ICCJ. Decizia nr. 3097/2011. Contencios. Despăgubire. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3097/2011
Dosar nr. 1941/1/2011
Şedinţa publică din 26 mai 2011
Asupra cererii de revizuire de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I.Circumstanţele cauzei
1.Decizia pronunţată în recurs
Prin Decizia nr. 5036 din 16 noiembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost respins recursul declarat de SC R.S.R. SA C. împotriva sentinţei civile nr. 86 din 2 aprilie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Instanţa de control judiciar a admis recursurile declarate de recurentele-pârâte, a modificat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea privind obligarea pârâţilor la plata către reclamantă a sumei de 16.743.312,07 RON reprezentând despăgubiri materiale şi la plata sumei reprezentând cheltuieli de judecată, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte a reţinut că, prin sentinţa din 2 aprilie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta de SC R.S.R. SA în contradictoriu cu pârâţii D.G.A.M.C. din cadrul A.N.A.F. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în sensul că au fost obligaţi pârâţii, în solidar, să plătească reclamantei suma de 16.743.312,7 RON cu titlu de despăgubiri materiale şi a fost respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale, fiind obligaţi pârâţii, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 25.000 RON.
În acest sens instanţa de fond a reţinut că, prin acţiunea formulată, reclamanta a solicitat obligarea, în solidar, a pârâţilor la repararea prejudiciului cauzat prin emiterea deciziei de impunere din 27 iunie 2008 şi a raportului de inspecţie fiscală din 27 iunie 2008, cuantificat provizoriu la 40.000.000 RON şi obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată, iar prin cererea precizatoare depusă la data de 10 noiembrie 2009 au solicitat obligarea în solidar a pârâţilor la repararea prejudiciului material, în cuantum de 37.974.453,63RON, pentru pagubele cauzate prin emiterea deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală, calculat până la data de 31 ianuarie2010, la plata de daune morale pentru prejudiciul cauzat prin emiterea celor două acte administrativ fiscale, în cuantum de 22.000.000 RON şi la plata cheltuielilor de judecată, câtimea obiectului pretenţiilor materiale fiind mărită, în şedinţa publică din 01martie 2010, la suma de 39.690.707,34 RON, conform concluziilor expertului.
S-a reţinut că, prin actele administrativ fiscale contestate s-a stabilit în sarcina reclamantei o obligaţie fiscală suplimentară în cuantum de 19.002.667 RON şi majorări de întârziere în sumă de 5.374.404 RON, iar prin sentinţa civilă nr. 256 din 4 decembrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, ca urmare a contestaţiei formulată de reclamantă, hotărâre rămasă irevocabilă prin Decizia din 9 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost obligată pârâta A.N.A.F. - D.G.A.M.C., urmare a anulării actelor emise, la restituirea, către reclamantă, a sumei de 12.102.619 RON, cu titlu de T.V.A., luându-se totodată act că reclamanta a renunţat la capătul de cerere având ca obiect suspendarea efectelor deciziei de impunere; pe cale de consecinţă executarea deciziei de impunere nefiind suspendată s-a iniţiat procedura de executare silită, obligaţia de plată a sumelor stabilite în sarcina societăţii fiind stinsă la data de 26 ianuarie 2009, prin emiterea notelor de compensare a obligaţiei fiscale ce au fost ulterior anulate irevocabil prin Decizia din 14 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sumele ce au fost refuzate la rambursare şi cele compensate, nelegal cu cele din Decizia de impunere fiind restituite reclamantei la data de 27 iulie 2009, astfel că, pentru perioada 26 ianuarie 2009 – 27 iulie 2009, suma a fost imobilizată de către organele fiscale.
În acest context instanţa de fond a apreciat că emiterea actelor administrativ fiscale supuse discuţiei, începând cu emiterea deciziei de impunere şi sfârşind cu procedurile de executare silită, anulate irevocabil de către instanţă, care a constatat nelegalitatea lor, reprezintă o faptă ilicită prin care s-a cauzat reclamantei un prejudiciu reprezentat de indisponibilizarea sumelor stabilite şi obligarea societăţii de a le plăti, săvârşită cu vinovăţie de către pârâta care deşi a avut cunoştinţă de anularea deciziei de impunere, prin sentinţa civilă nr. 256 din 4 decembrie 2008, a demarat procedurile de executare.
