ICCJ. Decizia nr. 3166/2011. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3166/2011
Dosar nr. 8345/62/2009
Şedinţa publică din 31 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Braşov sub nr. 8345/62/2009, reclamanta SC S. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.F. Braşov, constatarea nulităţii absolute a deciziei de impunere din 7 aprilie 2009 şi a dispoziţiei din 4 iunie 2009 ca fiind emise de o entitate care nu avea calitatea de a dispune cu privire la măsurile fiscale de care a beneficiat reclamanta.
În motivare, reclamanta a arătat că a fost înfiinţată în anul 2002 ca filială a SC R. SA, iar la data de 26 septembrie 2003 a fost constituit parcul industrial P.R., iar odată cu încheierea contractului de privatizare al SC R. SA, constituirea parcului industrial a fost reconfirmată prin dispoziţiile art. 23 alin. (2) din OUG nr. 115/2003. S-a mia arătat că reclamanta are sediul social şi îşi desfăşoară activitatea în interiorul parcului industrial P.R. astfel cum acesta este delimitat prin HG nr. 1019/2004.
Reclamanta a susţinut că potrivit dispoziţiilor art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003, prin efectul legii, nu datorează impozit pe clădirile şi terenurile aflate în interiorul parcurilor industriale şi că, încălcând aceste dispoziţii legale, pârâta a procedat la emiterea deciziei de impunere atacată în vederea perceperii impozitului pe clădirile şi terenurile aflate în proprietatea reclamantei.
Reclamanta a mai arătat că a formulat contestaţie împotriva deciziei de impunere şi că pârâta prin dispoziţia din 7 iunie 2009 a respins această contestaţie, apreciind că măsurile fiscale prevăzute de art. 250 şi art. 257 Cod fiscal sunt de natura ajutoarelor de stat şi, pentru a fi efectiv aplicate, este necesar ca în prealabil să fie autorizate.
Reclamanta a mai susţinut că măsurile fiscale în discuţie, calificate ajutoare de stat potrivit deciziei din 12 martie 2009 a I.C.C.J., au beneficiat acesteia anterior şi ulterior datei de 01 ianuarie 2007 fiind, în opinia reclamantei, în temeiul normelor europene, ajutoare de stat existente. În acest sens, s-a mai precizat că, întrucât măsurile fiscale de care a beneficiat în perioada 01 august 2002-30 iunie 2007 au fost calificate ca ajutoare de stat prin hotărârea anterior menţionată, acestea cad sub incidenţa dispoziţiilor art. 1 lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 649/1999 al Consiliului Uniunii Europene.
Reclamanta a precizat că în temeiul acestei dispoziţii comunitare potrivit cu care ajutorul de stat existent este definit ca fiind orice ajutor de stat care a existat înainte de intrarea în vigoare a Tratatului într-un stat membru, înţelegând prin acestea schemele de ajutor de stat şi ajutoarele de stat individuale puse în aplicare anterior intrării în vigoare a Tratatului şi a căror aplicare s-a menţinut şi după această dată, măsurile fiscale în discuţie, stabilite prin hotărâre judecătorească irevocabilă ca fiind ajutoare de stat, trebuie încadrate în categoria ajutoarelor de stat existente, întrucât aplicabilitatea acestora a existat înainte şi după aderarea României la U.E.
De asemenea, a susţinut că dreptul de a beneficia de scutirea de la plata impozitelor şi a taxelor locale a fost dobândit la data de 01 ianuarie 2004, fiind un drept continuu care nu trebuia reînnoit sau reconfirmat şi care urma să înceteze de drept fie în cazul revocării titlului de parc industrial, fie în cazul expirării termenului pentru care a fost acordat titlul de parc industrial societăţii P.R. SA.
Un alt argument adus de reclamantă în susţinerea acţiunii a vizat interpretarea dispoziţiilor art. 1 lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 649/1999 al Consiliului Uniunii Europene şi încadrarea ajutoarelor de stat în discuţie.
