ICCJ. Decizia nr. 3169/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3169/2011
Dosar nr. 10180/2/2009
Şedinţa publică din 31 mai 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1.Circumstanţele cauzei. Soluţia primei instanţe
1.1.Prin sentinţa nr. 3140 din 30 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios, administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată, completată, precizată şi modificată de reclamantul B.M., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Apărării Naţionale, şi UM Bucureşti, şi drept urmare:
- A anulat Decizia de imputare din 02 octombrie 2007 şi Decizia din 19 februarie 2008 emise de pârâtul Ministerul Apărării prin UM Bucureşti şi C.J.I.;
- A obligat pârâtul Ministerul Apărării să restituie reclamantului sumele reţinute în baza deciziei de imputare nr. A 9924/2007;
A respins cererea de chemare în garanţie formulată de reclamant în contradictoriu cu chemaţii în garanţie L.V., P.E. şi Ministerul Apărării Naţionale, ca neîntemeiată, precum şi celelalte capete de cerere.
Prin aceiaşi hotărâre au fost respinse excepţia lipsei procedurii administrative prealabile invocată de pârât şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie L.V., ca neîntemeiate.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut următoarele considerente:
I. Cu privire la excepţia lipsei procedurii administrative prealabile invocată de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, Curtea a constatat că este neîntemeiată, întrucât Decizia din 19 februarie 2008 este un act administrativ jurisdicţional împotriva căruia nu există cale de atac în procedura administrativă reglementată de art. 48 din OG nr. 121/1998, în speţă, aplicându-se art. 6 din Legea nr. 554/2004, care dă posibilitatea introducerii unei acţiuni în anulare împotriva acestui act la instanţa de contencios administrativ iar nu art. 7 din legea contenciosului administrativ.
Cu privire la Decizia de imputare, prima instanţă a reţinut că reclamantul a urmat procedura prealabilă prevăzută de OG nr. 121/1998, conform art. 109 alin. (2) C. proc. civ., care a înlăturat procedura reclamaţiei administrative prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.
II. Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de chematul în garanţie L.V., s-a constatat că, deasemenea este neîntemeiată, în raport cu prevederile art. 60 din C. proc. civ.
Reclamantul a chemat în garanţie persoanele fizice împotriva cărora a apreciat că trebuia să se emită Decizia de imputare susţinând că ar exista o obligaţie de garantare şi despăgubire din partea acestor persoane în cazul în care ar cădea în pretenţii (respectiv dacă se respinge cererea de chemare în garanţie).
Curtea a reţinut că nu poate fi analizată de instanţă împrejurarea că ar exista un raport juridic de garantare ori de despăgubire decât în strânsă legătură cu fondul cauzei dedusă judecăţii, dar şi în legătură cu fondul cererii de chemare în garanţie astfel că, nu se poate aprecia dacă L.V. are sau nu calitate procesuală în cererea de chemare în garanţie.
III. Pe fondul cererii de chemare în judecată, s-a reţinut că, prin Decizia de imputare din 02 octombrie 2007 emisă de UM Bucureşti, s-a angajat răspunderea materială a reclamantului B.M. pentru suma de 13.918,64 RON pe motiv că nu a executat cercetarea administrativă în termenul legal, conform constatărilor reţinute în procesul – verbal de cercetare din 26 septembrie 2007.
În procesul – verbal din 26 septembrie 2007 s-a reţinut în esenţă că reclamantul, colonel dr. ing. B.M. a fost desemnat preşedintele comisiei de cercetare administrativă numită prin O.Z.U. nr. 116 din 14 iunie 2005, prin care s-a stabilit competenţa comisiei de cercetare administrativă, preşedintele acesteia şi termenul de îndeplinire a atribuţiilor în intervalul 15 iunie 2005 – 15 iulie 2005.
În calitate de preşedinte, reclamantul a solicitat succesiv prelungirea activităţii comisiei de cercetare administrativă fiindu-i aprobată cererea intiţială, pentru 30 de zile şi ulterior pentru 60 de zile.