A mai considerat instanţa de fond că faptele ilicite constatate incumbă ambilor pârâţi, A.N.A.F. fiind o structură în subordinea Ministerului Finanţelor Publice, astfel încât prejudiciul material cauzat reclamantei, în cuantum de 16.743.312,7 RON, reprezentând taxe judiciare de timbru, onorarii de avocat, plata cauţiunii, cheltuieli pentru preîntâmpinarea procedurii de executare etc., efectuate până la data de 27 iulie 2009, dată la care suma a fost restituită, se impune a fi acoperit, în solidar, de către cei doi pârâţi, apreciindu-se totodată că nu există legătură de cauzalitate între faptele ilicite constatate şi sumele de acest fel plătite după data de 27 iulie 2009 şi constatate de expert în lucrarea sa şi nici nu s-a făcut dovada, de către societate a plăţii de penalităţi în cuantum de 4.206.302,72 RON, calculate de expert.
În ceea ce priveşte prejudiciul moral solicitat de reclamantă, prima instanţă a constatat că, prin anularea actelor administrativ fiscale emise de pârâţi, societăţii i s-a acordat o satisfacţie echitabilă şi, pe cale de consecinţă, se impune respingerea cererii formulate în acest sens.
Instanţa de control judiciar a constatat că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea instanţei de fond fiind rezultatul unei aplicări şi interpretări eronate a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză.
Astfel, deşi a apreciat în mod corect, în temeiul dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, că acţiunea reclamantei privind acordarea de despăgubiri este admisibilă, ulterior, în judecarea pe fond a cauzei, s-a constatat în mod eronat ca erau întrunite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv dispoziţiile art. 998 şi art. 999 coroborate cu dispoziţiile art. 1003 C. civ., pentru suma de 16.743.312,07 RON.
Suma respectivă, considerată „prejudiciu material ce se impune a fi acoperit de către cei doi pârâţi, în solidar”, astfel cum a reţinut instanţa de fond, se compune din contravaloarea actualizată a taxelor de timbru şi timbru judiciar achitate de către reclamantă în acţiunile formulate având ca obiect anularea actelor administrativ fiscale nelegale, în cuantum de 96,02 RON – valoare actualizată, onorariile achitate de societate diferitelor cabinete de avocatură, până la data la care suma a fost restituită, respectiv 27 iulie 2009, în sumă de 315.660,74 RON valoare actualizată, costul imobilizării sumei de 2.000.000 RON depusă cu titlu de cauţiune, în dosarul având ca obiect suspendarea executării deciziei de impunere, consemnată la 19 august 2008 şi restituită la 14 ianuarie 2009 în cuantum de 128.499,82 RON, pierderea efectivă suferită de societate, ca urmare a cheltuielilor efectuate pentru preîntâmpinarea deschiderii procedurii de insolvenţă şi pentru reluarea activităţii, în cuantum actualizat de 14.419.407,19 RON, precum şi beneficiul nerealizat de societate, urmare a sistării livrării de materie primă, în cuantum actualizat de 1.879.648,30 RON, conform raportului de expertiză contabilă.
Înalta Curte, în soluţionarea recursului, a constatat că instanţa de fond, în aprecierea dispoziţiilor legii contenciosului administrativ, avea obligaţia de a analiza cererea de plată a unor despăgubiri formulată de reclamantă în temeiul dispoziţiilor art. 19 din lege, sub aspectul îndeplinirii condiţiilor necesare pentru angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale a autorităţilor pârâte, respectiv existenţa unui act administrativ ilegal, anulat de instanţă, un prejudiciu suferit de reclamant care trebuie dovedit şi legătura de cauzalitate între actul ilegal şi prejudiciul suferit de reclamant.
Din această perspectivă, s-a apreciat că acţiunea formulată de reclamantă nu îndeplineşte cumulativ condiţiile pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale a autorităţilor pârâte, întrucât din probatoriul administrat în cauză nu rezultă că pretinsul prejudiciul a fost cauzat prin emiterea actelor administrativ - fiscale anulate, respectiv nu este dovedită legătura de cauzalitate dintre acestea.
