ICCJ. Decizia nr. 3228/2011. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 3228/2011

Dosar nr. 3989/2/2009

Şedinţa publică din 2 iunie 2011

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.Hotărârea Curţii de apel

Prin sentinţa nr. 2642 din 1 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta SC R.C.I. SRL în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local Sector 3 - Direcţia Impozite şi Taxe Locale în sensul că a fost anulată în parte Decizia nr. 13 din 16 ianuarie 2009 emisă de pârâtă. Instanţa a admis în parte, în mod corespunzător, contestaţia formulată de reclamantă împotriva actului administrativ nr. 10369 din 12 noiembrie 2008, emis de pârâtă în sensul că îl anulează în parte, doar în ceea ce priveşte suma de 130.987,48 lei, reprezentând debit principal şi accesoriu stabilit după emiterea titlului executoriu nr. 274 din 22 mai 2008, emis de pârâtă.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că, prin cererea introductivă, reclamanta SC R.C.I. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local Sector 3 - Direcţia Impozite şi Taxe Locale, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să de dispună: 1) anularea deciziei nr. 13 din 16 ianuarie 2009 emisa de Consiliului Local sector 3 - Direcţia Impozite şi Taxe Locale; 2) admiterea contestaţiei formulate împotriva actului administrativ nr. 10369 din 12 noiembrie 2008, emis de Consiliului Local sector 3 - Direcţia Impozite şi Taxe Locale şi desfiinţarea acestuia ca fiind nelegal si netemeinic.

Pârâta Direcţia Impozite şi Taxe Locale a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, arătând că, potrivit art. 85 din O.U.G nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, obligaţiile fiscale în sarcina contribuabilului se stabilesc prin declaraţie fiscală sau prin decizie emisă de organul fiscal, arătând, astfel, că Decizia nr. 13 din 16 ianuarie 2009 emisă de D.I.T.L. Sector 3 a fost emisă în concordanţă cu prevederile legale.

instanţa de fond a constatat că acţiunea reclamantei este întemeiată în parte, pentru considerentele ce urmează:

prin actul înregistrat la pârâtă sub nr. 10369 din 12 noiembrie 2008, s-a comunicat reclamantei că „figurează înregistrată cu debite restante reprezentând impozit clădiri în cuantum de 517.228,19 lei, din care: debit = 383.150,40 lei; majorări = 134.077,79 lei".

Din situaţia „Debite şi plaţi efectuate" şi înscrisul intitulat „Precizări referitoare la fondul litigiului şi Modul de calcul al impozitului pe clădire" rezultă, fără echivoc, că din totalul debitelor restante reprezentând impozit pe clădiri, în sumă de 517.228,19 lei, o parte, în sumă de 386.240,71 lei, a fost stabilită prin titlul executoriu nr. 274 din 22 mai 2008, care nu face obiectul acţiunii prezente, iar cealaltă parte, în sumă de 130.987,47 lei, a fost stabilită direct prin actul înregistrat la pârâtă sub nr. 10369 din 12 noiembrie 2008, aspecte necontestate.

Prin urmare, întrucât debitul principal şi accesoriu în sumă de 386.240,71 lei a fost stabilit prin actul administrativ fiscal intitulat titlu executoriu nr. 274/2005, legalitatea stabilirii acestui debit nu poate fi examinată decât în urma promovării căilor de atac prevăzute de lege împotriva actului administrativ fiscal, instanţa constatând că nu este cazul în prezenta speţă, acţiunea urmând a fi respinsă sub acest aspect.

debitul principal şi accesoriu în sumă de 130.987,48 lei, stabilit de pârâtă direct prin actul înregistrat la ea sub nr. 10369 din 12 noiembrie 2008, care a făcut obiectul contestaţiei administrative soluţionate prin Decizia nr. 13 din 16 ianuarie 20096, reprezintă impozit pe clădiri (şi accesoriu) stabilit în baza art. 253 alin. (6) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, republicată, prin aplicarea cotei cuprinse între 5% şi 10% la valoarea de inventar a clădirilor proprietatea reclamantei, cota fiind stabilită în concret, între limitele prevăzute de lege, de către Consiliul General al Municipiului Bucureşti, respectiv pentru cele 17 apartamente, construite în regie proprie pentru care datorează impozit pe clădire din anul 2002, care sunt înregistrate în contabilitatea reclamantei în contul 345„produse finite", în conformitate cu prevederile Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată, şi ale Ordinului Ministrului Finanţelor Publice nr. 1752 din 17 noiembrie 2005, incluzându-se, deci, în categoria stocurilor, în raport de prevederile acestui din urmă act normativ.

