ICCJ. Decizia nr. 317/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 317/2011
Dosar nr. 6314/3/2010
Şedinţa publică de la 21 ianuarie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Sesizarea instanţei de fond.
Prin Încheierea din 14 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. 6314/3/2010 a fost sesizată Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 şi a fost suspendată judecata cauzei până la soluţionarea excepţiei de nelegalitate.
Cererea ce formează obiectul dosarului aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti îl constituie obligarea pârâtei la plata sumei de 259,69 lei reprezentând taxă pentru serviciul public de radiodifuziune pentru anii 2007 – 2009 şi penalităţi, iar excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 au legătură cu obiectul cauzei, chiar soluţia litigiului pe fond depinde de modul de soluţionare a excepţiei de nelegalitate invocată.
Cauza a fost înregistrată sub nr. 6314/3/2010 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
2. Soluţia instanţei de fond.
Prin sentinţa nr. 3533 din 22 septembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia de nelegalitate invocată de SC R.T.C. SRL şi a constatat nelegalitatea art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003, completată şi modificată.
Instanţa de fond a reţinut că textul art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea S.R.R. şi S.R.T., aşa cum a fost modificat de Legea nr. 533 din 11 decembrie 2003 privind aprobarea O.U.G. nr. 71/2003, arată că „persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii”.
Legea nr. 41/1994 instituie categorii de persoane scutite de la plata taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune şi pentru serviciul public de televiziune, arătând că alte scutiri de la plata taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune şi pentru serviciul public de televiziune decât cele prevăzute prin prezenta lege pot fi stabilite prin hotărâre a Guvernului, în speţă H.G. nr. 977/2003.
Prima instanţă a evocat deciziile Curţii Constituţionale care au analizat constituţionalitatea prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, dispunând în sensul constatării constituţionalităţii acestui text normativ, câtă vreme interpretarea oficială făcută de Parlament în activitatea de legiferare a vizat noţiunea de beneficiar al acestor servicii publice, în sensul gramatical şi obligaţia prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalităţi, de serviciile publice respective.
A arătat Curtea că „beneficiarul"; a fost definit ca fiind o persoană, o colectivitate sau o instituţie care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii; persoană fizică sau juridică în folosul căreia se realizează o acţiune; cel care beneficiază de ceva; persoană, instituţie etc. pentru care se face o lucrare; cel care beneficiază de ceva; persoană, întreprindere, instituţie pentru care se execută o lucrare, se prestează diferite servicii.
Conform prevederilor art. 3 din H.G. nr. 977/2003, persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria micro-întreprinderilor au obligaţia sa plătească pentru sediul social o taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune.
Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum şi sucursalele şi celelalte subunităţi ale lor fără personalitate juridică şi sucursalele sau reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia sa plătească o taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune conform art. 3 alin. (2) din acelaşi act normativ, cu excepţia celor care şi-au suspendat activitatea, potrivit prevederilor legale.
Analizând modificările aduse H.G. nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune prin H.G. nr. 1.012 din 9 septembrie 2009 pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, publicată în M.Of. nr. 695 din 15 octombrie 2009, instanţa de fond a concluzionat că introducerea exceptării de la plata taxei lunare de radiodifuziune pentru persoanele juridice care şi-au suspendat activitatea reflectă faptul că autoritatea emitentă a admis indirect că actul îndeplineşte exigenţele constituţionale numai în măsura în care subiectele pot fi circumscrise sferei beneficiarilor.
Decizia autorităţii de a suspenda obligaţia de achitare a taxei pentru perioada de suspendare a activităţii în condiţiile legii confirmă că aceasta admite că achitarea taxei presupune prestarea unui serviciu, Curtea apreciind însă că Guvernul nu a corectat actul normativ până la conformarea totală a acestuia cu dispoziţiile legale ale art. 40 din Legea nr. 41/1994.
A arătat instanţa de fond că interpretarea gramaticală a noţiunii de beneficiar, include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv cele două servicii publice.
Dreptul la informare al acestor entităţi, invocat de pârât prin întâmpinare, nu poate fi transformat într-o obligaţie de a susţine serviciile publice prin instituirea de taxe ce ar trebui plătite indiferent dacă acţiunea de informare ajunge sau nu la contribuabil.