S-a mai reţinut, de asemenea că reclamantul a formulat solicitări de prelungire a termenului necesar cercetării administrative fără a urmări riguros perioadele şi termenele aferente, ceea ce a condus la depăşirea termenului de maxim 120 de zile pentru efectuarea cercetării administrative.
Din însumarea perioadelor în care şi-a desfăşurat activitatea comisia de cercetare administrativă şi având în vedere data de 14 octombrie 2005 când s-a depus raportul cu finalizarea cercetării administrative desfăşurată de comisie (fără a intra în calcul şi ziua de 14 octombrie 2005) rezultă că intervalul 15 iunie 2005 – 14 octombrie 2005 a cuprins un număr de 121 de zile libere.
Referitor la răspunderea materială stabilită în sarcina reclamantului pentru fapta de a fi dezinformat cu privire la termenele reale de desfăşurare a cercetării administrative şi de comitere a unor erori în gestionarea perioadelor şi a termenelor aferente cercetării administrative, care a avut drept consecinţă exonerarea de răspundere, pentru lipsuri în gestiune a celor cercetaţi (L.V. şi P.C. P.E.) instanţa a constatat că această faptă nu poate fi imputată exclusiv reclamantului.
Din raportul care a stat la baza deciziei de imputare rezultă că perioada maximă în care putea să-şi desfăşoare activitatea comisia de cercetare a fost de 120 de zile.
A constatat instanţa că prima cerere de prelungire a termenului necesar cercetării administrative a fost înregistrată la data de 15 iulie 2005, în termenul reglementat de O.Z.U. nr. 116/2005 pentru desfăşurarea activităţii, iar cererea a fost aprobată prin O.Z.U. nr. 139 din 15 iulie 2005, înainte de expirarea termenului prevăzut de O.Z.U. nr. 116/2005.
Cea de a doua cerere de prelungire a termenului de cercetare administrivă înregistrată la data de 12 august 2005 a fost formulată înainte de expirarea termenului acordat prin O.Z.U. nr. 139/2005 şi înainte de împlinirea unui interval de 60 de zile (în a 59 a zi) de la data începerii cercetării, conform O.Z.U. nr. 116/2005.
Curtea a mai reţinut că prin cererea înregistrată la 12 august .2005 reclamantul nu a dezinformat cu privire la termenele reale. Dimpotrivă a menţionat toate datele necesare persoanelor cu atribuţii de aprobare, respectiv data când a început activitatea comisia de cercetare conform O.Z.U. nr. 116/2005, termenul de 30 de zile prelungit prin O.Z.U. nr. 139/2005 până la 15 august 2005 şi solicitarea de prelungire a termenului pentru finalizarea cercetării administrative.
Astfel instanţa de fond a stabilit că răspunderea pentru depăşirea a intervalului de 120 zile, în care putea fi efectuată cercetarea administrativă şi putea fi stabilită răspunderea materială pentru pagubele constatate în gestiunea autorităţii publice, aparţine atât reclamantului cât şi membrilor comisiei de cercetare şi persoanelor cu atribuţii de aprobare a prelungirii termenelor în care şi-a desfăşurat activitatea comisia de cercetare.
Ca atare, a reţinut Curtea, imputarea întregii sume exclusiv reclamantului este o măsură netemeinică şi nelegală, motiv pentru care a anulat atât Decizia de imputare din 02 octombrie 2007 cât şi Decizia din 19 februarie 2008 emisă de C.J.I. din Ministerul Apărării.
Celelalte critici de nelegalitate aduse de reclamant deciziei de imputare nu au fost reţinute de prima instanţă.
S-a apreciat că nelegalităţile invocate de reclamant cu privire la prima comisie de cercetare administrativă nu au relevanţă în speţă, întrucât numirea comisiei de cercetare administrativă condusă de reclamant s-a dispus în urma admiterii parţiale a plângerilor formulate de L.V. şi P.E. împotriva hotărârii de soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva deciziei de imputare a sumei de 121.231.170 RON.
