ICCJ. Decizia nr. 3216/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3216/2011
Dosar nr. 595/59/2010
Şedinţa publică din 2 iunie 2011
Asupra cererii de faţă;
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Timişoara sub nr. 595/59/2010, la data de 26 mai 2010, reclamantele N.B. şi N.J.W., în contradictoriu cu pârâtul S.R. reprezentat de C.C.S.D. Bucureşti, au solicitat anularea deciziei nr. 7189 din 18 noiembrie 2009 emisă de pârâtă privind acordarea de despăgubiri în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, emiterea titlului de despăgubire pentru suma reprezentând valoarea reală a imobilului preluat de S.R. stabilită prin expertiză în conformitate cu Standardele Internaţionale de Evaluare, cu cheltuieli de judecată.
Pârâta C.C.S.D. Bucureşti a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepţiei lipsei procedurii prealabile şi respingerea cererii ca tardiv introdusă, iar pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 405 din 20 septembrie 2010, a respins excepţia lipsei procedurii prealabile.
A respins acţiunea formulată de reclamantele N.B. şi N.J.W. în contradictoriu cu S.R. reprezenta de C.C.S.D., având ca obiect anularea Deciziei nr. 7189 din 18 noiembrie 2009 emisă de C.C.S.D. şi emiterea titlului de despăgubiri.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele considerente:
Cu privire la excepţia „lipsei procedurii prealabile" invocată de către pârâtă, Curtea a apreciat că aceasta este neîntemeiată pentru motivul că în cauză nu era necesară formularea unei plângeri prealabile, reclamanţii având posibilitatea de a se adresa direct instanţei de judecată, în temeiul art. 19 alin. (2) şi (3) din Titlul VII, Cap. 5 din Legea nr. 247/2005.
Curtea a mai apreciat că şi în situaţia în care o astfel de cerinţă ar fi fost considerată necesară, având în vedere că Decizia contestată a fost expediată prin poştă la domiciliul din Germania a reclamantei N.J., fără însă a se face dovada datei exacte a comunicării, în raport cu data la care reclamanta susţine că ar fi luat la cunoştinţă despre conţinutul plicului (22 aprilie 2010,) formularea plângerii din 21 mai 2010 apare ca fiind făcută în termen.
Pe fondul cauzei, Curtea a reţinut că prin Decizia nr. 7189 din 19 noiembrie 2009 s-a emis titlu de despăgubiri în favoarea reclamantelor, în cuantum de 860.350,27 lei.
La calculul despăgubirilor, C.C.S.D. a avut în vedere titlul executoriu în baza căruia urma a fi emis titlul de despăgubiri, respectiv SC nr. 658 din 12 aprilie 2005 pronunţată de Tribunalul Timiş, definitivă prin D.C nr. 32 din 30 ianuarie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, irevocabilă prin D.C nr. 1443 din 15 februarie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Prin hotărârile judecătoreşti menţionate s-a dispus anularea Dispoziţiei Primarului mun. Timişoara nr. 562 din 08 martie 2004 şi obligarea autorităţilor pârâte la plata despăgubirilor de 62,28 euro/mp pentru cota nerestituită în natură de 4/6 din 4.827 m.p.
Curtea a constatat că pârâta a procedat astfel luând în considerare Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. LII (52) din 04 iunie 2007, pronunţată în recursul în interesul legii prin care au fost interpretate dispoziţiile art. 16 şi următoarele din Titlu VII, Cap. 5 Legea nr. 247/2005 în sensul că procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
În considerentele Deciziei nr. LII (52) din 04 iunie 2007, Înalta Curte a arătat că deciziile sau dispoziţiile care se aflau pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestaţie, ca şi cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege rămân supuse controlului instanţelor judecătoreşti, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, atât timp cât acestea au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile art. 24 alin. (26) din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului.
