ICCJ. Decizia nr. 3061/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3061/2011
Dosar nr. 14600/3/2009
Şedinţa publică din 26 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată reclamantul A.M.C. a solicitat instanţei, atât în nume propriu cât şi în calitate de succesor al defunctei A.E., în contradictoriu cu pârâtele C.C.S.D. şi A.N.R.P., obligarea acestora la emiterea unei decizii privind acordarea titlului de despăgubire, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în considerarea dispoziţiei din 16 februarie 2007 a Primăriei Municipiului Bucureşti.
În motivarea acţiunii, reclamantul a învederat că în urma notificării formulată în baza Legii nr. 10/2001, prin dispoziţia susmenţionată, s-a constatat imposibilitatea restituirii în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. C.R., deoarece terenul este afectat de construcţii, propunându-se acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 23,00 mp.
Prin sentinţa civilă nr. 2547 din 26 mai 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca prematură acţiunea formulată de reclamant.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut, din oficiu, în raport de obiectul acţiunii şi etapele procedurii administrative consacrate de lege, excepţia prematurităţii cererii reclamantului de obligare la emitere titlu de despăgubire.
Analizând această excepţie, instanţa de fond a reţinut că dosarul reclamantului a parcurs la C.C.S.D. doar prima etapă, cea a verificării legalităţii măsurii de respingere a cererii de restituire în natură, potrivit art. 16 alin. (4) din Titlul VII Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv al Legii nr. 247/2005.
Următoarea etapă, potrivit procedurii reglementată în art. 16 alin. (5) şi (6) din acelaşi titlu, vizează transmiterea dosarului „evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. (6) După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite C.C.S.D. Acest raport va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire".
Ulterior acestei etape abia, potrivit art. 16 alin. (7) „în baza raportului de evaluare C.C.S.D. va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare".
Or, reclamantul nu a înţeles să sancţioneze acest refuz al C.C.S.D., de desemnare a evaluatorului, ci un viitor eventual refuz de emitere a titlului de despăgubire, etapă în care se va intra doar după întocmirea şi definitivarea raportului de evaluare, concluziile acestuia din urmă putând fi contestate atât de reclamant, cât şi de C.C.S.D.
Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantul A.M.C. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că instanţa de judecată a dat o interpretare greşită actului dedus judecăţii prin invocarea din oficiu a excepţiei prematurităţii introducerii cererii de chemare în judecată şi mai apoi prin admiterea acestei excepţii.
Recurentul susţine că, judecând excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată, instanţa de fond trebuia să analizeze dreptul reclamatului de a se adresa instanţei de judecata prin prisma celor două mari etape administrative premergătoare despăgubirilor şi anume prima etapă care este reglementată de dispoziţiile Legii 10/2001 şi se finalizează odată cu emiterea dispoziţiei de către Primărie şi cea de-a doua etapă administrativă de restituire, reglementată de această dată de dispoziţiile Legii nr. 247/2005.
Referitor la motivele de nelegalitate raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. , recurentul arată că instanţa de judecată, a pronunţat o sentinţa netemeinică şi nelegală şi prin prisma faptului că i-a încălcat dreptul la apărare prin aplicarea greşită a legii.
Recurentul mai susţine că instanţa de judecată a procedat la analizarea prematurităţii doar în baza celor afirmate de pârâtă, însă fără a avea un suport legal în contextul Legii nr. 247/20005. Dreptul la apărare a fost înfrânt, deoarece Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen limită ori anume stabilit. Ori, judecând excepţia prematurităţii invocate din oficiu raportat la circuitul Dosarului nr. 37093/CC în cadrul A.N.R.P., instanţa de judecată a dat posibilitatea pârâtei de a tergiversa emiterea Titlului de despăgubiri.
Recurentul mai arată că potrivit răspunsului A.N.R.P., din 29 iunie 2009, era înştiinţat că până la acel moment dosarul nu a fost repartizat unui consilier în vederea analizării şi transmiterii acestuia către un evaluator. Despre acest aspect instanţa de judecată trebuia să ţină seama în soluţionarea excepţiei prematurităţii, cu atât mai mult cu cât era vorba de o dovadă în plus a pasivităţii de care dă dovadă pârâta A.N.R.P.
Examinând cauza şi sentinţa recurată în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Recurentul – reclamant a supus controlului instanţei de contencios administrativ refuzul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubiri în temeiul art. 16 alin. (8) din Titlul VII, Capitolul V al Legii nr. 247/2005.
Calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, str. C.R., a fost stabilită în temeiul art. 26 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001, prin dispoziţia din 16 februarie 2007 a Primarului Municipiului Bucureşti, dosarul conţinând dispoziţia şi documentaţia aferentă fiind înregistrat la secretariatul C.C.S.D. cu nr. 37093/CC.
Soluţia pronunţată de Curtea de Apel, de respingere ca prematură a acţiunii, la aproape doi de ani de la emiterea dispoziţiei cu propunerea de acordare a despăgubirilor şi mai cu seamă considerentele reţinute în fundamentarea soluţiei, reflectă interpretarea greşită a prevederilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005 şi ale Legii nr. 554/2004 atât în litera, cât şi în spiritul lor.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
Este adevărat că Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen în cadrul căruia să fie finalizată procedura de stabilire a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, iar complexitatea etapelor procedurii administrative exclude, în mod obiectiv, incidenţa termenului de drept comun, de 30 de zile, instituit prin art. 2 alin. (1) din Legea nr. 54/2004.
Această împrejurare nu poate încuraja însă autoritatea competentă să tergiverseze soluţionarea dosarelor peste limitele unui termen rezonabil, consacrat în art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi în art. 6 parag. (1) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, principiu aplicabil nu numai în procedura judiciară, ci şi în cadrul procedurii administrative ori în etapa executării deciziilor definitive.
Principiul soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil constituie, de asemenea, o componentă a dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale a U.E. şi ale cărui coordonate nu pot fi ignorate ca repere în practica administrativă a autorităţilor publice naţionale.
Complexitatea procedurii poate constitui unul dintre criteriile de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei totale pasivităţi a autorităţii publice.
Totodată, Înalta Curte reţine, contrar celor afirmate de prima instanţă, că nu li se poate impune reclamanţilor să deducă judecăţii, în mod separat, refuzul efectuării fiecăreia dintre etapele prevăzute de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, acestea nefiind altceva decât operaţiuni administrative prealabile emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubiri.
Având în vedere toate considerentele expuse şi constatând că, respingând ca prematură acţiunea formulată în contradictoriu cu C.C.S.D., prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului, în temeiul art. 20 alin. (3) teza finală din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de A.M.C., împotriva sentinţei civile nr. 2547 din 26 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 26 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3060/2011. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 3062/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