Nu au fost reţinute nici susţinerile reclamantului cu privire la faptul că paguba stabilită în sarcina sa face şi obiectul cercetărilor Parchetului Militar.
Prin Decizia de imputare contestată, a constatat instanţa, s-a imputat valoarea reziduală a lipsurilor consemnate în procesul – verbal de predare primire gestiune a secţiei de producţie reparaţie, care nu a putut fi imputată celor responsabili cu gestiunea, or obiectul cercetărilor Parchetului Militar priveşte exclusiv comenzile neînchise la data predării primirii nu şi paguba a cărei contravalore s-a imputat prin Decizia contestată în cauză.
Prima instanţă nu a reţinut nici susţinerea reclamantului în sensul că emitentul deciziei de imputare nu putea să-i impute a doua oară aceiaşi sumă ce a format obiectul deciziei din 18 iulie 2006, anulată prin Hotărârea Comandantului Academiei Tehnice Militare din 26 septembrie 2006, având în vedere că, din Decizia administrativ – jurisdicţională prin care a fost admisă cererea de repunere în termen, formulată de Comandantul UM /Academia Tehnică Militară, nu rezultă că s-au impus condiţii în stabilirea răspunderii materiale a militarilor în sensul ca în procesul de identificare a persoanelor să fie exclus reclamantul.
Cu privire la cererea subsecventă de obligare a pârâţilor la restituirea sumei de 13.918,64 RON Curtea a constatat că este întemeiată întrucât sumele au fost reţinute în baza unui act administrativ constatat ca fiind nelegal, chiar dacă s-a reţinut că reclamantul a avut o contribuţie, alături de celelalte persoane, dar acest aspect nu conduce la nereturnarea sumei reţinută reclamantului din moment ce orice reţinere din salariu poate fi făcută doar în baza unui titlu executoriu.
Curtea a respins cererea de returnare a sumei majorată cu dobânzi şi de plată a unor daune morale de 6.000 RON reţinând că anularea actului a vizat greşita stabilire a răspunderii materiale doar în sarcina unui singure persoane şi nu celelalte aspecte de nelegalitate invocate de reclamant.
Faţă de anularea actului administrativ atacat instanţa a apreciat că cererea de suspendare a executării deciziei de imputare nu se mai impune a fi soluţionată.
Cu privire la cererea de chemare în garanţie, instanţa de fond a constatat că este neîntemeiată întrucât persoanele chemate în garanţie nu au o obligaţie de garantare sau de despăgubire a reclamantului din moment ce Decizia de imputare a vizat fapta personală a reclamantului, chiar dacă au fost omise faptele celorlalte persoane implicate, care a avut ca efect excluderea posibilităţii autorităţii publice de a stabili răspunderea materială în sarcina chemaţilor în garanţie.
1.2. Ulterior pronunţării sentinţei nr. 3140 din 30 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul B.M. a formulat cerere de completare a dispozitivului acestei hotărâri, în sensul obligării pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa nr. 3765 din 6 octombrie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a admis cererea şi a obligat pârâţii Ministerul Apărării Naţionale şi U.M. Bucureşti la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 RON către reclamantul B.M., în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Totodată a obligat pe reclamantul B.M. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 RON, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către chematul în garanţie L.V.
2.Recursurile pronunţate în cauză
2.1.Recursurile reclamantului - recurent B.M.
Împotriva celor două hotărâri au formulat recurs reclamantul B.M. şi pârâţii Ministerul Apărării Naţionale în nume propriu şi pentru U.M.
Prin exercitarea căii de atac a recursului împotriva hotărârii de fond pronunţate de prima instanţă, reclamantul B.M. invocând prevederile art. 3041 C. proc. civ. a solicitat menţinerea dispozitivului sentinţei dar modificarea considerentelor pentru care actele contestate prin cererea sa de chemare în judecată, au fost anulate şi totodată modificarea în sensul obligării intimaţilor – pârâţi şi la plata dobânzii legale aferente sumei de 13.918,64 RON, calculată de la reţinerea sumei şi până la data restituirii efective.
