ICCJ. Decizia nr. 3045/2011. Contencios. Litigiu privind magistraţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3045/2011
Dosar nr. 6504/2/2010
Şedinţa publică din 25 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 4595 din 17 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta V.C.I. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, acţiune având ca obiect anularea Hotărârii nr. 393 din 8 aprilie 2010 a Secţiei pentru Judecători şi obligarea pârâtului la emiterea unei noi hotărâri prin care să-i recunoască gradul profesional de judecător de curte de apel, dobândit în temeiul art. 36 şi art. 37 din Legea nr. 56/1993.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanta a fost numită în funcţia de magistrat asistent la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie începând cu data de 15 iulie 2004, prin Ordinul Preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie, sub imperiul Legii nr. 92/1992, anterior exercitând profesia de consilier juridic, aceasta fiind salarizată la nivel de judecător de Curte de apel, potrivit dispoziţiilor OUG nr. 27/2006.
A reţinut instanţa de fond, contrar celor susţinute de reclamantă, în baza dispoziţiilor prevăzute de art. 37 alin. (3) din Legea nr. 56/1993 privind Curtea Supremă de Justiţie, că aceasta a dobândit doar statutul de magistrat asistent, cu anumite drepturi conferite expres de lege, cum ar fi cel de a fi salarizată la nivelul unui judecător de Curte de apel, textul de lege indicat menţionând în mod expres că „magistraţii asistenţi sunt asimilaţi ca rang şi salarizare, judecătorului de Curte de apel", iar potrivit art. 36 alin. (1) din Legea nr. 56/1993 aceştia se bucură de stabilitate (ca şi judecătorii stagiari sau procurorii).
Precizează instanţa de fond în considerentele sentinţei că este just raţionamentul Secţiei pentru judecători din hotărârea contestată de reclamantă, în sensul că prin efectul asimilării stipulate expres de lege, magistraţii asistenţi pot beneficia doar de rangul (recunoaşterea altor drepturi decât cele de natură salarială) şi salarizarea unui judecător de Curte de apel, fără a dobândi însuşi gradul de judecător de curte de apel.
Cât priveşte susţinerea reclamantei privind discriminarea sa în raport cu alţi magistraţi asistenţi cărora li s-a recunoscut gradul profesional de judecător de Curte de apel, prima instanţă a reţinut că este vorba despre persoane cărora li s-a recunoscut acest drept în considerarea unor situaţii distincte, personale, prin decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cum ar fi spre exemplu faptul că respectivele persoane cu îndeplinit funcţia de judecător sau procuror, anterior numirii ca magistrat asistent, hotărârile judecătoreşti, chiar irevocabile, producând efecte relative, numai pentru părţile din proces.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – „hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii", respectiv a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele.
Criticile formulate de recurentă, subsumate motivului de recurs invocat, sunt următoarele:
- instanţa de fond a dat o interpretare greşită dispoziţiilor incidente în cauză, realizând o împărţire a magistraţilor, conform Legii nr. 92/1992, în trei categorii: judecători, procurori, magistraţi-asistenţi, apreciind fără temei legal că magistraţii asistenţi au avut un statut distinct, în condiţiile în care Legea nr. 92/1992 nu trata diferenţiat categoria magistraţilor asistenţi, ci se referea în mod generic la magistraţi;
- instanţa de fond a apreciat greşit că dispoziţiile art. 37 alin. (3) din Legea nr. 56/1993 nu consacra dobândirea gradului profesional de judecător de Curte de apel de către magistratul asistent, ci doar erau asimilaţi judecătorului ca rang şi salarizare, de vreme ce magistratul asistent făcea parte din Corpul Magistraţilor;
- nerecunoaşterea acestui grad profesional dobândit de magistraţii asistenţi în condiţiile Legii nr. 56/1993 şi Legii nr. 92/1992 republicată conduce la încălcarea unor principii generale cum ar fi: protecţia încrederii legitime, a echivalenţei postului şi a gradului, a bunei credinţe şi a solicitudinii, principii de bază ale dreptului comunitar, aplicabile şi în sfera largă a raportului de servicii în spaţiul U.E.