Persoana în favoarea căreia s-a instituit dreptul nu poate fi obligată să susţină prin contribuţia personală activitatea unui serviciu public iar dreptul său constituţional la informare nu poate fi transformat într-o obligaţie de a achita o taxă fără o justificare obiectivă.
Curtea a arătat că dispoziţiile legale de rang superior au fost interpretate în sensul că această taxă incumbă numai beneficiarilor serviciilor publice, noţiunea de beneficiar fiind atribuită, atât în interpretarea oficială, cât şi în interpretarea gramaticală, logică şi sistematică, numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii.
În aceste condiţii, prima instanţă a apreciat că textul incriminat cuprins în art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003, reglementează prin derogare de la dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 şi că astfel ierarhia actelor normative instituită expres, prin prevederile art. 4 din Legea nr. 24/2000 care statuează că actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă nu a fost respectată la emiterea actului a cărui nelegalitate a fost invocată.
Susţinerea Guvernul României în sensul că excepţia de nelegalitate ar fi rămas fără obiect după modificarea H.G. nr. 977/2003 prin H.G. nr. 1012/2009, în condiţiile în care excepţia a făcut referire la Decizia de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, nr. 2102/2009, a constatat Curtea că este neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată.
Împotriva sentinţei pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs Guvernul României şi S.R.R.
I. În recursul declarat de Guvernul României se critică soluţia instanţei de fond pentru că ar fi dată cu aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se arată că H.G. nr. 977/2003 a fost emisă în temeiul art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 cu respectarea normelor de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, republicată, legiuitorul a instituit o prezumţie absolută cu privire la calitatea de beneficiar a tuturor persoanelor juridice indiferent dacă acestea deţin sau nu receptoare radio sau tv, după caz, în accepţiunea legii toate persoanele juridice au prezumată calitatea de beneficiar al serviciilor publice în discuţie, astfel că instanţa de fond nu putea da o altă interpretare termenului de beneficiar.
În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a constatat că toate criticile de neconstituţionalitate sunt neîntemeiate în condiţiile în care obligaţia prevăzută de lege este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalităţi, de serviciile publice respective.
Excepţiile de la plata taxei radio sau tv, după caz, sunt expres prevăzute de Legea nr. 41/1994, republicată.
În ceea ce priveşte art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 s-a învederat faptul că legiuitorul nu a înţeles să facă deosebirea între persoane juridice care deţin şi cele care nu deţin receptoare radio sau tv, iar dacă s-ar fi dorit acest lucru, s-ar fi făcut în mod expres, cum este cazul persoanelor fizice.
II. În recursul declarat de S.R.R. se critică soluţia instanţei de fond pentru că nu s-a avut în vedere că art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 a fost emis în baza art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 care prevăd obligativitatea plăţii taxei radio în sarcina persoanelor juridice în calitate de beneficiari ai acestor servicii, instituind o prezumţie absolută cu privire la calitatea de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă acestea deţin sau nu receptoare radio.
Instituirea unei astfel de prezumţii şi stabilirea calităţii de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, fără a fi condiţionată de posesia receptoarelor, s-a realizat prin modificarea art. 40 din Legea nr. 41/1994 raportat la Legea nr. 533/2003 şi a făcut obiectul controlului de neconstituţionalitate prin Decizia nr. 297/2004.
Se arată că instanţa de fond nu a ţinut seama de înlăturarea criticilor de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 297/2004, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 1930 din 2 aprilie 2009 s-a pronunţat deja pe noţiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice.
Rezultă că prevederile art. 3 din H.G. nr. 977/2003 nu sunt de natură să încalce prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 şi sunt menite tocmai să organizeze aplicarea acestei norme legale.
Legat de raţiunea plăţii taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune se arată că în art. 31 alin. (5) din Constituţia României stabileşte, printre drepturile şi libertăţile fundamentale, dreptul la informare. Obligaţia statului de a asigura prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetăţenilor implică o cheltuială publică, iar potrivit art. 56 alin. (1) din Constituţie de instituie obligaţia cetăţenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe şi impozite.