Cu privire la primul aspect invocat prin motivele de recurs dezvoltate, recurentul – reclamant, reluând în extenso apărările de fond a solicitat, în esenţă ca instanţa de control judiciar să constate că prima instanţă nu a examinat şi nu şi-a fundamentat soluţia pe următoarele aspecte de procedură dar şi de fond:
- recurentul contestator a mai fost judecat pentru aceeaşi cauză în anul 2006, printr-un act administrativ jurisdicţional, prin care a fost soluţionată contestaţia sa împotriva primei decizii de imputare, din 18 iulie 2006 prin care a fost absolvit de răspundere, act ce nu mai putea fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil; instanţa de fond în mod greşit a respins acest motiv de nulitate, argumentele prezentate fiind netemeinice şi nelegale;
- instanţa de fond a omis să analizeze motivul de anulare a deciziei de imputare şi a deciziei administrativ – jurisdicţionale constând în prescripţia intervenită cu privire la dreptul Ministerului Apărării Naţionale şi a U.M. de a solicita de la P.E. şi L.V. prejudiciul produs de aceştia, în cuantum de 13.918,64 RON, potrivit art. 24 alin. (1) din OG nr. 121/1998;
- nelegala compunere a comisiei prezidate de recurentul contestator, în sensul că niciunul din membrii comisiei nu avea pregătire în specialitatea contabilitate astfel că respectiva comisie nu îşi putea desfăşura activitatea în mod eficient şi legal;
- nelegala compunere a comisiei care a pronunţat Decizia administrativ – jurisdicţională, potrivit art. 38 alin. (3) din OG nr. 121/1998, în condiţiile în care, în privinţa a 2 membrii ai completului existau motive de recuzare căci făcuseră parte şi din comisia care a judecat plângerea formulată de L.V. şi totodată decăderea comisiei numită prin OUG nr. 162 din 19 august 2004, urmare a depăşirii termenelor prevăzute de art. 23 din OG nr. 121/1991.;
- neanalizarea motivului de anulare vizând încălcarea termenelor prevăzute de art. 23 din OG nr. 121/1998 şi din perspectiva analizării fondului cauzei;
În fine, printr-un ultim motiv de recurs recurentul a susţinut că instanţa de fond, deşi a dispus anularea deciziei de imputare şi a deciziei administrativ – jurisdicţionale şi restituirea sumei reţinută pe nedrept, în mod greşit a respins cererea de obligare a intimaţilor – pârâţi la plata dobânzii legale, câtă vreme reţinerea oricărei sume este nelegală şi dă dreptul la obţinerea dobânzii legale.
Printr-o cerere separată recurentul – reclamant, a recurat şi sentinţa nr. 3765 din 6 octombrie 2010, de completare a sentinţei civile nr. 314072010 invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sens în care a solicitat ca instanţa de recurs să modifice şi cuantumul cheltuielilor de judecată, ce i-au fost acordate parţial, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., onorariul de avocat fiind redus nejustificat de mult.
2.2.Recursul recurentului – pârât Ministerul Apărării Naţionale, în nume propriu şi pentru U.M. Bucureşti
Recurentul – pârât Ministerul Apărării Naţionale apreciind că hotărârea primei instanţe este nelegală şi netemeinică, a solicitat în temeiul art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ. admiterea recursului şi modificarea hotărârii, în esenţă, pentru următoarele motive:
- prin adoptarea ordonanţei nr. 121/1998, competenţa pentru stabilirea răspunderii materiale aparţine numai comandantului unităţii în care a fost produsă paguba, pe baza unui act administrativ încheiat de o comisie de cercetare administrativă numită special, stabilind totodată o jurisdicţie specială, aplicabilă în situaţia contestării deciziei comandantului;
- şi instanţa de fond a reţinut că termenul legal prevăzut de art. 23 din ordonanţa nr. 121/1998 a fost depăşit (121 zile , în loc de 120 zile libere) astfel că în mod corect a fost stabilită răspunderea materială în sarcina reclamantului, conform art. 34 din ordonanţa nr. 121/1998;
Stabilirea răspunderii materiale în sarcina unei persoane este numai în competenţa comandantului care a dispus efectuarea cercetării administrative, astfel că în mod greşit a reţinut prima instanţă, că răspunderea ar fi trebuit stabilită în sarcina mai multor persoane, mai cu seamă că reclamantul – recurent, în calitatea sa de „preşedinte” al comisiei a recunoscut depăşirea termenului de cercetare administrativă.
