătură cu operaţiunile comerciale pentru care s-a solicitat de către reclamantă rambursarea T.V.A.
Suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă a fost apreciată ca fiind legală în raport de prevederile art. 214 alin. (1) lit. b) C. proCod Fiscal
Instanţa de fond a constatat că reclamanta nu are dreptul să deducă nici T.V.A. aferentă facturilor din 30 decembrie 2003 şi din 31 martie 2004 care au fost stornate , reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 145 alin. (3) din Cod Fiscal
Cu excepţia facturilor emise de SC R.C. SRL pentru execuţie de lucrări în perioada 2004-2005, cu T.V.A. aferentă în sumă de 278.160 RON, instanţa de fond a avut în vedere că, reclamanta nu deţine documente care să dovedească natura serviciilor achiziţionate, dacă au fost prestate în fapt şi dacă sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile.
Pentru determinarea categoriei de documente necesare dovedirii prestării serviciilor, s-a stabilit incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Cod fiscal şi art. 48 din Titlul II al Normelor metodologice aprobate prin HG nr. 44/2004, care impun pentru deducerea cheltuielilor ca serviciile să fie efectiv prestate, să fie executate în baza unui contract care să cuprindă date referitoare la prestatori, termene de execuţie, precizarea serviciilor prestate şi tarifele percepute, respectiv valoarea totală a contractului.
De asemenea, s-a reţinut că, prestarea efectivă a serviciilor se justifică prin situaţii de lucrări, procese – verbale de recepţie, rapoarte de lucru, studii de fizabilitate, de piaţă sau orice alte materiale corespunzătoare, iar contribuabilul trebuie să dovedească necesitatea efectuării cheltuielilor prin specificul activităţilor desfăşurate.
În lipsa acestor dovezi, instanţa de fond a apreciat că nu a fost justificată deducerea T.V.A. aferentă lucrărilor respective şi că, pentru T.V.A. suplimentară în sumă de 278.160 RON, accesoriile pentru întârzierea plăţii au fost calculate în conformitate cu prevederile art. 114, 115 şi 120 din OG nr. 92/2003.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta SC L.P. SRL, solicitând în principal casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, iar în subsidiar, modificarea hotărârii, în sensul admiterii acţiunii şi anulării actelor administrativ – fiscale contestate.
În motivele de casare a hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. şi art. 105 alin. (2) C. proc. civ., s-a invocat nulitatea expertizei efectuată în cauză, faţă de împrejurarea că expertul contabil nu are calitatea de consultant fiscal, neîndeplinirea procedurii de citare şi de comunicare a completării raportului de expertiză faţă de administratorul judiciar al societăţii, aflată în procedura de insolvenţă, precum şi omisiunea instanţei de fond de a se pronunţa asupra cererii de recuzare a expertului contabil.
Pe fondul pricinii, hotărârea pronunţată în cauză a fost criticată în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta a susţinut că instanţa de fond nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra nelegalităţii actelor administrativ – fiscale întocmite de intimata cu încălcarea dispoziţiilor art. 104 C. proCod Fiscal, potrivit cărora, termenul de efectuare a inspecţiei fiscale în cazul contribuabililor mici şi mijlocii este de 3 luni, termen care nu include şi perioadele în care inspecţia fiscală este suspendată.
În cazul său, recurenta a arătat că acest termen a fost depăşit, ceea ce are drept consecinţă, anularea actelor întocmite de inspecţia fiscală.
Cu privire la T.V.A. în sumă de 306.090,28 RON, s-a considerat că în mod greşit a fost menţionată soluţia de respingere a cererii de exercitare a dreptului de deducere, cu motivarea că nu există documente care să justifice această deducere, deşi au fost depuse duplicate care au aceeaşi valoare probatorie cu originalele, astfel cum rezultă din posibilitatea legală de reconstituire a originalului pierdut sau distrus.
În privinţa sumelor de la pct. f din raportul de inspecţie fiscală, recurenta a susţinut că în mod eronat şi nelegal a fost respins dreptul de deducere, deoarece există facturi de achiziţie şi marfa a fost procesată de societate, obţinând profit.