Or, potrivit adresei nr. 252620 din 30 iulie 2008 a Ministerului Economiei şi Finanţelor - Direcţia de Reglementări Contabile „reglementările contabile, în vigoare, nu prevăd posibilitatea reevaluării stocurilor".

Din interpretarea logico-sistematică şi teologică a prevederilor art. 253 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, republicată, instanţa a reţinut că aplicarea cotei majorate prevăzute la alin. (6) al articolului în discuţie are menirea de a sancţiona atitudinea culpabilă a plătitorului de impozit pe clădiri care nu a procedat la reevaluarea legală a clădirilor în „ultimii 3 ani anterior anului final de referinţă".

Prin urmare, este nelegală stabilirea impozitului pe clădiri în conformitate cu alin. (6) al articolului în discuţie, pentru clădirile incluse în categoria stocurilor, impunându-se în cazul lor, determinarea impozitului pe clădiri prin aplicarea cotei prevăzute la alin. (2) al articolului indicat.

2. recursul formulat de pârâtă

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Direcţia de Impozite şi Taxe Locale Sector 3, criticând soluţia instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie prin invocarea prevederilor art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă, prin motivele de recurs, critică hotărârea pentru nelegalitate în principal pentru greşita interpretare a probelor depuse la instanţa de fond şi respectiv rezolvarea dată divergenţelor de interpretare a prevederilor art. 256 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Cu privire la fondul cauzei, recurenta-pârâtă expune situaţia de fapt şi prevederile normative incidente în speţă, apreciind ca neîntemeiată cererea intimatei-reclamante prin care a solicitat anularea actului administrativ nr. 10369 din 12 noiembrie 2008 în ceea ce priveşte suma de 130.987,48 lei, reprezentând obligaţii fiscale de plată, după emiterea titlului executoriu nr. 274 din 22 mai 2008.

În dezvoltarea motivului de recurs, care vizează nelegalitatea sentinţei recurate privind interpretarea dată dispoziţiilor art. 256 alin. (5) şi (6) Cod Fiscal, recurenta-pârâtă face trimitere la răspunsul Ministerului Finanţelor Publice nr. 276336 din 18 septembrie 2009 care confirmă că această instituţie a aplicat corect legislaţia fiscală în cauză.

Cu privire la natura juridică a răspunsului nr. 10369 din 12 noiembrie 2008, apreciază că se încadrează în categoria actelor administrative emise de o autoritate publică, fără a căpăta caracterul unui act administrativ fiscal.

3. Apărarea intimatei-reclamante

Intimata-reclamantă SC R.C.I. SRL nu a depus întâmpinare conform art. 308 C. proc. civ., dar prin concluziile scrise depuse în termenul de pronunţare a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea în tot a sentinţei civile nr. 2642 din 1 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, ca fiind legală şi temeinică, prin care s-a reţinut că este nelegală stabilirea impozitului pe clădiri în conformitate cu alin. (6) al art. 256 din Legea nr. 571/2003, pentru clădirile incluse în categoria stocurilor, impunându-se determinarea impozitului pe clădiri prin aplicarea cotei prevăzute la alin. (2) al articolului indicat.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa prin prisma criticilor formulate de recurentă, cât şi sub toate aspectele, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, după cum se va arăta în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Intimata-reclamantă are în proprietate un imobil compus din 17 apartamente construite în regie proprie, înregistrate în contabilitatea firmei în contul 345 „produse finite", pentru care datorează impozit pe clădire din anul 2002, aşa cum a fost stabilit pe baza declaraţiilor fiscale ale reclamantei.

 Direcţia Impozite şi Taxe Locale Sector 3 a stabilit o cotă de impozitare majorată asupra clădirii SC R.C.I. SRL prin aplicarea prevederilor art. 253 alin. (5) şi (6) Cod fiscal cu motivarea că reclamanta nu şi-a reevaluat clădirile în ultimii 3 ani faţă de anul de referinţă 2006, având în vedere prevederile HCGMB nr. 216/2005 şi nr. 111/207 care modifică nivelul cotei de impozitare la 5% pentru anul 2006 şi 10% începând cu anul 2007 şi 2008.