În fine, s-a susţinut că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, câtă vreme prin cererea de chemare în judecată nu a fost invocată vreo încălcare a normelor în vigoare cu privire la stabilirea răspunderii materiale, individual, aspect analizat totuşi şi reţinut ca temei al admiterii parţiale a acţiunii reclamantului.
3.Soluţia şi considerentele instanţei de control judiciar
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse de către ambii recurenţi şi raportat la dispoziţiile legale incidente din materie supusă verificării, incluzând prevederile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursurile formulate sunt nefondate şi urmează a fi respinse ca atare, în considerarea celor în continuare arătate.
3.1. Referitor la recursul reclamantului - recurent promovat împotriva sentinţei nr. 3140 din 40 iunie 2010.
Printr-un prim motiv de recurs recurentul - reclamant, achiesând la soluţia pronunţată de prima instanţă, care îi este de altfel favorabilă, solicită substituirea considerentelor hotărârii, justificat de împrejurarea că prima instanţă nu ar fi examinat toate motivele de nulitate şi de nelegalitate invocate cu privire la actele administrative contestate şi anulate de judecătorul fondului.
Cu alte cuvinte, în opinia recurentului, hotărârea atacată, deşi conţine o soluţie apreciată ca fiind corectă, ar fi viciată de o motivare necorespunzătoare.
Înalta Curte apreciază că un astfel de motiv de recurs, care de altfel nici nu se subsumează vreunuia dintre motivele de modificare sau de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu este admisibil.
Nici prevederile art. 3041 C. proc. civ. nu permit adoptarea soluţiei propusă de recurent şi aceasta cu atât mai mult cu cât hotărârea atacată, astfel cum rezultă şi din expunerea rezumativă de mai sus, nu cuprinde nici un fel de considerente contradictorii după cum nu există contradicţie nici între considerente şi dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii ar rezulta că acţiunea este întemeiată, iar din altă parte că nu este întemeiată, astfel că nu se poate şti ce anume a decis instanţa.
De altfel jurisprudenţa şi doctrina majoritară în materie au precizat constant că, pe de-o parte, acela căruia i s-a dat câştig de cauză nu va putea ataca hotărârea numai pentru motivul că este nemulţumit de considerentele acestea, deoarece nu poate justifica un interes din moment ce numai prin dispozitiv se pot atinge drepturile celor aflaţi în litigiu.
Chiar în măsura în care, potrivit unei alte orientări doctrinale, s-ar putea accepta admisibilitatea recursului şi numai împotriva considerentelor hotărârii, Înalta Curte reţine că o astfel de ipoteză nu se regăseşte în cauză, pe de-o parte pentru că recurentul nu justifică interesul de a ataca soluţia cuprinsă în considerente. Pe de altă parte, examinarea considerentelor ample, pertinente şi convingătoare ale judecătorului fondului demonstrează, în opinia Înaltei Curţi , că în cauză s-a realizat o corectă evaluare şi interpretare a întregului material probator, motivele de nulitate şi de nelegalitate ale actelor administrative atacate ce nu au fost avute în vedere, fiind argumentat şi motivat înlăturate, contrar celor susţinute de recurent.