Pe de altă parte, în stabilirea prejudiciului suferit, ca şi a legăturii de cauzalitate, trebuie avută în vedere natura juridică a actelor administrativ fiscale anulate şi, în consecinţă, aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor legii speciale în materie respectiv prevederile Cod fiscal şi a C. proCod Fiscal, potrivit cărora pentru sumele nedatorate respectiv nerestituite sau nerambursate în termenul legal contribuabilul are dreptul la dobândă, conform dispoziţiilor art. 124 alin. (1) C. proCod Fiscal
În fapt, această dobândă reprezintă o sancţiune menită să acopere beneficiul nerealizat de către creditor – respectiv societatea reclamantă – care a fost în imposibilitate de a dispune de sumele respective ca urmare a stabilirii eronate a obligaţiilor fiscale fiind echivalentă cu dispoziţiile art. 1088 C. civ., potrivit cărora în cazul neexecutării unei obligaţii care au ca obiect o sumă de bani, creditorul nu poate să ceară cu titlu de daune decât dobânda legală.
De altfel, sumele nedatorate, au fost restituite recurentei-reclamante la data de 27 iulie 2009 urmare a hotărârii irevocabile, astfel că prejudiciul efectiv cauzat a fost acoperit integral, iar, aşa cum rezultă din materialul probator administrat în cauză, recurenta-reclamantă a promovat două acţiuni în instanţă având ca obiect acordarea de dobânzi pentru restituirea cu întârziere a sumelor nelegal reţinute (Dosar nr. 998/42/2009 şi nr. 98/42/2010, înregistrate la Curtea de Apel Ploieşti).
2.Revizuirea exercitată în cauză
Împotriva acestei hotărâri a formulat cerere de revizuire SC R.S.R. SA C., invocând prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
În motivarea căii de atac, revizuenta a arătat că, prin construcţia juridică potrivit căreia societatea comercială nu ar putea beneficia, în mod cumulat, de dobânzi şi de despăgubiri pentru prejudiciile suferite ca urmare a întârzierii soluţionării cererii de rambursare, Decizia de recurs contravine în mod flagrant normelor de drept comunitar desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie.
În acest sens, a arătat că, dată fiind natura comunitară a T.V.A., în baza principiului efectului direct al dreptului comunitar, mijloacele de despăgubire date de dreptul intern nu pot fi mai puţin favorabile decât cele din dreptul comunitar, caracterizate prin principiul neutralităţii fiscale.
A adăugat că, dacă în dreptul român, art. 1084 din C. civ. permite în mod expres acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite, şi pentru taxele comunitare, încălcarea legii trebuie să aibă ca efect repararea integrală a prejudiciului suferit de persoana vătămată.
Prin notele scrise depuse la dosar, revizuenta a arătat că, în virtutea principiului supremaţiei dreptului comunitar , este pe deplin aplicabilă legislaţia europeană care prevede rambursarea acesteia necondiţionat, numai în acest fel putând fi respectat principiul neutralităţii fiscale.
Cum în dreptul comunitar nu există reguli referitoare la despăgubirile ce trebuie acordate contribuabililor în cazul încălcării dreptului la rambursare, despăgubirile se vor stabili în conformitate cu dreptul naţional, cu condiţia ca reglementările aplicabile să respecte principiul echivalenţei.
În fine, a arătat că societatea a avut un comportament de bună credinţă, dând dovadă de diligenţe şi precauţie pentru diminuarea prejudiciilor, şi trebuie să beneficieze de repararea integrală a prejudiciului, conform art. 1086 C. civ.
3.Apărările intimatei
Prin notele scrise depuse la dosar, A.N.A.F. a arătat, în esenţă, că în speţă nu se poate vorbi despre o încălcare a dreptului comunitar, întrucât Cod Fiscal şi C. proCod Fiscal nu reprezintă altceva decât transpunerea, în legislaţia naţională, a legislaţiei comunitare, iar instanţele de fond şi de recurs au făcut aplicarea art. 124 alin. (1) din C. proCod Fiscal, potrivit cărora, pentru sumele nedatorate sau nerestituite ori nerambursate în termenul legal, contribuabilul are dreptul la dobândă.
Intimata a făcut, de asemenea, referire la hotărârea pronunţată de Curtea Europeană de Justiţie în cauzele conexe, potrivit cărora, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, urmează a se aprecia dacă persoana vătămată a depus diligenţe rezonabile pentru a evita sau a limita prejudiciul.