Este invocată practica anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, practică unitară în sensul admiterii cererilor de recunoaştere a gradului profesional de judecător de Curte de apel a magistratului asistent, astfel încât trebuie să i se aplice un tratament juridic similar ca şi celorlalte subiecte de drept aflate în situaţii juridice similare, altfel diferenţa de tratament devenind discriminatorie în sensul art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în concordanţă cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune identitatea de soluţii pentru situaţii identice, cum este cazul în speţă.
Se solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate în sensul anulării Hotărârii C.S.M. – Secţia pentru Judecători nr. 393 din 8 aprilie 2010 şi obligarea intimatului să-i recunoască gradul profesional de judecător de Curte de apel.
Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a depus întâmpinare la recursul formulat, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.
Recursul este nefondat şi urmează a fi respins în baza art. 312 C. proc. civ., potrivit considerentelor ce urmează.
Instanţa de fond a apreciat în mod judicios că prin efectul asimilării magistraţilor, ca rang şi salarizare, judecătorului de Curte de apel, aceştia nu au dobândit ope legis gradul profesional de judecător de Curte de apel.
Legea Curţii Supreme nr. 56/1993, în forma adoptată iniţial prevedea că magistraţii asistenţi erau numiţi dintre judecătorii sau procurorii cu o vechime în grad de cel puţin 4 ani, iar după un stagiu de 4 ani în această funcţie, ei puteau fi înaintaţi pe loc la gradul de preşedinte de tribunal şi după alţi 2 ani, la gradul de judecător de Curte de apel.
Într-o interpretare sistematică a textului de lege, în prima ipoteză „înaintarea pe loc la gradul de preşedinte de tribunal", trebuie înţeleasă în sensul că magistraţii asistenţi obţineau doar salarizarea unui preşedinte de tribunal, nicidecum că obţineau o funcţie de conducere – respectiv aceea de preşedinte de tribunal.
Ori, dacă în prima ipoteză noţiunea de „grad" utilizată de legiuitor nu se referă la gradul profesional, întrucât acesta se raportează doar la funcţiile de execuţie şi nu la cele de conducere, dată fiind simetria cuprinsă în această normă, aceeaşi soluţie trebuie adoptată şi în interpretarea celei de-a doua ipoteze a tezei finale, respectiv obţinerea salarizării unui judecător de Curte de apel şi nu promovarea efectivă în funcţia de execuţie de judecător de Curte de apel.
Însăşi noţiunea de „promovare pe loc" se referă doar la obţinerea drepturilor salariale ale unui judecător de Curte de apel şi nu la promovarea efectivă în această funcţie.
În sprijinul acestei interpretări vin şi modificările ulterioare ale alin. (3) al art. 37 din Legea nr. 56/1993, modificări aduse prin OUG nr. 224/2000, potrivit cu care „Magistraţii asistenţi sunt asimilaţi ca rang şi salarizare, judecătorului de Curte de apel şi sunt numiţi dintre judecătorii sau procurorii cu o vechime în magistratură de cel puţin 4 ani".
După un stagiu de 3 ani în această funcţie, ei pot fi înaintaţi pe loc în funcţia de vicepreşedinte de tribunal, iar după alţi 3 ani, în funcţia de preşedinte de tribunal", iar potrivit art. II al OUG nr.224/2000 „Magistraţii asistenţi şi magistraţii asistenţi-şefi care până la data intrării în vigoare a prezentei Ordonanţe de urgenţă au fost înaintaţi pe loc, potrivit legii, în gradul de judecător de curte de apel, sunt asimilaţi ca rang şi salarizare, funcţiei de preşedinte de tribunal".
De altfel, aşa cum corect susţine intimatul-pârât prin interpretarea formulată, dacă legiuitorul ar fi înţeles la momentul adoptării Legii nr. 56/1993 sau mai târziu, la momentul modificării acesteia – să confere de drept magistraţilor asistenţi gradul profesional de judecător de Curte de apel n-ar fi existat impedimente ca în textul respectiv să menţioneze expressis verbis acest lucru.
Or, legiuitorul nu a procedat astfel, dovadă că nu a înţeles să echivaleze practic aceste funcţii, ci doar să confere magistraţilor asistenţi anumite atribute – rangul şi salarizarea unui judecător de curte de apel – pe durata exercitării acestei funcţii, fără ca prin ele însele, aceste atribute să nască însuşi dreptul la gradul de judecător de Curte de apel.