Astfel, Direcţia de Impozite şi Taxe Locale sector 3 Bucureşti, nu a luat în considerare că aceste apartamente reprezintă stocuri de produse finite, ci a considerat că ele reprezintă imobilizări corporale pentru a căror impozitare se aplică prevederile HG nr. 1553/2003 privind reevaluarea imobilizărilor corporale şi stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe coroborate cu prevederile art. 253 Cod Fiscal, nefăcând distincţia între regimul contabil de produse finite şi regimul contabil de imobilizări corporale, pe motiv că nu societatea reclamantă a efectuat reevaluarea acestor apartamente în conformitate cu prevederile art. 253 alin. (6) Cod Fiscal a aplicat şi calculat pentru anii 2006 - 2008 un impozit de 5% şi respectiv de 10%.

Situaţia de fapt expusă nu este contestată de părţi care pentru a clarifica şi cuantumul debitului datorat cu titlu de impozit pe clădiri au încercat soluţionarea pe cale amiabilă a divergenţelor de opinie şi au solicitat punctul de vedere al Ministerului de Finanţe în raport cu valoarea reală de impunere.

Cu adresa nr. 252.620 din 30 iulie 2008, ca răspuns la solicitarea reclamantei, făcută în acest sens, Ministerul Finanţelor Publice a comunicat că reglementările contabile în vigoare nu prevăd posibilitatea reevaluării stocurilor.

În motivarea deciziei atacate prin care s-a respins contestaţia SC R.C.I. SRL împotriva actului administrativ emis sub nr. 10369/2008 ce conţine debitele restante ale societăţii, se face referire la adresa Ministerului Economiei şi Finanţelor nr. 276336 din 18 septembrie 2008 ca răspuns la solicitarea făcută de recurenta-pârâtă dacă prevederile Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal disting asupra faptului că anumite clădiri neevaluate în ultimii 3 ani faţă de anul de referinţă şi înregistrate în contabilitate în contul 545 „produse finite" ( şi nu ca imobilizări corporale), sunt exceptate de la plata impozitului pe clădire majorat.

Datorită acestor divergenţe în interpretarea regimului juridic al celor 17 apartamente construite în scopul vânzării către terţi şi înregistrate în contabilitatea firmei ca produse finite, intimata-reclamantă prin acţiune a solicitat proba cu expertiza contabilă sau punctul de vedere a unuia sau mai multor personalităţi ori specialişti în domeniul respectiv.

În raport de divergenţele de opinie exprimate prin cele două adrese emise de Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte apreciază că în cauză se impunea efectuarea unei expertize contabile fiscale care să clarifice aspectele legale de înregistrarea acestor apartamente în contul „produse finite", aplicarea sau nu al regimului juridic privind activele circulante (categoria stocuri în care se cuprind şi activele cu ciclu lung de fabricaţie, destinate vânzării), respectiv al imobilizărilor corporale, privite din perspectiva Codului fiscal şi ale legii contabilităţii şi cum se raportează ele la dispoziţiile art. 253 din Legea nr. 571/2003, privind impozitul pe clădiri.

Pentru a se preveni orice greşeală în aflarea adevărului în cauză în baza stabilirii faptelor şi aplicarea corectă a legii, era necesară în cauză, aşa cum de altfel s-a şi solicitat de reclamantă, în dovedirea acţiunii, să se cunoască părerea unor specialişti în domeniu, pentru lămurirea acestor împrejurări de fapt în condiţiile art. 201 C. proc. civ.

Hotărând în baza unui probatoriu incomplet, fără a stabili în mod neechivoc adevărul în cauză, hotărârea primei instanţe se impune a fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru completarea probatoriului şi pentru respectarea dublului grad de jurisdicţie. Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond va proceda la administrarea probei cu expertiză contabilă de specialitate, conform art. 129, art. 169 şi art. 201 C. proc. civ.

Aspectele invocate de recurenta-pârâtă privind natura juridică a adresei nr. 10369 din 18 decembrie 2008, emisă de D.I.T.L. Sector 3 privită ca acte administrative nu pot fi reţinute în condiţiile în care obiectul acţiunii vizează anularea Deciziei nr. 13 din 16 ianuarie 2009 emisă de instituţia recurentă care poate fi atacată conform art. 218 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală la instanţa de contencios administrativ.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate

Aşa fiind, în temeiul art. 313 teza I C. proc. civ., sentinţa atacată va fi casată şi trimisă cauza la aceeaşi instanţă, spre rejudecare cu aplicarea art. 315 alin. (1) şi (3) din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul formulat de Consiliul Local Sector 3 – Direcţia Impozite şi Taxe Locale Sector 3 împotriva sentinţei nr. 2642 din 1 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 2 iunie 2011.

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3228/2011. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs