ICCJ. Decizia nr. 3220/2011. Contencios. Alte cereri. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.3220/2011
Dosar nr. 3328/1/2011
Şedinţa publică din 2 iunie 2011
Asupra cererii de faţă;
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele.
Prin Decizia nr. 1359/ R-CONT din 16 decembrie 2009, Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea formulată de contestatorul P.G.L.M., prin procurator P.S., având ca obiect contestaţie la încheierea nr. 37 din 22 mai 2009 a Curţii de Apel Piteşti, contestaţie la încheierea nr. 36/2009 a Curţii de Apel Piteşti, contestaţie la Decizia nr. 570/ R-CC din 22 mai 2009 a Curţii de Apel Piteşti şi contestaţie la încheierea nr. 36 din 22 mai 2009 a Curţii de Apel Piteşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că în speţă contestatorul a formulat contestaţie împotriva unei încheieri prin care a fost respinsă o cerere de recuzare, contestaţie împotriva unei încheieri prin care a fost respinsă cererea privind lămurirea deciziei nr. 374 din 9 aprilie 2009, contestaţie împotriva deciziei nr. 374 din 9 aprilie 2009 prin care a fost respinsă contestaţia în anulare, contestaţie la modul de redactare a deciziei nr. 570/ R-CC din 22 mai 2009 şi a încheierii nr. 36 din 22 mai 2009.
În motivarea cererilor formulate au fost indicate ca temei de drept dispoziţii din Constituţia României (art. 16, 21, 53, 56 etc.), C. proc. civ. (art. 34, 35, 103, 105, 304 pct. 1 - 9 etc.), C.E.D.O., art. 105 pct. 2 şi 3 din Legea nr. 161/2003, art. 4 din Legea nr. 303/2004 şi Legea nr. 554/2004.
Instanţa a reţinut faptul că în dezvoltarea pretinselor contestaţii, titularul acestora a exprimat punctele de vedere şi nemulţumirea în legătură cu soluţionarea cauzelor ce au alcătuit obiectul încheierilor şi deciziilor menţionate.
S-a apreciat că, raportând susţinerile din cererea ce face obiectul sesizării instanţei la dispoziţiile legale pe care s-a întemeiat, rezultă că acestea din urmă nu au nici o legătură cu situaţia de fapt la care se referă.
S-a mai reţinut, în considerentele hotărârii atacate, că în cauză s-au formulat contestaţii la încheieri şi decizii irevocabile, ce nu mai pot fi atacate decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, pe care contestatorul nu le-a indicat.
Împotriva acestei hotărâri, contestatorul P.G.L.M. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 4295 din 13 octombrie 2010, a respins recursul ca inadmisibil.
Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reţinut că dat fiind caracterul irevocabil al deciziei recurate şi având în vedere dispoziţiile art. 320 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea dată în contestaţie este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată, aceasta nu mai poate fi supusă recursului, întrucât s-ar deschide calea recursului la recurs.
A constatat Înalta Curte că aceste dispoziţii legale reprezintă expresia procedurală a principiului „accesoriul urmează soarta principalului", în sensul că o contestaţie în anulare are, sub aspect procedural, un caracter accesoriu în raport cu judecata propriu-zisă în fond sau în recurs.
A reţinut, totodată că, în speţă, hotărârile atacate iniţial prin intermediul contestaţiei în anulare formulată de recurentul P.L.M. (încheierea nr. 37 din 22 mai 2009, încheierea nr. 36/2009, Decizia nr. 374 din 09 aprilie 2009, Decizia nr. 570/ R-CC din 22 mai 2009 şi Decizia nr. 1359/ R-Cont din 16 decembrie 2009 ale Curţii de Apel Piteşti) sunt încheieri, respectiv hotărâri, irevocabile, nesusceptibile de a face obiectul vreunui recurs ulterior.
Împotriva acestei hotărâri P.G.L.M. a formulat contestaţie în anulare invocând dispoziţiile art. 317 – art. 321 C. proc. civ.
Contestatorul a susţinut, în esenţă, că hotărârea prin care recursul declarat împotriva deciziei nr. 1359/ R-Cont din 16 decembrie 2009, a fost respins ca inadmisibil, a fost luată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă şi cu nerespectarea art. 313 şi 314 C. proc. civ. Că acest fapt a împiedicat accesul liber la justiţie şi înfăptuirea justiţiei prevăzută de art. 16, 21 şi 124 din Constituţia României.
A susţinut că nu a avut parte de un proces echitabil deoarece acelaşi complet de judecată a soluţionat cauza în dosarul nr. 2094/90/2008, şi contestaţia în anulare prin Decizia nr. 570/ R-CC din 22 mai 2009, acelaşi complet a respins cererea privind lămurirea Deciziei nr. 374/ R-C din 9 aprilie 2009.