Prin ambele recursuri s-a solicitat admiterea acestora, modificarea sentinţei şi respingerea excepţiei de nelegalitate a art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003, ca neîntemeiată.
4. Soluţia instanţei de recurs.
După examinarea motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursurile declarate pentru următoarele considerente:
În faţa instanţei de fond a fost invocată excepţia de nelegalitate a art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 apreciind că acest text a extins aria de aplicare a normelor legale, respectiv art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994.
Criticile din motivele de recurs se referă la modul în care instanţa de fond a admis această excepţie.
Potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată „Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii”.
Pentru că în art. 40 alin. (4) al aceluiaşi act normativ s-a prevăzut că modalitatea de încasare, cuantumul taxelor, scutirea de la plata acestora se stabilesc prin hotărâre de guvern, în cazul taxei privind serviciul public de radiodifuziune a fost emisă H.G. nr. 977/2003.
În art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 s-a prevăzut că „Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum şi sucursalele şi celelalte unităţi ale lor fără personalitate juridică şi sucursalele sau reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune”.
Din coroborarea textelor invocate rezultă că art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 se referă la plata taxelor, în calitate de beneficiar al serviciilor de radiodifuziune, iar art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 impun obligativitatea plăţii taxei lunare pentru serviciile de radiodifuziune, indiferent dacă persoanele juridice sunt sau nu beneficiare ale acestora.
Prin aceasta au fost încălcate normele de tehnică legislativă, iar potrivit art. 4 din Legea nr. 24/2000, republicată, actele normative date în executarea legii, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului, se emit în limitele şi potrivit normelor în baza cărora se dau.
Susţinerile recurenţilor potrivit cărora legea ar institui o prezumţie absolută de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă acestea deţin sau nu receptoare radio sunt nefondate.
Chiar Curtea Constituţională, fiind învestită cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate a art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, astfel cum a fost modificat în 2003, a subliniat faptul că taxele se plătesc numai „în calitate de beneficiari ai acestor servicii”.
S-a spus că „obligaţia prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalităţi, de serviciile publice respective”.
Prin urmare, dacă prin lege s-a stabilit că taxa pentru serviciile publice de radiodifuziune sau televiziune va fi plătită numai de beneficiarii acestor servicii, în actul normativ care transpune această obligaţie de plată nu se poate impune plata taxei tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă sunt sau nu beneficiari ale serviciului respectiv.
Referitor la invocarea dreptului de informare şi corelativ a obligaţiei de plată a taxelor pentru acoperirea cheltuielilor publice, se constată că susţinerile recurentei Societatea Naţională de Radiodifuziune sunt nefondate.
Aşa cum a subliniat şi instanţa de fond, un drept prevăzut de Constituţie nu poate avea corelativ o obligaţie de a achita o taxă deşi nu beneficiază de un serviciu.
Chiar Legea nr. 500/2002, în art. 2 pct. 40, defineşte taxa ca fiind „suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituţie publică sau un serviciu public”.
Legiuitorul a ales, potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 modificată, să stabilească o obligaţie de plată a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune numai pentru cei care sunt beneficiarii acestuia.
Nu poate fi invocată Decizia nr. 1930/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a dovedi legalitatea art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 pentru că, practica Înaltei Curţi a fost publicată. În acest sens, chiar dacă a existat o soluţie de speţă, ulterior, prin Decizia nr. 2102 din 9 aprilie 2009 a Î.C.C.J. au fost anulate prevederile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003, iar în M.Of. nr. 691 din 14 octombrie 2009 s-a publicat această decizie care vizează un act administrativ cu caracter normativ şi are caracter erga omnes.
Având în vedere că dispoziţiile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 sunt aproape identice cu cele ale art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003, cu deosebirea că vizează alte subiecte ale obligaţiei de plată a taxei dar şi faptul că dispoziţiile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 au fost anulate printr-o hotărâre irevocabilă, în raport de această soluţie se poate invoca practica instanţei supreme.
Apreciind că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, vor fi respinse ca nefondate recursurile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Guvernul României şi S.R.R. împotriva sentinţei nr. 3533 din 22 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 316/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 321/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
