ICCJ. Decizia nr. 3047/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3047/2011
Dosar nr. 1613/54/2009
Şedinţa publică din 26 mai 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 334 din 2 iulie 2010 Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul G.N. în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului, C.N.P.A.S., Ministerul Muncii Solidarităţii Sociale şi Familiei şi cererea de intervenţie în interesul pârâtului Guvernul României formulată de intervenientul M.A.I. aşa cum a fost ulterior precizată; a anulat ordinul nr. 437 din 23 aprilie 2009 emis de pârâta C.N.P.A.S., a dispus reintegrarea reclamantului în funcţia deţinută anterior cu obligarea pârâtei la despăgubiri constând în diferenţa dintre drepturile băneşti cuvenite în funcţia de director executiv al C.J.P. deţinută anterior şi consilier I, grad profesional superior, treapta I de salarizare şi a respins cererea de intervenţie a M.A.I., în interesul pârâtului Guvernul României, ca rămasă fără obiect.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că prin ordinul nr. 437 din 23 aprilie 2009 preşedintele C.N.P.A.S. având în vedere: Legea nr. 188/1999, Legea nr. 554/2004, OUG nr. 37/2009, OG nr. 6/2007, HG nr. 13/2004, Decizia din 26 mai 2005 a preşedintelui C.N.P.A.S., în temeiul prevederilor art. III alin. (1) din OUG nr. 37/2009 şi în conformitate cu prevederile art. 97 lit. c) şi art. 99 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999 a dispus, încetarea raportului de serviciu prin eliberarea din funcţia publică de conducere, director executiv al C.J.P. Mehedinţi, al reclamantului la data expirării termenului de preaviz, respectiv data de 23 mai 2009.
Astfel, prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 Curtea Constituţională a constatat că Legea pentru aprobarea OUG nr. 37/2009 este neconstituţională, deoarece OUG nr. 37/2009 afectează regimul instituţiilor fundamentale ale statului în sensul art. 115 alin. (6) din Constituţie, instituţii dintre care fac parte şi serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ teritoriale potrivit art. 123 alin. (2) din Constituţie.
În consecinţă, relativ la excepţiile neîndeplinirii procedurii prealabile sau a prematurităţii acţiunii, invocate în cauză se reţine că potrivit art. 9 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 554/2004, persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe poate introduce acţiune la instanţa de contencios administrativ, însoţită de excepţia de neconstituţionalitate.
În situaţia în care Decizia de declarare a neconstituţionalităţii este urmarea unei excepţii ridicate în altă cauză, acţiunea poate fi introdusă direct la instanţa de contencios administrativ competentă, în limitele unui termen de decădere de un an, calculat de la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale în M. Of. al României, Partea I.
În concordanţă cu aceste dispoziţiile legal, dispoziţiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, arată că prin derogare de la dispoziţiile legale cuprinse anterior în acelaşi articol, plângerea prealabilă nu este obligatorie în cazul acţiunilor care privesc cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe, aşa cum este cazul în speţa dedusă judecăţii.
Curtea de Apel a reţinut că aceste dispoziţii legale sunt pe deplin incidente în speţă, astfel că, reclamantul nu era ţinut să îndeplinească procedura prealabilă împotriva actului administrativ contestat şi în mod evident acţiunea nu poate fi reţinută ca prematură pentru neîndeplinirea procedurii prealabile.
Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâţii Guvernul României şi C.N.P.A.S. au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
I. Guvernul României în motivarea recursului arată că instanţa de fond a omis a se pronunţa asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Guvernului României invocată cu referire la capătul de cerere privind anularea ordinului din 23 aprilie 2009 emis de C.N.P.A.S.
Această excepţie a fost invocată de Guvern prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei pentru termenul de judecată din 12 iunie 2009.
Instanţa de judecată, fiind interesată în pronunţarea unei soluţii legale şi temeinice, are obligaţia să verifice calitatea procesuală a fiecărei părţi, în privinţa pârâtului trebuind să constate că este titularul obligaţiei în raportul juridic dedus judecăţii pentru a putea impune, în sarcina acestuia, o anumită conduită în urma soluţionării cauzei cu care a fost învestită.