Reclamanta a concluzionat că măsurile fiscale în discuţie sunt ajutoare de stat existente la 01 ianuarie 2007, a căror aplicare a continuat şi ulterior acestei date şi continuă şi în prezent, nefiind modificate sau stopate şi se află sub incidenţa legislaţiei europene în vigoare în materia ajutorului de stat, asupra cărora putându-se interveni doar cu respectarea procedurilor europene.
Reclamanta a făcut referire şi la situaţia în care se va considera că a beneficiat de un ajutor de stat ilegal existent la data aderării României la U.E., apreciind că trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 17 din Regulamentul (CE) nr. 659/1999-Procedura privind schemele de ajutor existente. Pornind de la conţinutul acestui text comunitar, potrivit cu care C.E. are dreptul să solicite şi să obţină de la orice stat membru informaţii privind ajutoarele de stat existente, s-a arătat că numai în cazul în care Comisia consideră că un ajutor existent nu mai este compatibil cu piaţa comună, aceasta, în mod exclusiv, propune, în scris, statului în cauză modificări de fond ale schemei de ajutor de stat, introducerea unor cerinţe procedurale sau abrogarea schemei de ajutor de stat.
Concluzia reclamantei a fost aceea că măsurile împotriva sau în legătură cu ajutoarele de stat existente ilegale pot fi luate, după 01 ianuarie 2007, numai de C.E. câtă vreme nu au fost sancţionate în temeiul legilor interne speciale în vigoare anterior aderării. Această competenţă exclusivă a C.E. a fost stabilită în dreptul intern prin adoptarea OUG nr. 117/2007.
Pârâta D.F. Braşov a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Braşov, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.
Pârâta a invocat dispoziţiile art. 46 din OG nr. 92/2003, arătând că prin C. proCod Fiscal se reglementează în mod expres condiţiile de valabilitate ale actului administrativ, prin derogare de la dreptul comun, şi că, prin urmare, orice alte motive de nulitate decât cele prevăzute de actul normativ menţionat, nu pot fi admise.
Pârâta a susţinut că reclamanta se află într-o eroare cu privire la interpretarea dispoziţiilor C. proc. civ. şi a legii contenciosului administrativ, în prezenta cauză impunându-se a fi avute în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (2) din C. proCod Fiscal potrivit cu care acest cod „constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat".
Pârâta a mai arătat că dispoziţiile art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l) Cod Fiscal nu pot fi interpretate individual, ci prin coroborare cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Cod Fiscal şi ale Legii nr. 143/1999, ulterior OUG nr. 117/2006, atâta timp cât exceptările de la plata taxelor şi impozitelor pe clădiri şi terenuri reprezintă ajutor de stat.
În legătură cu „ajutorul de stat existent", pârâta a prezentat conţinutul definiţiei date acestei sintagme de Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului UE de stabilire a normelor de aplicare a art. 93 din Tratatul CE, precum şi dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/1999.
Pârâta a mai susţinut că în luna martie 2008 a procedat la iniţierea proiectului de hotărâre din 28 martie 2008, având ca obiect notificarea C.C. în vederea transmiterii acesteia spre autorizare C.E. cu privire la schema de ajutor de stat pentru societăţile care desfăşoară activitatea în parcul industrial administrat de către SC R. SA. De asemenea, s-a mai arătat că ulterior transmiterii către C.C. a H.C.L. nr. 273 din 31 martie 2008, această instituţie a comunicat pârâtei că în cadrul schemei de ajutor înaintată spre avizare, s-a apreciat că ajutorul ce face obiectul acesteia ce intenţionează a se acorda, nu vizează realizarea de investiţii şi crearea de noi locuri de muncă, astfel încât să existe efectul stimulator impus de regulamentele comunitare, pentru a se acorda ajutor regional de stat în vederea realizării de investiţii. Raportat la aspectele prezentate, pârâta a concluzionat în sensul că, nefiind finalizate aceste demersuri, se afla în imposibilitate de a acorda reclamantei facilităţile fiscale prevăzute de dispoziţiile art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l) din Cod Fiscal şi că nu pot fi acordate decât drept ajutor de stat în condiţiile prevăzute de lege.
