ICCJ. Decizia nr. 3211/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3211/2011
Dosar nr. 482/42/2010
Şedinţa publică din 2 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cauzei.
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 482/42/2010, reclamantul P.L.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului şi Pădurilor, anularea ordinului nr. 122 din 08 februarie 2010 şi a directivei nr. din 22 februarie 2010, repunerea reclamantului în funcţia de şef serviciu al unităţii de programare finanţare U.E. din cadrul Ministerului Mediului şi Pădurilor, obligarea intimatei la plata drepturilor băneşti cuvenite contestatorului pentru funcţia de şef serviciu, cu începere de la data de 08 februarie 2010 şi până la reîncadrarea în funcţie, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
2. Motivele de fapt şi de drept pe care s-a întemeiat cererea.
În motivarea acţiunii reclamantul a invocat HG nr. 1635/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului şi Pădurilor şi a ordinului Ministrului Mediului şi Pădurilor nr. 75 din 25 ianuarie 2010, care reprezintă, în opinia emitentului, argumente îndestulătoare pentru încetarea aplicabilităţii Ordinului ministrului prin care reclamantul a fost numit in funcţia de şef serviciu al Unităţii de Programare Finanţare U.E. din cadrul Ministerului Mediului şi Pădurilor.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că la baza eliberării din funcţie nu a existat o evaluare a activităţii, consemnată, eventual, într-un document de control şi că, deşi, la momentul eliberării din funcţia de şef serviciu existau posturi vacante similare în organigrama instituţiei, corespunzătoare pregătirii contestatorului i s-a oferit o funcţie publică inferioara, respectiv cea de consilier clasa 1, grad profesional principal, treapta 1 de salarizare, încălcându-se dispoziţiile art. 99 alin. (5) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul Funcţionarilor Publici. Argumentul intimatei, a arătat reclamantul, că Serviciul Unitate de P.F. UE a fost transformat in compartiment in cadrul direcţiei nou înfiinţate - D.A.E. şi P.F. de U.E. - nu este suficient pentru a dispune eliberarea din funcţie a contestatorului, atâta timp cât reprezintă o modificare pur formală a organigramei instituţiei, iar compartimentul condus de contestator nu a fost desfiinţat.
3. Apărările formulate de pârâtul Mediului şi Pădurilor – D.A.E. şi P.F. de U.E.
3.1. La data de 24 iunie 2010 pârâtul Ministerul Mediului şi Pădurilor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, motivat de lipsa plângerii prealabile prevăzută de dispoziţiile art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004, excepţie la care, ulterior depunerii de înscrisuri de către reclamant în combaterea acestei excepţii, a renunţat.
3.2. Pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, deoarece ordinul nr. 122 din 8 februarie 2010 a fost emis cu respectarea deplină a tuturor condiţiilor de legalitate şi temeinicie la data emiterii.
3.3. La termenul din data de 30 septembrie 2010 pârâtul a invocat excepţia tardivităţii plângerii prealabile, pentru neformularea acesteia în termenul prevăzut de lege, solicitând respingerea cererii ca inadmisibilă.
4. Hotărârea instanţei de fond.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 204 din 30 septembrie 2010 a admis excepţia tardivităţii formulării plângerii prealabile invocate de pârât şi a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamantul P.L.G. în contradictoriu cu pârâta Ministerul Mediului şi Pădurilor - D.A.E. şi P.F. de U.E.
5. Motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei de fond.
Prima instanţă a reţinut că prin ordinul nr. 122 din 8 februarie 2010 emis de Ministrul Mediului şi Pădurilor reclamantul P.L.G. a fost eliberat din funcţia publică de conducere de şef serviciu al Unităţii de P.F. UE, ca urmare a desfiinţării postului prin reorganizarea Ministerului Mediului şi Pădurilor, la data expirării termenului de preaviz.
Acest ordin i-a fost comunicat la data de 10 februarie 2010, reclamantul semnând de primirea lui.