Astfel, rezultă că dreptul pretins de reclamant trebuie să-şi poată obţine recunoaşterea sau realizarea în contradictoriu cu persoana chemată în judecată sau pârâtul trebuie să fie partea obligată la o anumită conduită în raport de dreptul, reclamantului (a da, a face sau a nu face).
Întrucât ordinul din 23 aprilie 2009 a fost emis de C.N.P.A.S., în considerarea dispoziţiilor legale mai sus invocate, respectiv art. 102 şi art. 108 din Constituţie, republicată şi dispoziţiile Legii nr. 90/2001, este evident faptul că între reclamant şi Guvern nu există raporturi de muncă, deci nici obligaţii ale acestei autorităţi corelative drepturilor de personal ale reclamantului. Aceasta cu atât mai mult cu cât instanţa a dispus reintegrarea reclamantului în funcţia de conducere deţinută anterior şi plata de către pârâtă a despăgubirilor constând în diferenţă drepturi băneşti; or, aceste obligaţii nu se pot realiza în contradictoriu cu Guvernul României ci cu instituţia/autoritatea angajatoare a reclamantului, în speţă C.N.P.A.S. [ca autoritate publică emitentă, în înţelesul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată].
II. C.N.P.A.S. prin recursul formulat susţine că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de fond a ignorat dispoziţiile imperative ale Legii nr. 554/2004 şi în mod greşit a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Prin urmare, este evident faptul că, reclamantul s-a adresat instanţei de judecată înainte de a primi un răspuns la plângerea prealabilă, în condiţiile în care Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, acordă unităţii emitente un termen de 30 de zi le pentru soluţionarea plângerii.
S-a mai arătat că respectarea procedurii prealabile prevăzute de Legea nr. 554/2004 nu se limitează doar la sesizarea autorităţii emitente, ci obligă pe cel care se consideră vătămat să nu acţioneze în instanţă înainte de împlinirea termenului prevăzut pentru soluţionarea plângerii prealabile
Instanţa de fond în mod greşit a respins excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată a reclamantului, deoarece acesta a introdus acţiunea la instanţa de contencios administrativ fără să se adreseze autorităţii emitente cu o plângere prealabilă, pentru ca în termen de 30 de zile să primească un răspuns, termen de prescripţie expres prevăzut de dispoziţiile în materie şi legislaţia în vigoare.
Recurenta mai arată că instanţa de fond în mod greşit a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a C.N.P.A.S. solicitând instanţei de judecată admiterea acesteia întrucât, conform Statutului C.N.P.A.S., această instituţie nu are competenţe de a emite, anula sau suspenda OUG nr. 37/2009.
Proba vinovăţiei, trebuie făcută de către reclamant, conform principiului general în materie, potrivit căruia reclamantului îi incumbă sarcina probei. Aşadar, culpa trebuia dovedită, fiind imperios necesar să existe în realitate şi nu în mod abstract, aşa cum susţine reclamantul.
Analizând cererea de anulare a ordinului din 23 aprilie 2009 emis de Preşedintele C.N.P.A.S., reiese că pretinsa vătămare ar fi în opinia reclamantului, consecinţă directă a aplicării OUG nr. 37/2009.
Motivele în baza cărora s-a dispus anularea ordinului din 23 aprilie 2009 sunt neîntemeiate deoarece eliberarea reclamantului din funcţia publică de conducere ocupată este consecinţa desfiinţării acestei funcţii prin efectul art. III alin. (1) din OUG nr. 37/2009, s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor art. 97 lit. c) şi art. 99 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999, rezultând astfel că eliberarea reclamatului din funcţia de director executiv al C.J.P. Mehedinţi, urmare OUG nr. 37/2009 este legală şi temeinică.
Efectele excepţiei de neconstituţionalitate au fost interpretate eronat de instanţa de fond.
Astfel, constatarea neconstituţionalităţii OUG nr. 37/2009, în temeiul cărora a fost emis ordinul contestat, produce efecte numai pentru viitor şi nu retroactiv. Drept urmare, nu atrage nulitatea ordinului contestat, cum greşit susţine instanţa de fond.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte va admite recursul declarat de Guvernul României, va respinge recursul declarat de C.N.P.A.S. ca nefondat, va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.
I. Recursul declarat de Guvernul României va fi admis deoarece instanţa nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestei autorităţi, excepţie invocată prin întâmpinare, în raport de capetele de cerere privind anularea ordinului din 23 aprilie 2009 emis de C.N.P.A.S.