Cu privire la competenţa recuperării, rambursării sau suspendării ajutoarelor de stat, pârâta a menţionat că aceasta îi revine C.C., anterior datei de 01 ianuarie 2007 şi C.E. după această dată, dar că, aşa cum prevăd art. 24 şi 25 din Legea nr. 143/1999, aceste măsuri de aplică ajutorului de stat ilegal, respectiv ajutorului de stat interzis. Opinia pârâtei este în sensul că în prezenta cauză nu este vorba nici de un ajutor de stat ilegal şi nici de un ajutor de stat interzis, ci de o facilitate fiscală ce reprezintă un ajutor de stat pentru acordarea căreia nici până în prezent nu au fost finalizate procedurile prevăzute de lege, astfel că măsurile privind recuperarea, rambursarea sau suspendarea acestuia nu-şi pot găsi aplicabilitatea.
Prin sentinţa nr. 78/F din 9 aprilie 2010 Curtea de Apel Braşov, contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta SC S. SA, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a deciziei de impunere din 07 aprilie 2009 şi a dispoziţiei din 04 iunie 2009 emise de pârâtă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
- dispoziţiile art. 250 alin. (1) şi art. 257 alin. (1) lit. l) Cod Fiscal prevăd scutiri de la plata impozitului pe clădiri şi terenuri aflate în proprietatea persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în parcuri industriale, potrivit legii. Aceste scutiri reprezintă ajutor de stat, aspect reţinut şi în jurisprudenţă şi nu se acordă ope legis, ci „potrivit legii";
- Ajutorul de stat a fost iniţial reglementat de Legea nr. 143/1999, în prezent abrogată prin intrarea în vigoare a OUG nr. 117/2006 şi el poate îmbrăca mai multe forme, prevăzute cu caracter exemplificativ de art. 2 alin. (8) din acelaşi act normativ;
Dispoziţiile art. 250 alin. (1) şi art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/203 privind Cod Fiscal au intrat în vigoare în perioada în care ajutorul de stat era reglementat de Legea nr. 143/1999, astfel că interpretând logic prevederile din aceste acte normative rezultă că scutirile menţionate de art. 250 alin. (1) şi art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003 sunt ajutoare de stat care pot fi autorizate şi acordate doar în condiţiile prevăzute în mod imperativ de Legea nr. 143/1999, în caz contrar sintagma „potrivit legii" rămânând fără finalitate. Or este cunoscut principiul „actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereaf potrivit căruia dispoziţiile legale se interpretează în sensul producerii unor efecte juridice;
Un mod de acordare a ajutorului de stat este acela al exceptării de la plata impozitelor pe clădiri şi terenuri a persoanelor juridice situate în parcuri industriale, astfel că acordarea acestui ajutor se realizează prin parcurgerea procedurii legale reglementate de legea cadru, iniţia Legea nr. 143/1999, ulterior OUG nr. 117/2006 şi ordinele emise de C.C.
