ICCJ. Decizia nr. 3122/2011. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3122/2011
Dosar nr. 2026/1/2011
Şedinţa publică de la 27 mai 2011
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată cu contestaţie în anulare
Prin decizia nr. 1017 din 18 februarie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins recursul declarat de SC I. SA Arad împotriva sentinţei civile nr. 58 din 3 februarie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat;
A admis recursurile formulate de pârâtele Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, în nume propriu şi în reprezentarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi de Administraţia Finanţelor Publice Arad, împotriva sentinţei civile nr. 58 din 3 februarie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal şi recursul declarat de pârâtele Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, în nume propriu şi în reprezentarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, împotriva sentinţei civile nr. 196 din 19 aprilie 2010 a aceleiaşi instanţe.
A modificat sentinţele civile atacate, în sensul că a admis în parte acţiunea, a anulat în parte actele administrativ fiscale atacate şi a exonerat reclamanta de la plata sumei de 121.735 RON TVA şi majorările de întârziere aferente acestei sume.
A respins acţiunea pentru sumele de 848.122 RON TVA, 7.644 RON TVA, 90.466 RON impozit pe profit, 19.858 RON majorări de întârziere şi majorările de întârziere aferente acestor sume şi a redus cheltuielile de judecată la 20.000 RON.
A menţinut dispoziţiile sentinţelor recurate privind respingerea celorlalte capete ale acţiunii pentru sumele de: 34.647 RON TVA; 14.250 RON TVA; 399.466 RON impozit pe profit; 12.000 RON impozit pe profit; 281.738 RON impozit pe venituri din dividende; 145,699 RON impozit pe veniturile din dividende distribuite persoanelor fizice şi 13.841 RON majorări de întârziere aferente acestei sume; 32.216 RON impozit pe câştigul din transferul dreptului de proprietate asupra titlurilor de valoare, plus 6.368 RON majorări de întârziere aferente acestei sume, precum şi cu privire la majorările aferente sumelor de mai sus.
Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte a reţinut, în ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta SC I. SA. împotriva sentinţei nr. 58 din 3 februarie 2110 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, următoarele:
1.1.Referitor la impozitul pe dividendele distribuite persoanelor juridice în suma de 281.738 RON, precum şi majorările de întârziere în sumă de 26.765 RON
Înalta Curte a constatat faptul că prevederile art. 7 pct. 12 C. fisc. au fost citate trunchiat de recurenta-reclamantă, fără a fi coroborate cu dispoziţiile art. 36 şi art. 67 alin. (1) C. fisc., care exceptează doar „distribuirea de titluri de participare suplimentare care nu modifică procentul de deţinere a titlului de participare al oricărui participant la persoana juridică”.
Dispoziţiile art. 7 pct. 12 C. fisc. acoperă şi ipoteza în care modificarea procentului de deţinere a acţiunilor nu s-a datorat raportului direct între persoana juridică şi participantul la persoana juridică , deoarece distribuirea a fost făcută de către societate.
1.2. Impozitul pe veniturile din investiţii
Potrivit art. 67 alin. (3) lit. b) C. fisc., obligaţia de calculare, reţinere şi virare a impozitului aparţine dobânditorului, respectiv societatea reclamantă.
Orice neregulă de natură fiscală îi este imputată colectorului.
Aprecierile făcute de recurenta-reclamantă sunt propuneri de lege ferenda, care nu pot fi luate în considerare.
1.3. Impozitul pe profit suplimentar aferent vânzării acţiunilor proprii ale societăţii este datorat de către aceasta.
Dispoziţiile codului fiscal, art. 27 alin. (3) lit. a), alin. (4) lit. a), d), alin. (7), nu disting după cum câştigul provine din vânzarea acţiunilor deţinute la alte entităţi sau din vânzarea propriilor acţiuni, astfel încât motivul de recurs este nefondat.
1.4. Şi criticile legate de impozitul suplimentar pe profit calculat ca urmare a considerării ca nedeductibile a cheltuielilor cu serviciile prestate de SC A. SRL sunt nefondate.