A mai arătat, deasemenea, contestatorul că dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale constând în faptul că prin Decizia nr. 4295 din 13 octombrie 2010 s-a respins recursul ca inadmisibil. A făcut referiri la depunerea recursului în termenul reglementat de lege susţinând că urmare a nerespectării art. 27 pct. 7 C. proc. civ., s-a dat o interpretare greşită a art. 3, 15 şi 24 din Legea nr. 96/1994 privind ratificarea Convenţiei dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Slovace şi că acest fapt i-a produs o vătămare ce constă în aceea că suma de 1388,23 Euro reprezentând impozit pe salarii a fost reţinută de două ori de către stat, din proprie iniţiativă şi de către angajatorul SC A.S.Q.
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate şi dispoziţiile legale aplicabile, constată că cererea este neîntemeiată.
Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă, ale cărei motive sunt expres şi limitativ prevăzute în art. 317 şi 318 C. proc. civ. Nu pot fi invocate pe această cale, aspecte legate de greşita apreciere a probelor sau aplicare a legii, care pot constitui doar motive de reformare a hotărârii în cadrul recursului.
I. În ceea ce priveşte motivul întemeiat pe art. 317 alin. (l) pct. l C. proc. civ.
Potrivit art. 317 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., (1)„Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului:
Când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii;
când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă"
(2) Cu toate acestea, contestaţia poate fi primită pentru motivele mai sus arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat, în fond.
Înalta Curte reţine că, în cauză, motivul privind încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă nu este incident. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ, a soluţionat recursul declarat împotriva deciziei nr. 1359/ R-CONT din 16 decembrie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, potrivit competenţelor sale stabilite prin Legea nr. 304/2004, art. 21, 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi art. 4 C. proc. civ.
Potrivit prevederilor art. 21 din Legea nr. 304/2004 „secţia civilă şi de proprietate intelectuală, secţia penală, secţia comercială şi secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie" judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.
Deasemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 „Recursul împotriva sentinţelor pronunţate de tribunalele administrativ-fiscale se judecă de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, iar recursul împotriva sentinţelor pronunţate de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel se judecă de secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".
Totodată, art. 4 C. proc. civ., reglementează competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, stabilind, în alin. (l) că aceasta judecă „recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".
În cauza de faţă, litigiu aparţine instanţei de contencios administrativ şi fiscal, potrivit art. 10 alin. (l) din Legea nr. 554/2004, astfel că, atât Curtea de Apel Piteşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, au procedat la soluţionarea pricinii cu respectarea dispoziţiilor procedurale privind competenţa materială.
II. În ceea ce priveşte motivul întemeiat pe art. 318 C. proc. civ.
Potrivit art. 318 C. proc. civ., în afara contestaţiei în anulare obişnuite, reglementate de art. 317 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis să cerceteze, din greşeală, vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Contestatorul susţine că hotărârea dată este rezultatul unei greşeli materiale, Înalta Curte reţine, însă, că nu este incidenţă teză art. 318 C. proc. civ., referitoare la erorile materiale.
Norma legală anterior citată se referă la erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecăţii recursului, ca de exemplu, respingerea greşită a unui recurs ca tardiv, anularea lui ca netimbrat şi alte asemenea erori, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor. Fiind un text de excepţie, noţiunea de „greşeală materială" nu trebuie interpretată extensiv. Legea are în vedere greşelile materiale cu caracter procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate, greşeli pe care instanţa le-a comis prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale. în orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situaţiei de fapt, în urma aprecierii probelor, ceea ce ar putea semnifica „netemeinicia" hotărârii, nu însă şi o greşeală materială de natură să justifice contestaţia în anulare.
Cu alte cuvinte, trebuie să fie vorba despre acea greşeală pe care o comite instanţa prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale şi care determină soluţia pronunţată.
În speţă, contestatoarea invocă faptul că instanţa de recurs a respins în mod nelegal recursul declarat ca inadmisibil, făcând aprecieri privitoare încălcarea dreptului privind un proces echitabil şi la vătămarea pe care i-a produs-o hotărârea.
Astfel, în concepţia Înaltei Curţi, contestatoarea invocă o greşeală de judecată, iar nu o greşeală materială, în sensul prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ., în raport de argumentele juridice anterior expuse.
Prin urmare, instanţa supremă reţine faptul că susţinerile contestatorului fac trimitere la greşeli de judecată ce nu pot fi analizate în cadrul acestei căi extraordinare de atac, care este o cale de retractare şi nu o cale de reformare a soluţiei atacate.
Ca atare, Înalta Curte concluzionează că aspectele invocate de contestator în sprijinul incidenţei acestui temei juridic nu sunt relevante, motiv pentru care apreciază că nu sunt întrunite condiţiile impuse de art. 317 şi 318 teza I C. proc. civ.
În consecinţă, în baza art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de P.G.L.M. împotriva Deciziei nr. 4295 din 13 octombrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3219/2011. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 3304/2011. Contencios → |
|---|