Prin ordinul C.C. din 21 decembrie 2006, odată cu aderarea României la U.E., pentru ca legislaţia română să fie în deplină concordanţă cu acquis-ul comunitar, fără suprapuneri sau încălcări ale acesteia, s-au eliminat din dreptul intern acele acte normative care dublează prevederi ale regulamentelor comunitare sau ale altor acte normative comunitare care nu necesită adoptarea unor măsuri naţionale de transpunere, printre care şi regulamentele emise de C.C. în reglementarea procedurilor privind ajutorul de stat;
- Prin ordinul M.A.I. din 18 septembrie 2007 privind aprobarea schemei de ajutor regional acordat pentru investiţiile realizate în parcurile industriale, s-a considerat că acest ajutor de stat se încadrează în dispoziţiile art. 3 din Regulament, elaborându-se o schemă exceptată de la obligaţia notificării;
Emiterea acestui ordin de elaborarea a unei noi scheme de ajutor de stat vine să întărească interpretarea legii în sensul că scutirile prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l) din Cod Fiscal nu pot fi acordate decât drept ajutor de stat în condiţiile prevăzute de lege, potrivit criteriilor comunitare şi după normele elaborate de ministere;
Scutirile de la plata impozitului pe clădiri şi terenuri prevăzute de Cod Fiscal în cazul parcurilor industriale se analizează şi se acordă în fiecare an fiscal în parte, iau nu pe toată durata funcţionării unei persoane juridice în cadrul unui parc industrial.
A concluzionat prima instanţă în sensul că, în măsura în care reclamanta nu a făcut demersurile prevăzute de legislaţia în vigoare pentru anul fiscal pentru care se invocă scutirea, pentru a beneficia de ajutorul de stat, în mod corect a fost emisă Decizia de impunere a obligaţiei fiscale, nefiind vorba, prin emiterea deciziei de impunere, de o recuperare a unui ajutor de stat existent, ci de calcularea sumelor datorate cu titlu de impozit pe clădiri şi pe teren a unei persoane juridice.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC S. SA Braşov.
În motivarea cererii de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat în esenţă că hotărârea instanţei de fond este netemeinică şi nelegală pentru următoarele:
- Ajutoarele de stat sunt acordate de legiuitor prin act legislativ sau act cu putere de lege iar nu de furnizorul ajutorului de stat, de C.C. sau de C.E.
Prin sintagma „potrivit legii” din cuprinsul art. 250 pct. 9 şi a art. 257 lit. i) din Cod Fiscal, legiuitorul face trimitere la OG nr. 65/2001 iar nu la OUG nr. 117/2006.
În consecinţă trebuie reţinut că măsurile dispuse prin aceste dispoziţii sunt acordate prin efectul legii agenţilor economici care îndeplinesc condiţia de a se afla în perimetrul unui parc industrial fără nici o altă condiţie legislativă fiscală prealabilă.
Scopul autorizării ajutoarelor de stat de către C.E. este de a verifica compatibilitatea în raport de piaţa comună iar nu interzicerea lor deoarece sancţiunea pentru neacordarea ajutoarelor de stat incompatibile cu piaţa europeană o constituie recuperarea acestora.
În contextul prevederilor art. 87 - art. 88 din Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene, se arată de recurentă că este evident că „punerea în aplicare „ a măsurilor se referă la „adoptarea” actului normativ sau a celui administrativ cu putere de lege care urmează a statua măsurile fiscale de natura ajutoarelor de stat iar nu la „acordarea efectivă” a acestora de către un furnizor al ajutoarelor de stat în favoarea unui beneficiar.
Instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere faptul că recuperarea ajutoarelor de stat nu poate fi dispusă numai ca o consecinţă a faptului că acestea sunt neautorizate, adică ilegale, ci numai dacă se dovedeşte că ajutoarele sunt incompatibile cu piaţa comună.
- Ajutoarele de stat în discuţie au fost acordate de către furnizorul acestora , respectiv de către Consiliul Local Braşov prin hotărârea din 31 martie 2008 al cărei obiect a fost aprobarea schemei privind ajutoarele de stat sub forma scutirii de la plata impozitului pe clădiri şi terenuri pentru societăţile situate în parcul industrial P.R., precum şi notificarea C.E. în vederea autorizării acestei scheme de ajutor de stat.
Faptul că forma în care Consiliul Local Braşov a înţeles să notifice C.E. nu a fost conformă cu formularul prevăzut de Regulamentul (CE) nr. 794/2004 de implementare a Regulamentului CE nr. 659/1999, aşa cum rezultă în mod expres din răspunsul C.C. transmis prin adresa din 8 mai 2008, către Consiliul Local Braşov, constituie o culpă exclusivă a acestuia - care nu a transmis notificarea către C.E.