Argumentele pentru care suma de 420.921,62 RON nu a fost acceptată la deducere au fost considerate de recurentă ca fiind lipsite de suport legal, deoarece nu s-a contestat că a procesat materia primă achiziţionată de la partenerul contractual cercetat penal.
Recurenta a învederat că nu este parte în dosarul penal respectiv, nu a fost obligată la plata unei sume şi nu a fost angajată răspunderea sa în calitate de parte responsabilă din punct de vedere civil şi nici nu s-a solicitat anularea documentelor fiscale întocmite pentru operaţiunile comerciale taxabile, situaţie în care se impunea a fi dedusă T.V.A. aferentă. În caz contrar , s-a considerat de recurentă că pentru aceste documente justificative ar opera o prezumţie de nelegalitate.
Recurenta a criticat şi soluţia de menţinere a obligaţiilor fiscale suplimentare stabilite la pct. h şi pct. i din raportul de inspecţie fiscală, arătând că a dovedit îndeplinirea condiţiilor legale pentru deducerea T.V.A. aferentă unor facturi de prestări de servicii în domeniul construcţiilor, iar pentru T.V.A. aferentă facturilor stornate, au fost greşit calculate debite accesorii ale sumelor, care iniţial au fost colectate , iar ulterior, au devenit deductibile.
De altfel, cu privire la facturile stornate, s-a precizat că, partenerii contractuali, emitenţi ai acestor facturi, au înregistrat în contabilitate T.V.A. colectată, astfel că până la data stornării, au fost plătite sumele respective şi deci nu s-a creat un prejudiciu pentru bugetul statului.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport şi de dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Nulitatea raportului de expertiză efectuat în cauză de un expert contabil care nu are şi calitatea de consultant fiscal a fost invocată neîntemeiat ca prim motiv de casare a hotărârii pronunţate de instanţa de fond.
Raportul de expertiză contabilă judiciară dispus în cauză a fost întocmit în baza art. 6 lit. d) din OG nr. 65/1994, care prevede că expertul contabil poate executa expertize contabile dispuse de organele judiciare sau solicitate de persoane fizice sau juridice în condiţiile prevăzute de lege.
Reglementările invocate de recurentă şi anume, OG nr. 71/2001 privind organizarea şi exercitarea activităţii de consultanţă fiscală şi Normele aprobate prin Hotărârea nr. 13/2008 a Camerei Consultanţilor Fiscali nu restrâng dreptul experţilor contabili de a efectua expertize cu caracter fiscal şi nici nu impun condiţii suplimentare pentru exercitarea acestui drept.
Referitor la nelegalitatea procedurii de comunicare a actelor de procedură pentru administratorul judiciar al societăţii recurente, aflată în procedură de insolvenţă, se constată că sunt nefondate criticile formulate în recurs.
Instanţa de fond a soluţionat cauza cu respectarea dispoziţiilor art. 18 lit. e) din Legea nr. 85/2006, care prevăd că, administratorul special administrează activitatea debitorului sub directa supraveghere a administratorului judiciar, astfel că a fost legal îndeplinită procedura de citare şi de comunicare a completării raportului de expertiză contabilă.
Instanţa de fond a soluţionat prin încheierea din 27 aprilie 2010 cererea formulată de recurenta - reclamantă cu privire la incompatibilitatea expertului contabil, astfel că s-a invocat neîntemeiat în recurs omisiunea de pronunţare asupra unei cereri.
Motivul de nelegalitate a actelor administrativ – fiscale contestate pentru încălcarea dispoziţiilor art. 43 din OG nr. 92/2003 a fost corect respins de instanţa de fond, constatându-se că, depăşirea termenului de 3 luni pentru efectuarea inspecţiei fiscale nu atrage sancţiunea nulităţii.
Cu privire la T.V.A. în sumă de 306.090,28 RON dedusă de recurenta – reclamantă în perioada 1 septembrie 2001 – 31 decembrie 2005, instanţa de fond a constatat corect legalitatea actelor administrative întocmite de pârâte, întrucât nu au fost îndeplinite condiţiile legale pentru exercitarea dreptului de deducere.
Potrivit dispoziţiilor art. 19 din OUG nr. 17/2000, pct. 10.12 lit. a) din HG nr. 401/2000, art. 24 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 345/2002, art. 145 alin. (8) lit. a) din Legea nr. 571/2003 şi art. 51 alin. (1) din HG nr. 44/2004, contribuabilii înregistraţi ca plătitori de T.V.A. pot exercita dreptul de deducere a T.V.A. numai pe baza exemplarului original al facturii fiscale şi doar în cazuri excepţionale, de pierdere, sustragere sau distrugere a exemplarului original al documentului de justificare, deducerea poate fi justificată cu documentul reconstituit în condiţiile prevăzute de lege.
Întrucât recurenta – reclamantă a susţinut că nu mai deţine originalul facturilor fiscale, avea obligaţia ca în procedura prevăzută în O.M.F. nr. 1850/2004 privind registrele şi formularele financiar - contabile să întocmească dosarul de reconstituire a acestora.
În consecinţă, copiile facturilor nu reprezintă documente justificative şi în mod corect s-a constatat prin hotărârea atacată că, recurenta – reclamantă nu avea dreptul la deducerea T.V.A. aferentă în condiţiile în care nu a depus originalul facturilor fiscale şi nici facturile reconstituite conform legii.
Referitor la suma de 1.065.646 RON reprezentând T.V.A., majorări şi penalităţi de întârziere, instanţa de fond a menţinut în mod corect măsura de suspendare dispusă de A.N.A.F. prin pct. 3 din Decizia din 18 noiembrie 2008 până la soluţionarea definitivă a cauzei penale privind pe inculpatul I.G., care a avut calitatea de administrator al societăţii recurente în perioada supusă controlului.
Soluţia pronunţată este conformă dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din OG nr. 92/2003, care prevăd că, organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei când, organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.
Între obligaţiile bugetare stabilite prin actele contestate şi dosarul penal în care fostul administrator al societăţii a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare există o strânsă interdependenţă care, potrivit dispoziţiilor legale susmenţionate, justifică măsura de suspendare a soluţionării cauzei pe cale administrativă.
Referitor la suma de 355.427 RON, reprezentând accesorii datorate pe perioada dintre înregistrarea facturilor şi data stornării acestora, instanţa de fond a constatat corect legalitatea actelor administrative întocmite de autorităţile intimate.
Pentru această perioadă s-a reţinut întemeiat că recurenta – reclamantă datorează debitele stabilite de organul de control, întrucât nu a prezentat documente justificative prin care să probeze efectuarea operaţiunilor comerciale.
Aceeaşi concluzie s-a impus şi în privinţa T.V.A. în sumă de 459.906 RON, pentru care nu a fost recunoscut dreptul de deducere, deoarece achiziţiile efectuate nu au legătură cu obiectul de activitate al societăţii recurente şi nu sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile.
Pronunţându-se astfel, instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile art. 22 alin. (4) coroborate cu art. 24 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 345/2002, conform cărora nu poate fi dedusă T.V.A. aferentă intrărilor referitoare la operaţiuni care nu au legătură cu activitatea economică a persoanelor impozabile.
De asemenea, pentru perioada 1 ianuarie 2004 – 31 decembrie 2005, a fost avută în vedere incidenţa dispoziţiilor art. 145 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 571/2003, care recunosc dreptul de deducere numai pentru T.V.A. datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost livrate sau urmează să fie livrate persoanei impozabile înregistrată ca plătitor de T.V.A., precum şi pentru prestările se servicii care i-au fost prestate ori urmează să-i fie prestate de o altă persoană impozabilă.
În cauză, s-a constatat întemeiat că recurenta – reclamantă nu a dovedit că apartamentele achiziţionate au fost folosite pentru nevoile societăţii, conform obiectului de activitate şi nici nu a justificat necesitatea unor asemenea bunuri şi servicii, ca fiind destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile.
În consecinţă, recurenta - reclamantă şi-a dedus în mod eronat şi T.V.A. aferentă acestor operaţiuni comerciale, pentru care nu a prezentat documentele justificative prevăzute de lege, fiind corect obligată la plata obligaţiilor fiscale suplimentare stabilite de intimate prin actele deduse judecăţii.
Pentru considerentele care au fost expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii pronunţate de instanţa de fond, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC L.P. SRL prin societatea de insolvenţă T.I. S.P.R.L. împotriva sentinţei nr. 170/CA/2010 din 15 iunie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3012/2011. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 3027/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