A reţinut prima instanţă că implicaţiile acestei decizii în interesul legii constau în faptul că evaluările în situaţia deciziilor contestate în baza Legii nr. 10/2001 s-au realizat în continuare prin administrarea probelor în faţa instanţelor de judecată, iar nu prin procedurile administrative instituite de dispoziţiile din Titlu VII, Cap. 5 Legea nr. 247/2005, Comisiei Centrale rămânându-i doar sarcina de a emite titlurile de despăgubiri fără posibilitatea unei noi proceduri de evaluare.
Curtea a stabilit că, în speţă, litigiul soluţionat irevocabil a vizat o dispoziţie emisă anterior Legii nr. 247/2005, respectiv Dispoziţia Primarului mun. Timişoara nr. 562 din 08 martie 2004, atacată în instanţă la data de 14 aprilie 2004, anterior apariţiei legii menţionate şi prin urmare devine incidenţă interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. LII (52) din 04 iunie 2007, în sensul inaplicabilităţii procedurii de evaluare administrativă prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 247/2005.
Or, a reţinut instanţa existând o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, prin care s-a stabilit valoarea despăgubirilor tocmai în urma administrării probei cu expertiza contabilă, pârâta nu mai avea posibilitatea folosirii altor criterii de cuantificare a despăgubirilor întrucât ar fi adus atingere autorităţii lucrului judecat de care beneficiază hotărârea judecătorească menţionată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantele, criticând-o ca nelegală şi netemeinică şi invocând dispoziţiile 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurentele au susţinut, în esenţă, că potrivit art. 16 alin. (5), (6) şi (7) din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniul proprietăţii şi justiţiei, C.C.S.D. avea obligaţia ca pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor să dispună trimiterea dosarului către un evaluator care, în condiţiile art. 3 lit. d) din aceeaşi lege, are competenţă în evaluare pe piaţa proprietăţilor imobiliare, cunoaşte, înţelege şi poate pune în aplicare în mod corect acele metode şi tehnici recunoscute şi care sunt necesare pentru efectuarea unei evaluări credibile în conformitate cu Standardele Internaţionale de Evaluare. Prin urmare, au arătat recurentele, la stabilirea despăgubirilor, Comisia Centrală trebuia să aibă în vedere raportul de evaluare al imobilului întocmit de un astfel de evaluator. Chiar dacă s-a stabilit un cuantum al despăgubirilor prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în contestaţia promovată, în temeiul Legii nr. 10/2001, având în vedere timpul îndelungat care s-a scurs de la data evaluării judiciare (făcută în anul 2004 şi până în prezent), se impunea actualizarea valorii stabilite prin aplicarea coeficienţilor actuali de stabilire a acesteia, cu păstrarea criteriilor pe baza cărora s-a calculat la vremea respectivă această valoare.
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului în raport cu criticile formulate şi dispoziţiile legale aplicabile, constată că recursul este nefundat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
În litigiul dedus judecăţii, reclamantele N.B. şi N.J.W., în contradictoriu C.C.S.D. Bucureşti, au solicitat anularea deciziei nr. 7189 din 18 noiembrie 2009 emisă de pârâtă privind acordarea de despăgubiri în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi emiterea unui nou titlu pentru suma reprezentând valoarea imobilului preluat de S.R. stabilită prin expertiză în conformitate cu Standardele Internaţionale de Evaluare.
Prin Decizia nr. 7189 din 18 noiembrie 2009, a cărui anulare se solicită prin prezenta, Comisia Centrală a stabilit valoarea despăgubirilor având în vedere titlul executoriu în baza căruia urma a fi emis titlul de despăgubire, respectiv SC nr. 658 din 12 aprilie 2005 pronunţată de Tribunalul Timiş, definitivă şi irevocabilă astfel cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin Decizia nr. nr. LII (52) din 04 iunie 2007, pronunţată în interesul legii.
Potrivit acestei decizii: „Prevederile cuprinse în art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a acestei legi, contestate în termenul prevăzut în Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005".
Faţă de conţinutul dispozitivului citat, este fără dubiu că în contextul existenţei unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care instanţele judecătoreşti au constatat dreptul notificatorilor la acordarea de despăgubiri, stabilind şi cuantumul acestora, nu se mai poate pune problema parcurgerii tuturor etapelor procedurii administrative reglementate de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 pentru că verificând legalitatea măsurilor reparatorii prin echivalent sau valoarea acestora s-ar aduce atingere principiului puterii lucrului judecat.
O altă abordare nu poate fi acceptată faţă de caracterul obligatoriu al deciziei pronunţate în interesul legii [(art. 329 alin. (3) C. proc. civ.)] şi faţă de Decizia nr. 431 din 26 martie 2009 a Curţii Constituţionale, care fiind sesizată cu neconstituţionalitatea prevederilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 în interpretarea dată de Decizia nr. LII (52)/2007, a stabilit că aceste dispoziţii sunt constituţionale, reţinând totodată că „a recunoaşte persoanelor beneficiare ale unor sentinţe judecătoreşti prin care se stabileşte cuantumul măsurilor reparatorii la care sunt îndreptăţite, posibilitatea de reevaluare a cuantumului despăgubirilor, ar însemna a recunoaşte o cale de atac neprevăzută de lege, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 129 din Constituţie".
Recursul în interesul legii, soluţionat prin Decizia nr. LII (52)/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţii unite, a fost promovat tocmai ca urmare a existenţei unei practici neunitare la nivelul instanţelor în privinţa aplicării dispoziţiilor cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, unele instanţe apreciind că acestea sunt de imediată aplicare, deci chiar dacă raportul juridic dintre părţi s-a născut sub imperiul Legii nr. 10/2001 nemodificată, iar alte instanţe apreciind că prevederile administrative prevăzute de art. 16 şi urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu se aplică dispoziţiilor/deciziilor emise anterior intrării în vigoare a acestui act normativ (25 iulie 2005), iar această problemă de drept a fost tranşată în sensul dispozitivului citat mai înainte.
Pentru limitarea efectelor celor două modalităţi de interpretare a dispoziţiilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005 şi în aplicarea Deciziei nr. LII (52)/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (M. Of. nr. 140/22.02.2008), C.C.S.D. a emis Decizia nr. 1651 din 13 martie 2008, stabilind prin articol unic că:
„în situaţia în care cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent, prevăzut de Legea nr. 10/2001, a fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă, titlul de despăgubire se va emite în baza respectivei hotărâri în cuantumul prevăzut de aceasta".
În consecinţă, în mod legal s-a emis în favoarea reclamantelor Decizia nr. 7189 din 18 noiembrie 2009 conţinând titlul de despăgubire în cuantum de 860.350,27 lei (Ron) reprezentând valoarea despăgubirilor consemnate în sentinţa civilă 658 din 12 aprilie 2005 pronunţată de Tribunalul Timiş, definitivă şi irevocabilă.
Aşadar, refuzul C.C.S.D. de a da curs opţiunii pentru o nouă evaluare după publicarea Deciziei în interesul legii în discuţie, nu este unul nejustificat, ci unul legal.
A admite că efectuarea unei noi evaluări este posibilă chiar şi după Decizia nr. LII (52), ar însemna încălcarea puterii lucrului judecat a sentinţei civile nr. 658din 12 aprilie 2005 pronunţată de Tribunalul Timiş, iar acest lucru nu poate fi acceptat.
Pentru trecerea intervalului de timp scurs între momentul stabilirii despăgubirilor şi data executării sentinţei sau a plăţii efective reclamantele au posibilitatea de a apela la alte instituţii juridice pentru acoperirea unui eventual prejudiciu. Un astfel de prejudiciu nu poate fi acoperit însă prin obligarea C.C.S.D. să întocmească un nou raport de evaluare şi să emită o nouă deciziei reprezentând titlu de despăgubiri, pentru considerentele deja arătate.
Văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de N.B. şi N.J.W. împotriva sentinţei nr. 405 din 28 septembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3215/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3217/2011. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