Prin emiterea deciziei de impunere a cărui anulare se solicită, D.F. Braşov a încălcat chiar şi hotărârea nr. 273/2008 a Consiliului Local care are caracter obligatoriu şi care era valabilă pentru perioada anilor fiscali 01 ianuarie 2004 – 31 decembrie 2009.
- Susţinerile D.F. privitoare la datorarea impozitelor locale, ca urmare a neautorizării ajutoarelor de stat , nu poate fi primită deoarece lipsa autorizării nu atrage descalificarea din categoria ajutoarelor de stat a măsurilor fiscale depuse prin act normativ, deoarece neparcurgerea unei proceduri administrative nu este de natură să modifice un act normativ, ci este de natură doar să atragă aplicarea sancţiunilor prevăzute de lege.
Instanţa de fond în mod greşit a considerat că recurenta datorează impozitele locale pentru clădiri şi terenuri deoarece:
- Scutirea de la plata acestor impozite este dispusă de legiuitor prin efectul legii.
- Verificarea compatibilităţii ajutoarelor de stat cu piaţa comună reprezintă o măsură de protejare a concurenţei economice care se face prin autorizarea ajutoarelor de stat.
- Autorizarea ajutoarelor de stat se face atât anterior adoptării actului normativ prin care acestea sunt dispuse de către un stat membru, cât şi anterior acordării efective a ajutoarelor de către furnizorul acestora.
- Ajutoarele de stat dispuse prin art. 250 şi art. 257 Cod Fiscal – au fost autorizate ca măsuri generale aplicabile societăţilor parcurilor industriale de către C.E.
- Lipsa autorizării, datorită culpei exclusive a Consiliului Local Braşov, nu duce însă la descalificarea măsurilor fiscale din categoria ajutoarelor de stat, singura sancţiune posibilă fiind aceea de recuperare a ajutoarelor şi care poate fi dispusă exclusiv de C.E.
D.F. Braşov, instituţie publică cu personalitate juridică în interes local, supusă principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice conform prevederilor art. 34 din Decretul nr. 31/1954 raportat la dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 215/2001, nu are capacitatea de a dispune măsuri în legătură cu ajutoarele de stat, care, potrivit dreptului comunitar , sunt atribuite competenţei exclusive a C.E..
- Pârâta – intimată D.F. Braşov a formulat întâmpinare la cererea de recurs şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât referitor la recurenta – reclamantă SC S. SA nu există o deciziei a C.C. sau a C.E. prin care să se acorde acesteia un ajutor de stat concretizat în scutirea la plata impozitului pe clădiri şi teren.
Analizând cererea de recurs, normele incidente în cauză, prevederile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este fondată.
Actele administrativ-fiscale supuse controlului exercitat de instanţa de contencios administrativ potrivit art. 218 C. proCod Fiscal sunt Decizia de impunere din 7 aprilie 2009 privind stabilirea impozitelor pe clădiri şi terenuri pe anul 2009 în ceea ce o priveşte pe recurenta-reclamantă şi dispoziţia din 04 iunie 2009, de respingere a contestaţiei administrative formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere.
În motivarea dispoziţiei, autoritatea emitentă a reţinut, în esenţă, că facilităţile fiscale prevăzute pentru parcurile industriale în art. 250 alin. (1) pct. 9 (scutire de impozitul pe clădiri) şi în art. 257 litera l) (scutire pe impozitul pe terenuri) din Cod Fiscal constituie ajutoare de stat supuse notificării potrivit OUG nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat.
S-a mai reţinut că prin adresa din 8 mai 2008, C.C. a comunicat D.F. Braşov, care-i transmisese spre avizare documentaţia privind acordarea facilităţilor fiscale, că ajutorul ce se intenţionează a fi acordat nu vizează realizarea de investiţii şi crearea de noi locuri de muncă, astfel încât să existe efectul stimulator impus de regulamentele comunitare pentru acordarea ajutorului de stat regional în vederea realizării de investiţii.