Faţă de toate aceste consideraţiuni cu valoare de principii de drept aplicabile, Înalta Curte apreciază aşadar că nu poate fi primit acest motiv de recurs, cu atât mai mult cu cât apreciind asupra legalităţii şi temeiniciei soluţiei primei instanţe, Înalta Curte reţine totodată că nu se impune remedierea sau completarea motivării cuprinse în considerente, prin adăugarea sau înlocuirea de elemente care nu reies din însăşi hotărârea atacată.
În raport de o atare modalitate de soluţionare a recursului, în mod evident, nu se impune examinarea de către instanţa de control judiciar a aspectelor de fond şi de formă, punctual enumerate şi dezvoltate în cererea de recurs a recurentului – reclamant.
Nici cel de-al doilea motiv de recurs vizând neacordarea dobânzii legale nu poate fi primit.
În temeiul aceluiaşi raţionament logico – juridic pe baza căruia instanţa de fond a stabilit că se impune anularea actelor administrative atacate, s-a reţinut şi că nu se impune acordarea dobânzilor şi a daunelor morale solicitate, în contextul aprecierii că reclamantului – recurent nu i se cuvin daune interese.
Reţinând că instanţa de fond a realizat în cauză şi aplicarea a principiului proporţionalităţii consacrat în jurisprudenţa comunitară, mutadis mutandis, Înalta Curte apreciază că în mod legal dobânzile solicitate nu au fost acordate, nefiind incidentă în situaţia recurentului, ipoteza prejudiciului suferit urmare a neexecutării în termen de către intimaţi a unei obligaţii care are ca obiect o sumă de bani, ce ar atrage evaluarea legală a daunelor - interese.
3.2.Referitor la recursul reclamantului – recurent promovat împotriva sentinţei nr. 3765 din 6 octombrie 2010, prin care s-a admis cererea de completare a sentinţei nr. 3140/2010.
Nici motivele de recurs referitoare la modalitatea în care instanţa de fond a apreciat asupra acordării cheltuielilor de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în sensul reducerii cuantumului onorariului de avocat, nu sunt fondate.
Înalta Curte constată că prima instanţă, admiţând numai în parte acţiunea precizată a reclamantului – recurent şi ţinând cont de toate elementele de fapt şi de drept specifice cauzei, a uzat în mod judicios de prerogativa legal conferită de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în sensul reducerii onorariului de avocat, reducere ce nu apare ca fiind excesivă.
3.3.Referitor la recursul promovat de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, în nume propriu şi pentru UM Bucureşti
Înalta Curte apreciază, în completarea argumentelor deja înfăţişate cu referire la legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe, că nici motivele de recurs înfăţişate de recurentul - pârât Ministerul Apărării Naţionale nu sunt întemeiate.
Nu se poate susţine necompetenţa instanţelor judecătoreşti în a examina legalitatea actelor administrative de tipul celor contestate în cauză, câtă vreme o astfel de limitare ar echivala cu negarea accesului liber la justiţie, consacrat constituţional dar şi în art. 43 din Ordonanţa nr. 121/1998.
Cât priveşte celelalte aspecte de fapt menţionate, cum ar fi recunoaşterea de chiar recurentul - reclamant a depăşirii termenului de cercetare administrativă, Înalta Curte apreciază că însăşi modalitatea în care prima instanţă a reţinut că imputarea întregii sume exclusiv reclamantului este o măsură nelegală şi netemeinică demonstrează că toate elementele de fapt evidenţiate de actele şi lucrările dosarului au fost avute în vedere.
În considerarea celor mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. vor fi respinse aşadar ca nefondate toate recursurile declarate în cauză, hotărârea instanţei de fond fiind întemeiată şi pronunţată cu respectarea deplină a dispoziţiilor legale aplicabile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de B.M. şi de Ministerul Apărării Naţionale şi U.M. Bucureşti împotriva sentinţei nr. 3140 din 30 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, şi a sentinţei nr. 3765 din 6 octombrie 2010 a aceleiaşi instanţe, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3168/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3189/2011. Contencios. Refuz acordare... → |
|---|