Prin directiva din 22 februarie 2010, reclamantului i-a fost pusă la dispoziţie funcţia publică vacantă de consilier, clasa I, grad profesional principal, treapta 1 de salarizare la compartimentul P.F. U.E. din cadrul D.A.E. şi P.F. U.E.; directiva i-a fost comunicată la data de 23 martie 2010, de asemenea, sub confirmare de primire.
La data de 24 martie 2010 reclamantul a solicitat revocarea ordinului mai sus menţionat, cerere considerată neîntemeiată de autoritatea emitentă, după cum reiese din răspunsul din 22 aprilie 2010.
Curtea a constatat că îndeplinirea procedurii prealabile este obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, care prevăd că, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.
Prin derogare de la regula instituită de art. 7 alin. (1), art. 7 alin. (7) din aceiaşi lege instituie un termen de prescripţie de 6 luni de la data emiterii actului, aplicabil în cazul actelor administrative unilaterale, cu condiţia existenţei unor motive temeinice de natură să justifice depăşirea termenului de 30 de zile de la comunicare.
Or, a apreciat instanţa de fond, din interpretarea prevederilor art. 7 din lege în corelaţie cu art. 109 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că depăşirea fără motive întemeiate a termenelor prevăzute de lege pentru formularea plângerii prealabile administrative are ca efect inadmisibilitatea acţiunii.
În speţă, a constatat instanţa, reclamantul a formulat cererea de revocare a ordinului contestat după expirarea termenului legal imperativ de 30 de zile, împlinit la data de 15 martie 2010, astfel încât această cerere apare ca fiind tardivă.
Simpla afirmaţie a reclamantului în sensul că sunt incidente dispoziţiile art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004 nu poate fi reţinută, a apreciat instanţa, cât timp acesta nu a susţinut şi nici dovedit motivele temeinice care au dus la depăşirea termenului de 30 de zile, pretinsa rea-credinţă a pârâtului nefiind constatată de instanţă şi neputându-se, deci, circumscrie unor astfel de motive.
În ceea ce priveşte directiva din 22 februarie 2010, Curtea a constatat că aceasta este emisă în aplicarea ordinului nr. 122 din 8 februarie 2010, respectiv a art. 2 din ordin, iar, pe de altă parte, reclamantul critică eliberarea sa din funcţia de şef serviciu al Unităţii de P.F. U.E., solicitând repunerea în această funcţie şi obligarea intimatului la plata drepturilor băneşti cuvenite pentru funcţia menţionată de la data emiterii ordinului până la reîncadrare.
Or, în această situaţie acest capăt de cerere, având caracter accesoriu, inadmisibilitatea cererii de anulare a ordinului nr. 122 din 8 februarie 2010 ca urmare a neîndeplinirii procedurii prealabile administrative duce la respingerea şi a celorlalte capete de cerere.
6. Recursul formulat de reclamantul P.L.G. împotriva sentinţei nr. 204 din 30 septembrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Motivele de recurs sunt întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
6.1. Instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 136 C. proc. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 115 C. proc. civ.
Pârâta urma să fie decăzută din dreptul de a mai invoca excepţii, altele decât cele propuse în condiţiile art. 115 C. proc. civ., prin întâmpinare.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, pentru lipsa plângerii prealabile, deşi aceasta nu numai că primise şi înregistrase plângerea, dar şi formulase un răspuns în sens negativ, prin adresa din 22 aprilie 2010.
Ulterior, după depunerea la dosar a plângerii prealabile, pârâta a renunţat la susţinerea excepţiei, dar a ridicat excepţia tardivităţii plângerii cu mult peste termenul prevăzut de art. 115 C. proc. civ.