Chiar dacă instanţa de fond a admis acţiunea şi în contradictoriu cu Guvernul României, această autoritate publică nu poate avea calitate procesuală pasivă pentru că reclamantul nu se află în raporturi juridice cu aceasta.
Pentru a avea calitate procesuală pasivă într-o acţiune în contencios administrativ, nu este suficient ca „pârâtul” să fie o autoritate publică, fiind necesar ca autoritatea publică respectivă să fie emitenta actului administrativ contestat sau, să nu fi soluţionat în termenul legal ori să fi refuzat nejustificat de a rezolva o cerere a reclamantului referitoare la un drept sau interes legitim.
În virtutea principiului disponibilităţii părţii, pentru ca persoana chemată în judecată să dobândească rolul de subiect pasiv este necesar ca acesteia să-i poată fi opuse obligaţii corelative unor drepturi, atât drepturile, cât şi obligaţiile fiind necesar a forma un conţinut reglementat de anumite norme juridice.
Cu alte cuvinte, calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana celui chemat în judecată şi cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii
Având în vedere că într-un proces, calitatea de pârât poate aparţine numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut un drept, în cauza de faţă, în raport de obiectul acţiunii şi de motivarea în fapt şi în drept a acesteia, rezultă că Guvernul nu are calitate procesuală pasivă.
În contenciosul administrativ, calitatea procesuală pasivă nu depinde de posesia personalităţii juridice a autorităţii publice chemate în judecată, ci de capacitatea acesteia de a emite/adopta acte administrative.
În acest sens, sunt prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora, „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată".
Aşadar, o autoritate publică poate avea calitatea de pârât, în măsura în care este emitentul actului administrativ contestat sau nu a soluţionat în termen legal ori a refuzat nejustificat să rezolve o cerere a reclamantului referitoare la un drept sau la un interes legitim.
Având în vedere că hotărârea instanţei de fond, sub acest aspect, a fost dată cu aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va fi admis recursul Guvernului României, va fi modificată în parte sentinţa atacată în sensul că va fi respinsă acţiunea reclamantului faţă de pârâtul Guvernul României pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
II. Recursul declarat de C.N.P.A.S. va fi respins pentru următoarele considerente:
Recurenta recunoaşte că OUG nr. 37/2009 şi OUG nr. 105/2009 au fost declarate neconstituţionale, dar consideră că efectele declarării ca neconstituţionale a unui act normativ nu se pot produce asupra actelor emise în baza acelor acte normative.
Ca regulă generală, în cazul declarării neconstituţionalităţii unor legi sau ordonanţe, dispoziţiile din lege sau alte acte normative cu aceeaşi forţă juridică îşi încetează aplicabilitatea la împlinirea unui termen de 45 zile de la publicarea Deciziei Curţii, dacă în acest termen prevederile declarate neconstituţionale nu sunt puse în acord cu dispoziţiile Curţii.
Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi produc efecte de la data publicării, acesta constituind un mod specific de ieşire din vigoare, mai precis de încetare a efectelor juridice a dispoziţiilor unei legi sau ordonanţe.
Deciziile Curţii Constituţionale privind admiterea unei excepţii de neconstituţionalitate sunt de imediată aplicare, cu consecinţa înlăturării normei declarate neconstituţionale, a eliminării acesteia din sistemul normativ, care astfel a devenit inexistentă, Decizia Curţii Constituţionale fiind definitivă şi obligatorie, cu efecte erga omnes, iar textul neconstituţional îşi pierde eficienţa.
În situaţia în care soluţia Curţii Constituţionale nu ar avea aplicare directă şi imediată, ar însemna că întreaga procedură ar fi lipsită de finalitate, ceea ce nu poate constitui scopul unei reglementări.
Dimpotrivă, orice acţiune de legiferare are caracter pozitiv, astfel că numai în sensul precizat mai sus pot fi interpretate dispoziţiile constituţionale şi cele din Legea nr. 47/1992, lege organică, ce stabileşte în concret atribuţiile şi competenţele Curţii Constituţionale.