C.C. a precizat că facilităţile supuse analizei îmbracă forma unui ajutor de operare, destinat reducerii costurilor curente ale întreprinderii şi poate fi acordat numai cu autorizarea C.E. şi cu respectarea condiţiilor prevăzute de liniile directoare privind ajutoarele de stat regionale pentru perioada 2007 – 2013.
Autoritatea fiscală a invocat şi prioritatea dreptului comunitar în materie, conform principiului statuat în art. 148 alin. (2) din Constituţia României şi în art. 1 alin. (3) şi (4) din Cod Fiscal
Soluţionarea cauzei de faţă presupune clarificarea a două chestiuni de drept: pe de o parte natura juridică a facilităţilor fiscale acordate parcurilor industriale prin Cod Fiscal - în sensul calificării acestora ca fiind sau nu ajutoare de stat şi, pe de altă parte, competenţa derulării procedurilor de control şi de recuperare a ajutorului de stat ilegal sau incompatibil cu obiectivele comunitare după aderarea României la U.E.
În ceea ce priveşte primul aspect, Înalta Curte reţine că facilităţile fiscale acordate parcurilor industriale prin Cod Fiscal, concretizate în scutiri de la plata impozitului pe clădiri şi terenuri pe anul 2009, reprezintă ajutor de stat.
Societatea comercială P.R. SA a primit titlul de parc industrial prin Ordinul M.A.I. nr. 255/2004, publicat în M. Of. nr. 980/.10.2004, ordin emis în executarea art. 4 din OG nr. 65/2001 privind constituirea şi funcţionarea parcurilor industriale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 490/2002.
În calitate de societate care activează în cadrul unui parc industrial, recurenta-reclamantă a intrat sub incidenţa scutirilor de impozite şi taxe locale pentru clădiri şi terenuri, prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 şi 257 lit. l) din Cod Fiscal
La acea dată era în vigoare Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, care în art. 2 alin. (8) includea exceptările, reducerile sau amânările de la plata taxelor şi impozitelor între modalităţile de acordare a ajutorului de stat, iar art. 11 din instrucţiunile de acordare şi anulare a titlului de parc industrial, aprobate prin ordinul nr. 264/2002 al ministrului dezvoltării şi prognozei, califica facilităţile acordate parcurilor industriale drept ajutoare de stat regionale, ce pot fi acordate în limitele rezultate din harta intensităţii maxime a ajutoarelor de stat cu finalitate regională în România.
Aceeaşi concluzie se desprinde şi din raportul întocmit de C.C. privind ajutoarele de stat acordate în România în perioada 2004 – 2006, publicat în M. Of., Partea I, nr. 698bis/14.10.2008, care în cap. 8 – Ajutoarele fiscale din România acordate în perioada 2004 – 2006 menţiona că ajutoarele de stat acordate sub forma scutirilor totale sau parţiale de plata impozitelor şi taxelor în scopul realizării de investiţii şi creării de noi locuri de muncă instituite printr-o serie de acte normative, printre care OG nr. 65/2001 şi apoi Cod Fiscal, au avut ca obiectiv dezvoltarea regională şi s-au situat, în genere, sub pragul de minimis.
La data de 1 ianuarie 2007 a intrat în vigoare OUG nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, necesitatea adoptării ei fiind impusă de efectele aderării României la U.E., care a atras transferul competenţelor de decizie în materia autorizării, stopării sau recuperării ajutoarelor de stat de la C.C. la C.E. şi aplicabilitatea directă a legislaţiei comunitare în domeniul ajutorului de stat.