Or, revizuenta a promovat mai multe acţiuni în instanţă pentru acordarea de dobânzi pentru restituirea cu întârziere a sumelor reţinute , acţiuni aflate în diverse stadii de soluţionare, încercând să obţină o dublă dezdăunare.
Intimata a arătat şi că, pe calea revizuirii întemeiate pe încălcarea dreptului comunitar, revizuenta invocă neaplicarea C. civ. în raport cu C. proCod Fiscal
II.Considerentele Înaltei Curţi asupra revizuirii
1.Argumente de fapt şi de drept relevante
Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, „constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României”.
Acest motiv de revizuire este menit să asigure preeminenţa dreptului european în lumina principiilor şi interpretărilor cristalizate în jurisprudenţa jurisdicţiilor U.E., dar trebuie analizat în contextul reglementării generale a căii de atac de retractare a revizuirii, neputând fi utilizat pentru a se obţine o reapreciere a unor repere normative sau jurisprudenţiale pe care instanţa de recurs le-a avut în vedere, acordându-le o semnificaţie diferită de cea dorită de parte.
Litigiul soluţionat irevocabil prin Decizia atacată cu revizuire a avut ca obiect plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin emiterea unor acte administrative – fiscale nelegale, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004.
Este adevărat că, potrivit unui principiu general, comun tuturor statelor membre, o acţiune sau o omisiune nelegală în activitatea autorităţilor publice antrenează obligaţia de reparare a pagubei cauzate . Sarcina de a fixa criteriile care permit determinarea întinderii despăgubirii revine ordinii juridice interne a statelor membre, esenţial fiind ca reparaţia să fie corespunzătoare prejudiciului suferit, astfel încât să asigure o protecţie efectivă a drepturilor particularilor. Din conţinutul deciziei atacate cu revizuire nu rezultă însă că instanţa de recurs ar fi ignorat acest principiu. Dimpotrivă, a analizat condiţiile necesare pentru angajarea răspunderii administrativ - patrimoniale a autorităţilor fiscale şi a ajuns a concluzia că, din probele cauzei, nu rezultă legătura de cauzalitate între prejudiciul pretins de reclamantă şi emiterea actelor fiscale anulate şi că prejudiciul efectiv cauzat a fost acoperit integral.
Totodată, instanţa de recurs a avut în vedere faptul că, în stabilirea prejudiciului suferit şi a legăturii de cauzalitate, trebuie să se ţină seama de natura juridică a actelor administrative anulate şi, în consecinţă, de aplicabilitatea prevederilor legii speciale în materie.
Or, aşa cum arată însăşi revizuenta în notele scrise, Directiva 112/CE/2006 privind T.V.A. ori alte instrumente juridice europene în materia T.V.A. nu prevăd reguli referitoare la despăgubirile ce trebuie acordate contribuabililor în cazul încălcării dreptului la rambursare, astfel de despăgubiri urmând a fi stabilite în conformitate cu dreptul naţional, cu respectarea principiului echivalenţei şi eficacităţii.
O parte consistentă a argumentaţiei revizuentei se referă la incidenţa , în cauză, a prevederilor art. 1084 C. civ., potrivit cărora daunele – interese cuprind, în genere, pierderea suferită şi beneficiul de care a fost lipsit creditorul, dar, pe de o parte, o astfel de critică nu poate fi încadrată formal în motivul de revizuire prevăzut în art. 21 alin. (2) din C. proc. civ. iar, pe de altă parte, aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţa contantă a Înaltei Curţi, în calea extraordinară de atac a revizuirii nu pot fi reiterate motive sau reinterpretate aspecte care au fost supuse şi analizei instanţei de recurs. Acest lucru ar fi incompatibil cu natura căii de atac în discuţie, de retractare, iar nu de reformare, şi ar avea ca efect încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat şi cel al securităţii juridice (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 2615 din 14 mai 2009).
2.Temeiul legal al soluţiei adoptate
Toate considerentele expuse conduc către concluzia că motivele invocate de revizuentă nu pot fundamenta schimbarea deciziei atacate, în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 326 şi 328 C. proc. civ., calea de atac urmând a fi respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de revizuire formulată de SC R.S.R. SA C. împotriva deciziei nr. 5036 din 16 noiembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3089/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3100/2011. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