Alături de argumentele expuse mai sus, Înalta Curte reţine ca având aplicabilitate în cauză Decizia nr. 186/1999 a Curţii Constituţionale, în care s-a subliniat că în considerarea efectelor obligatorii şi erga omnes ale Deciziilor Curţii Constituţionale, instanţele judecătoreşti trebuie să facă aplicarea directă a dispoziţiilor constituţionale relevante, în sensul de a înlătura dispoziţiile neconstituţionale, dacă legiuitorul nu a procedat la modificarea sau abrogarea acelor prevederi
Plenul Curţii Constituţionale, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi art. 15 şi urm. din Legea nr. 47/1992, a exercitat controlul de constituţionale a priori asupra legii de aprobare a ordonanţei şi totodată asupra ordonanţei respective, care constituie conţinutul normativ al legii.
Prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 s-a declarat neconstituţională legea de aprobare a OUG nr. 37/2009, iar din analiza considerentelor deciziei viciul neconstituţionalităţii afectează însuşi actul normativ aprobat prin această lege.
Prin Decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009 în cadrul căreia s-a soluţionat excepţia de neconstituţionalitate a OUGnr. 37/2009 şi OUG nr. 105/2009 s-a declarat neconstituţională şi OUG nr. 105/2009.
La pronunţarea acestei ultime decizii s-a avut în vedere că prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 în cadrul controlului a priori s-a declarat neconstituţională legea de aprobare a OUG n.37/2009, controlul de constituţionalitate raportându-se indisolubil la actul normativ supus aprobării prin lege. În considerentele deciziei au fost explicate motivele de neconstituţionalitate a reglementărilor cuprinse în OUG nr. 37/2009, conchizând Curtea Constituţională că modalitatea de reglementare a funcţiei publice, „actul administrativ” de numire reprezintă construcţii juridice deficitare şi confuze care ridică problema statutului juridic al directorului coordonator şi a naturii juridice a contractului de management.
S-a precizat că potrivit deciziei nr. 1257 din 7 octombrie 2009, au fost încălcate, la adoptarea OUG nr. 37/2009, prevederile art. 15 din Constituţie, statutul juridic al funcţiei publice de conducere, reglementat prin Legea nr. 188/1999, care este lege organică, Guvernul intervenind astfel într-un domeniu pentru care nu avea competenţă materială.
Întrucât excepţia ridicată privind neconstituţionalitatea OUG nr. 37/ 2009 era deja soluţionată prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1629/2009 a declarat neconstituţională şi OUG nr. 105/2009, pentru că aceasta conţine aceleaşi reglementări şi aceleaşi soluţii legislative ca şi cele care au constituit obiectul criticii de neconstituţionalitate formulate de autorul excepţiei.
În faţa unui astfel de comportament constituţional rezultă că efectele deciziei pronunţate în controlul a priori se extind în mod evident şi asupra soluţiilor adoptate în cazul excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât legea a fost declarată neconstituţională înainte de promulgare şi ca urmare nu a avut o existenţă juridică proprie.
În cazul actelor administrative, prin Legea nr. 554/2004, care are caracter de lege organică, potrivit art. 73 alin. (1) lit. n) din Constituţia României, s-a creat un cadru juridic special.
Astfel, potrivit art. 9 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 554/2004 persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanţe sau dispoziţii din Ordonanţe, poate introduce acţiune la instanţa de contencios administrativ, acţiune care poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin aceste Ordonanţe, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum şi după caz, obligarea unei autorităţi publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei operaţiuni administrative.
Acelaşi text de lege reglementează în alin. (4) situaţia acţiunilor formulate de o persoană vătămată, în cazul în care s-a declarat neconstituţională ordonanţa prin admiterea unei excepţii într-o altă cauză.
Din interpretarea logică, ca metodă de interpretare a normei de drept, Înalta Curte constată că legiuitorul a prevăzut că în ipoteza admiterii excepţiei de neconstituţionalitate a ordonanţei într-o altă cauză, efectele se produc, de la data admiterii excepţiei şi în cauze similare, care au ca temei juridic aceleaşi prevederi declarate neconstituţionale.
În litigiul care formează obiectul prezentei analize judiciare, reclamantul a solicitat anularea ordinului de eliberare din funcţie, temeiul juridic fiind Legea nr. 554/2004, invocându-se şi neconstituţionalitatea ordonanţei care a stat la baza adoptării actului administrativ.
Prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 şi Decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009, Curtea Constituţională a declarat neconstituţională Legea de aprobare a OUGnr. 37/2009 şi implicit această Ordonanţă, precum şi OUGnr. 105/2009.
În consecinţă, în baza art. 9 din Legea nr. 554/2004, efectele acestei decizii se extind şi asupra celorlalte cauze având ca obiect anularea actelor administrative emise în baza OUG nr. 37/2009.
Eliberarea reclamantului dintr-o funcţie publică în alte situaţii decât cele reglementate în Legea nr. 188/1999 reprezintă un act nelegal, de natură a afecta în mod evident securitatea raporturilor de funcţie, care se circumscrie noţiunii de securitate socială, protejată prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi actele comunitare, precum şi alte tratate internaţionale la care România este parte şi a căror îndeplinire este obligată să o asigure potrivit art. 11 şi 20 din Constituţia României.
În ceea ce priveşte ultra-activitatea OUG nr. 37/2009, ca urmare a faptului că funcţia deţinută de reclamant a fost şi rămâne desfiinţată, Înalta Curte arată că legea de aprobare a acestei Ordonanţe a fost constatată prin Decizia nr. 1257/2009 ca neconstituţională, iar analiza de neconstituţionalitate a avut în vedere atât legea de aprobare cât şi însăşi OUG, întrucât Parlamentul nu a adoptat legea, ci a aprobat OUG, corpul legii fiind reprezentat de înseşi dispoziţiile ordonanţei, iar OUG nr. 105/2009 a fost declarată neconstituţională.
Înalta Curte arată că actele şi măsurile adoptate în baza acestei ordonanţe sunt afectate de viciul de neconstituţionalitate al ordonanţei şi în consecinţă, corect au fost anulate de instanţa de fond.
În ceea ce priveşte desfiinţarea funcţiei deţinută de reclamant, arătăm că potrivit celor două Decizii ale Curţii Constituţionale măsura contravine constituţiei.
De asemenea C.E.D.O. a arătat că principiul preeminenţei dreptului şi noţiunea de proces echitabil consacrate de art. 6 din Convenţie se opun oricărei ingerinţe a puterii legislative în administrarea justiţiei, în scopul influenţării soluţionării judicioase a unui litigiu.
Ori prin adoptarea OUG nr. 37/2009 şi OUG nr. 105/2009 s-a săvârşit tocmai o astfel de încălcare a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care corect a fost sancţionată de instanţa de fond cu anularea actului vătămător.
Desfiinţarea postului deţinut de reclamant prin cele 2 ordonanţe este lipsită de efecte juridice din moment ce ambele ordonanţe au fost declarate neconstituţionale, astfel că se revine la forma şi structura reglementată de Legea nr. 188/1999, care este lege organică şi ale cărei dispoziţii sunt de natură să asigure stabilitatea funcţiei publice, ca element al securităţii sociale.
Mai mult, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010 atunci când a analizat constituţionalitatea modificărilor aduse Legii nr. 188/ 1999, s-a referit şi la efectele declarării ca neconstituţionale a unor texte precizându-se că:
- „lipsirea de temei constituţional a actelor normative primare are ca efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestora (contractele de management, actele administrative date în aplicarea celor două OUG)” dar şi că „în cazul constatării neconstituţionalităţii unor acte abrogatoare (precum cele două OUG menţionate în raport cu funcţiile de director executiv şi director executiv adjunct ai serviciilor publice deconcentrate) acestea îşi încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte”.
Pentru considerentele prezentate în Decizia de faţă, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că pârâta C.N.P.A.S. are calitate procesuală pasivă fiind autoritatea emitentă a actului administrativ atacat.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul art. 312 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul declarat de C.N.P.A.S. va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.N.P.A.S. împotriva sentinţei civile nr. 334 din 2 iulie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Admite recursul declarat de Guvernul României împotriva aceleiaşi sentinţe.
Modifică, în parte, sentinţa recurată în sensul că respinge acţiunea reclamantului G.N. faţă de pârâtul Guvernul României pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Menţine celelalte dispoziţii.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 26 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3039/2011. Contencios. Amendă pentru... | ICCJ. Decizia nr. 3048/2011. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