Pornind de la prevederile art. 1 lit. b) din regulamentul Consiliului (CE) nr. 659/1999, conform cărora ajutorul existent este definit ca fiind orice ajutor de stat care a existat înainte de intrarea în vigoare a Tratatului într-un stat membru, respectiv schemele de ajutor şi ajutoarele individuale puse în aplicare anterior şi ulterior intrării în vigoare a tratatului, facilităţile fiscale acordare parcurilor industriale prin efectul legii în condiţiile normative expuse anterior pot fi calificate drept ajutoare de stat existente la data de 1 ianuarie 2007.
După această dată, aşa cum rezultă din dispoziţiile OUG nr. 117/ 2006, corelate cu cele ale Regulamentului nr. 659/1999 şi cu o serie de prevederi ale Regulamentului nr. 794/2004 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 659/1999, C.E. a dobândit atribuţia de a solicita statelor membre informaţii despre ajutoarele existente, de a decide dacă este cazul să deschidă o procedură oficială de investigare şi de a decide ca statul membru să ia măsurile necesare pentru stoparea sau recuperarea ajutorului de la beneficiar, măsuri ce pot include modificări de fond ale schemei de ajutor, introducerea unor cerinţe procedurale sau chiar abrogarea schemei de ajutor.
În acest context legislativ, actele administrativ fiscale prin care intimata-pârâtă a decis impunerea terenurilor şi construcţiilor parcului industrial pentru anul 2009, motivând că scutirile existente încă din 2004 încalcă prevederile art. 87-89 din Tratat, au natura unor măsuri de stopare a ajutorului de stat existent, dispuse cu încălcarea competenţei exclusive a C.E.
Un argument suplimentar, în sensul că autoritatea publică locală nu putea interveni într-un domeniu în care Cod Fiscalprevede expres scutirea de impozite, cu atât mai mult cu cât, aşa cum rezultă din cele expuse anterior, prin măsurile dispuse, D.F. Braşov a intervenit în aria de competenţă a instituţiei comunitare, rezultă şi din considerentele Deciziei nr. 1131/2008 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 791/26.11.2008.
Prin Decizia respectivă, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 lit. l) din Cod Fiscal, invocată de Consiliul Local al Municipiului Braşov în mai multe litigii fiscale, reţinând, în esenţă, că autorităţile locale nu au totală independenţă în stabilirea impozitelor şi taxelor locale, ci se supun limitelor şi condiţiilor legii. Faptul că prin dispoziţiile legale criticate se stabilesc scutiri de la plata acestor taxe şi impozite se justifică prin importanţa strategică, prevăzută de lege pentru îndeplinirea sarcinilor statului, consfinţite în art. 135 alin. (2) lit. c) şi d) din Constituţie, şi anume stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale, precum şi exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional.
În consecinţă, faţă de cele expuse, se reţine că atât Decizia de impunere cât şi dispoziţia privind soluţionarea contestaţiei au fost emise de intimata-pârâtă fără ca aceasta să aibă competenţa derulării procedurilor de control şi de recuperare a ajutorului de stat ilegal sau incompatibil cu obiectivele comunitare după aderarea României la U.E., astfel că se impune anularea acestora.
De altfel, această soluţie este în acord cu jurisprudenţa secţiei contencios administrativ şi fiscal, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, după soluţia de principiu adoptată de aceasta la 5 octombrie 2009 şi respectiv 19 aprilie 2010, cu privire la problema de drept în discuţie, constatată în cauze asemănătoare.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, art. 312 alin. (1) teza I din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul, să modifice sentinţa recurată, să admită acţiunea reclamantei şi să anuleze Decizia de impunere din 7 aprilie 2009 şi dispoziţia din 04 iunie 2009.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC S. SA Braşov, împotriva sentinţei civile nr. 78/F din 9 aprilie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că admită acţiunea formulată de reclamanta SC S. SA Braşov.
Anulează Decizia de impunere din 7 aprilie 2009 şi dispoziţia din 04 iunie 2009 emisă de pârâtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3165/2011. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 3168/2011. Contencios → |
|---|