Administratorul V.L. ce deţinea şi calitatea de director de vânzări al societăţii, avea ca atribuţii, conform fişei postului, şi activităţi de intermediere pentru vânzarea de bunuri imobile, astfel încât nu se justifică ca aceste cheltuieli de intermediere să-i fie plătite separat şi ulterior să fie considerate deductibile potrivit art. 21 alin. (4) lit. m) C. fisc..
1.5. Aceleaşi considerente (cele de la pct. 1.4.) sunt valabile şi în privinţa taxei pe valoarea adăugată aferentă serviciilor achitate de societate către SC A. SRL, motivul de recurs este nefondat.
1.6.În fine, şi motivele de recurs ce privesc taxa pe valoare adăugată aferentă dobânzilor percepute de societate la promisiunile de vânzare-cumpărare şi contractele de vânzare-cumpărare cu plata preţului în rate, după data de 1 ianuarie 2007, sunt nefondate.
Dobânzile de care fac vorbire dispoziţiile art. 137 alin. (3) lit. c) C. fisc. se percep pentru plata cu întârziere a preţului.
În speţă, nu este vorba despre dobânzi penalizatoare, ci despre dobânzile înscrise în contractul de vânzare-cumpărare cu plata preţului în rate.
Cu privire la recursurile formulate de pârâtele Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Arad în nume propriu şi în reprezentarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi Administraţia Finanţelor Publice a municipiului Arad împotriva sentinţei civile nr. 58 din 3 februarie 2010, Înalta Curte a apreciat că sunt fondate pentru următoarele considerente:
2.1. Referitor la taxa pe valoare adăugată în sumă de 848.122 RON.
La data de 13 aprilie 2006, între SC A. SA şi D.I. s-a încheiat un contract având ca obiect promisiunea vânzării către societate a unui număr de 4.281 acţiuni deţinute de persoana fizică la SC S. SA Arad, la aceeaşi dată, intervenind între aceleaşi părţi şi o convenţie de constituire a dreptului de uzufruct asupra acţiunilor, în favoarea promitentului-cumpărător.
La 10 mai 2006, părţile au convenit rezilierea promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare de acţiuni, iar reclamanta a renunţat la dreptul său de a achiziţiona acţiunile cu condiţia ca noul cumpărător al acţiunilor, SC R. SA să îi plătească suma de 4.463.000 RON.
Operaţiunea de renunţare la un drept se încadrează la dispoziţiile art. 129 alin. (2) lit. c) C. fisc., fiind o prestare de servicii, „angajamentul de a nu desfăşura o activitate economică, de a nu conduce o altă persoană sau de a tolera o acţiune ori situaţie".
Împrejurarea că SC A. SA (SC I. SA) a deţinut pentru o scurtă perioadă de timp uzufructul acţiunilor, acesta însemnând că a avut dreptul să culeagă dividendele societăţii nu modifică natura tranzacţiei de renunţare la dreptul de a cumpăra acţiunile.
Societatea reclamantă chiar şi în ipoteza în care ar fi cules în fapt dividendele, deşi nu există nicio dovadă că în perioada 13 aprilie 2006-10 mai 2006 s-au şi distribuit, nu a înţeles prin renunţarea la un drept să efectueze nicio operaţiune cu acţiuni.
Suma de 4.463.800 RON a fost încasată nu în urma încheierii vreunei tranzacţii având ca obiect acţiuni, ci ca o plată pentru renunţarea la un drept.
2.2. Referitor la taxa pe valoarea adăugată în sumă de 121.735 RON.
În fapt, organul fiscal a constatat că societatea a dedus în mod eronat TVA, întrucât facturile fiscale au fost emise pe numele unor societăţi comerciale absorbite prin fuziune, reclamanta preluând toate obligaţiile asumate anterior fuziunii de societăţile absorbite.
Recurentele-pârâte au apreciat că au fost încălcate prevederile art. 145 alin. (8) şi art. 155 alin. (8) C. fisc., deoarece facturile nu au cuprins obligatoriu informaţiile referitoare la „numele, adresa şi codul de identificare fiscală, după caz, ale beneficiarului de bunuri sau servicii".
În realitate, i se impută reclamantei că nu a înştiinţat furnizorii despre absorbirea prin fuziune a societăţilor beneficiare, pentru ca în cuprinsul facturilor să fie înscrisă denumirea reclamantei şi nu denumirea societăţilor absorbite.
Chiar recurentele au afirmat că reclamanta a preluat toate obligaţiile asumate anterior fuziunii de societăţile absorbite, astfel încât o asemenea cerinţă este excesivă, mai ales că realitatea operaţiunilor a fost dovedită.
2.3. Referitor la taxa pe valoare adăugată în sumă de 7.644 RON aferentă utilităţilor realizate pe cheltuiala societăţii.
Potrivit art. 145 alin. (3) lit. a) C. fisc., în vederea deducerii TVA, plătitorul are obligaţia să facă dovada că bunurile şi serviciile (livrate/ prestate) le utilizează în scopul operaţiunilor sale taxabile.
În speţă, reclamanta a cumpărat un teren ce aparţinea Consiliului Local al municipiului Arad, cu obligaţia de a proiecta şi realiza anumite utilităţi din domeniul public.
După executarea utilităţilor, acestea au fost predate în proprietatea oraşului Arad.
Utilităţile au fost executate din sume proprii, iar reclamanta a plătit unor societăţi comerciale pentru „servicii proiectare, extindere reţele apă şi hidranţi", „analize şi elaborare acord acces sistem distribuţie".
Din contractul de proiectare rezultă că beneficiarul este Primăria municipiului Arad şi nu reclamanta, astfel încât serviciile achiziţionate sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile ale primăriei.
Împrejurarea că şi reclamanta foloseşte aceste utilităţi nu modifică finalitatea serviciilor şi faptul că serviciile au fost achiziţionate ca urmare a obligaţiei asumate prin contractul de vânzare-cumpărare al terenului.
2.4. Referitor la suma de 90.466 RON reprezentând impozit pe profit.
Din documentele aflate la dosar, organul fiscal a concluzionat că lucrările efectuate la clădirile care aparţin reclamantei ar fi trebuit să mărească valoarea de intrare a mijloacelor fixe şi să fie recuperate prin amortizare.
Dovada contrară urma să fie făcută de reclamantă şi nu de către autorităţile fiscale, astfel cum în mod greşit a reţinut judecătorul fondului.
2.5. Referitor la majorările de întârziere în sumă de 19.858 RON.
Considerentele arătate la pct. 2.3. sunt utile şi la acest punct al motivelor de recurs, apreciindu-se că sunt cheltuieli deductibile numai cele efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, conform art. 21 alin. (1) C. fisc., în timp ce utilităţile au fost realizate în vederea predării la dispoziţia Consiliului Local al municipiului Arad.
2.6. Referitor la cheltuielile de judecată în sumă de 40.000 RON la care au fost obligate recurentele-pârâte.
Motivul de recurs este fondat, avându-se în vedere că a fost admis numai capătul de cerere referitor la suma de 121.735 RON TVA.
Astfel, în raport cu complexitatea cauzei, în temeiul art. 276 C. proc. civ., instanţa de recurs apreciază că pot fi reduse cheltuielile de judecată la suma de 20.000 RON.
3. În ceea ce priveşte recursul formulat de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Arad împotriva sentinţei civile nr. 196 din 19 aprilie 2010 prin care a fost admisă cererea de completare a sentinţei nr. 58 din 3 februarie 2010 cu menţiunea că „ anulează parţial actele fiscale menţionate cu privire la obligaţiile principale, precum şi cu privire la majorările de întârziere aferente", Înalta Curte a reţinut că sunt pertinente considerentele arătate la pct. 2 (2.1.-2.6.) cu referire la recursurile declarate de pârâte împotriva sentinţei civile nr. 58 din 3 februarie 2010 şi aplicate la sumele ce reprezintă majorări de întârziere, astfel încât nu mai este necesară reiterarea lor.
2. Contestaţia în anulare formulată de SC I. SA
Prin contestaţia în anulare înregistrată la data de 8 martie 2011, SC I. SA a solicitat anularea deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prezentată la pct. 1 şi rejudecarea recursului în privinţa capetelor ce cerere referitoare la TVA în cuantum de 848.122 RON şi impozit pe profit în sumă de 90.466 RON, invocând dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., respectiv că „dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale”.
Referitor la motivul privind TVA, contestatoarea afirmă că instanţa de recurs a aplicat greşit norma cuprinsă la art. 129 alin. (2) lit. c) din C. fisc., în realitate aplicabile fiind dispoziţiile art. 141 alin. (2) lit. c) pct. c din acelaşi cod, respectiv pct. 39 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004. De asemenea, se susţine că instanţa de recurs nu a verificat atent toate actele juridice incluse în operaţiunea calificată renunţare la drept, examinând doar contractul dintre SC Romarta SA şi SC Arcoserv SA, precum şi contractul de uzufruct asupra acţiunilor. Or, dacă s-ar fi avut în vedere toate celelalte contracte s-ar fi concluzionat în sensul că operaţiunea respectivă se încadra în categoria celor scutite de TVA.
În privinţa impozitului pe profit, contestatoarea susţine că instanţa de recurs a omis din eroare să ia în considerare expertiza efectuată în cauză, care a probat că lucrările nu au sporit gradul de confort şi ambient al clădirii, nu au sporit parametrii tehnici iniţiali şi nici nu au majorat valoarea de intrare a mijloacelor fixe.
De asemenea, contestatoarea a punctat şi faptul că nu împărtăşeşte opinia instanţei de recurs „despre sarcina probei în procedura de control”.
3. Apărările intimatei Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad
Dintre toţi intimaţii, numai Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad a formulat întâmpinare, solicitând respingerea contestaţiei în anulare ca inadmisibilă.
Intimata a arătat că toate presupusele erori indicate de contestatoare vizează chestiuni de judecată care evocă fondul cauzei, ele neputând fi încadrate în sintagma de greşeală materială.
4. Considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare
Examinând Decizia nr. 1017 din 18 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal prin prisma motivului prevăzut de art. 318 alin. (1) invocat de contestatoare, respectiv „când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale”, Înalta Curte constată că niciunul dintre aspectele invocate nu poate fi circumscris „greşelii materiale”, aşa încât contestaţia în anulare este inadmisibilă.
În încercarea de a contura conţinutul sintagmei de „greşeală materială” atât doctrina cât şi jurisprudenţa au arătat că aceasta trebuie să vizeze erori evidente de fapt în legătură cu aspectele formale ale judecăţii, nicidecum aspecte legate de modul de aplicare şi interpretare a prevederilor legale ori de apreciere a probelor administrate. Cu alte cuvinte, excede „greşelii materiale” tot ceea ce conturează o greşeală de judecată pentru că în acest mod s-ar ajunge nepermis la exercitarea unui nou recurs la recurs, ceea ce legea noastră procesual civilă nu permite.
Or, verificând motivele contestatoarei SC I. SA, Înalta Curte observă că toate se referă la presupuse erori de judecată.
Astfel, contestatoarea solicită în privinţa TVA aplicarea unei alte prevederi legale ca efect al reevaluării probelor administrate iar în privinţa impozitului pe profit valorizarea cu prioritate a unei expertize de specialitate în detrimentul înscrisurilor reţinute de instanţa de recurs în motivarea soluţiei adoptate.
Cum toate aspectele invocate exced „greşelii materiale”, pentru lămurirea lor fiind necesară reevaluarea sub aspect probator a soluţiei instanţei de recurs, operaţiune complexă care nu poate fi îndeplinită în limitele procedurii restrictive de faţă, Înalta Curte va respinge cererea ca inadmisibilă.
În acelaşi sens este şi jurisprudenţa CEDO, care a conturat ideea potrivit căreia redeschiderea procesului judecat irevocabil poate fi determinată numai de circumstanţe substanţiale şi imperative, care au făcut ca erorile de fapt să devină vizibile doar la finalul unei proceduri judiciare (cauzele Mitrea c România şi Stanca Popescu c România), ceea ce nu este cazul în speţă.
5. Temeiul legal al soluţiei adoptate
Pentru considerentele expuse la pct. 4 din decizie, în temeiul art. 319 şi 320 din C. proc. civ. se va respinge contestaţia în anulare de faţă ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de SC I. SA împotriva Deciziei nr. 1017 din 18 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 27 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3115/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3271/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