6.2. Excepţia tardivităţii formulării plângerii prealabile a fost soluţionată în mod greşit de judecătorul fondului fără a observa că data de la care curge termenul de contestare de 30 de zile, este data comunicării directivei din 22 februarie 2010, prin care a fost pusă la dispoziţie reclamantului funcţia publică vacantă de consilier, clasa I, grad profesional principal, treapta I de salarizare, deoarece acest act administrativ produce efecte juridice faţă de contestator şi prevede termenul în care poate fi atacat.
6.3. În subsidiar, recurentul consideră că instanţa de fond ar fi trebuit să facă aplicarea prevederilor art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004, care instituie un termen de prescripţie special de 6 luni de la data emiterii actului.
7. Concluzii scrise depuse la dosar de intimatul-pârât Mediului şi Pădurilor – D.A.E. şi P.F. de U.E.
Intimatul solicită respingerea recursului ca nefondat.
7.1. Excepţia tardivităţii îndeplinirii procedurii prealabile este o excepţie absolută, care poate fi invocată de către părţi oricând.
7.2. Principalul act atacat de reclamant îl constituie ordinul nr. 122 din 8 februarie 2010 iar termenul de 30 de zile prevăzut de art. 7 din Legea nr. 554/2004 trebuie calculat de la momentul comunicării acestuia.
7.3. Prevederile art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile, deoarece reclamantul nu a invocat motive temeinice pentru care nu a putut formula plângerea prealabilă în termenul legal.
II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – instanţă de recurs competentă.
1. Recursul este fondat pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.
1.1. Lipsa procedurii prealabile, indiferent că vorbim despre neîndeplinirea sau tardivitatea îndeplinirii obligaţiei impusă de art. 7 din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată, poate fi invocată de către partea interesată, oricând.
1.2. În speţă, recurentul-reclamant a solicitat anularea ordinului nr. 122 din 8 februarie 2010 şi a directivei din 22 februarie 2010.
Prin ordinul nr. 122 din 8 februarie 2010, ce a fost comunicat recurentului la 10 februarie 2010, s-a dispus eliberarea sa din funcţia publică de conducere de şef serviciu al Unităţii de Programe Finanţare U.T., ca urmare a desfiinţării postului, prin reorganizarea Ministerului Mediului şi Pădurilor, la data expirării termenului de preaviz de 30 de zile, începând cu data comunicării actului.
La art. 2 alin. (2) din ordinul nr. 122/2010 se prevede că în perioada de preaviz, autoritatea publică va identifica funcţiile publice vacante corespunzătoare şi le va pune la dispoziţia persoanei nominalizate.
Aşadar, deşi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune îndeplinirea procedurii prealabile într-un termen de 30 de zile de la data comunicării actului, împrejurarea că recurentul nu a fost eliberat din funcţie la data emiterii ordinului ci după o perioadă de preaviz de 30 de zile (abia la 8 martie 2010), iar în această perioadă urma să-i fie puse la dispoziţie funcţiile publice vacante pentru o eventuală opţiune, ceea ce face să fie îndeplinite motivele temeinice existente în cuprinsul alin. (7) al art. 7, pentru aplicarea termenului de 6 luni de îndeplinire a procedurii prealabile, calculat de la data emiterii actului.
În mod logic, orice persoană aflată în situaţia recurentului-reclamant ar fi aşteptat să îi fie puse la dispoziţie posturile vacante şi ulterior, dacă era nemulţumită ar fi apelat la instanţa de judecată pentru protejarea drepturilor/ intereselor sale prevăzute şi ocrotite de lege.
Din acest motiv, îndeplinea procedurii prealabile după comunicarea directivei din 22 februarie 2010, la 23 martie 2010, nu poate fi sancţionată prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă, astfel cum a procedat în mod greşit şi formal, instanţa de fond.
3. Faţă de acestea, în drept, în temeiul art. 312 alin. (1), teza I şi alin. (3) C. proc. civ., coroborate cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată, urmează a se admite recursul formulat de reclamant, a se casa sentinţa recurată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de P.L.G. împotriva sentinţei nr. 204 din 30 septembrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3208/2011. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 3212/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