Cât priveşte susţinerea recurentei-reclamante în sensul că instanţa de fond în mod eronat a considerat că magistraţii asistenţi au avut un statut distinct, dat fiind că Legea nr. 92/1992 tratează această categorie ca făcând parte din Corpul magistraţilor, trebuie precizat că este neîntemeiată.
Este adevărat că până la adoptarea Legii nr. 303/2004 magistraţii asistenţi au făcut parte din Corpul magistraţilor, însă nu trebuiesc ignorate dispoziţiile Legii nr. 92/1992 care se refereau la „Condiţiile speciale pentru numirea şi avansarea în funcţii a magistraţilor", potrivit art. 67 din lege, pentru avansarea în funcţii superioare, magistratul trebuia ca, pe lângă îndeplinirea condiţiei de vechime să aibă o activitate meritorie, atestată prin note calificative acordate de şefii ierarhici şi inspectori, condiţii menţinute şi prin art.66 din lege, în forma republicată, iar prin OUG nr. 179/1999 a fost introdusă condiţia promovării pe bază de examen, în funcţii superioare de execuţie la tribunale, curţi de apel şi parchetele de pe lângă acestea, a magistraţilor care îndeplineau condiţiile prevăzute de lege.
Este cert că toate aceste dispoziţii privind promovarea şi avansarea în funcţii se refereau la judecători şi procurori şi nu la magistraţi asistenţi, care în opinia recurentei-reclamante, prin numirea ca magistrat asistent a dobândit de drept gradul profesional de judecător de Curte de apel, fără a mai fi necesar să îndeplinească, pe lângă vechime, şi celelalte condiţii, ultima fiind cea a susţinerii unui examen.
S-ar ajunge astfel la concluzia că pentru judecători şi procurori s-ar fi creat ope legis o situaţie mai grea decât cea a magistraţilor asistenţi, fapt ce nu poate constitui voinţa legiuitorului.
Aşadar, în mod legal, printr-o interpretare corectă dată textului de lege incident în cauză, prima instanţă a reţinut raţionamentul Secţiei pentru judecători din cadrul C.S.M., în sensul că Legea nr. 56/1993, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 303/2004, nu consacrau posibilitatea dobândirii gradului profesional de judecător de curte de apel de către magistraţii asistenţi, ci doar asimilau magistratul asistent ca rang şi salarizare, judecătorului de Curte de apel, asimilare valabilă pe durata exercitării acesteia.
Prin urmare, recurenta-reclamantă, prin nerecunoaşterea gradului profesional de judecător de curte de apel, în condiţiile în care legislaţia incidentă nu permite acest lucru, nu se poate prevala de faptul că i s-au încălcat anumite drepturi printre care şi cel al încrederii ori speranţei legitime în a dobândi sau a fi dobândit eo ipso gradul profesional de judecător de Curte de apel.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât, astfel cum s-a precizat mai sus, recunoaşterea gradului profesional de judecător de curte de apel, în condiţiile pretinse de recurenta-reclamantă, ar conduce inevitabil la concluzia absurdă că judecătorilor şi procurorilor li s-ar crea ope legis, în mod aprioric, o situaţie mai grea decât magistraţilor asistenţi.
În ceea ce priveşte aşa zisa discriminare a recurentei în raport cu magistraţii asistenţi cărora li s-a recunoscut prin decizii irevocabile ale Înaltei Curţi, gradul profesional de judecător de Curte de apel, apreciem că instanţa de fond în mod corect a reţinut că nu se pune problema unui tratament juridic diferenţiat pentru recurentă, deoarece nu ne aflăm în situaţii juridice similare, fiecare speţă în parte vizând situaţii distincte, personale, în care s-au regăsit acei magistraţi asistenţi.
Cu alte cuvinte, nu există identitate sau similitudine între situaţia acestora şi cea a recurentei-reclamante.
Dimpotrivă, dacă s-ar recunoaşte recurentei-reclamante gradul profesional pretins, s-ar crea o evidentă diferenţă de tratament, discriminatorie în raport cu întregul corp de magistraţi din România, cărora nu li s-a recunoscut în aceleaşi condiţii vreun grad profesional, de această dată fiind clar încălcat principiul legalităţii.
Pentru toate aceste considerente, constatând că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică şi nu există motive pentru casarea sau modificarea acesteia, recursul se priveşte ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de V.C.I. împotriva sentinţei nr. 4595 din 17 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3023/2011. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 3051/2011. Contencios → |
|---|
