ICCJ. Decizia nr. 3304/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia. nr.3304/2011
Dosar. Nr. 13203/3/2010
Şedinţa de Ia 7 iunie 2011
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, reclamanta P.E.G. a chemat în judecată pârâtul M.M.P. solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună desfiinţarea Ordinului nr. 105/2010, reintegrarea reclamantei în funcţia de specialist siguranţa barajelor în cadrul Unităţii de Management al Proiectului, retribuirea în continuare, începând cu data de 31 decembrie 2009 şi până la 26 ianuarie 2010, când a lucrat efectiv şi calcularea retribuţiei cuvenite până la data admiterii contestaţiei, emiterea unui nou act adiţional la contractul individual de muncă nr. 62 din 19 decembrie 2007 până la data de 31 decembrie 2011.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că, la data de 19 decembrie 2007, i s-a emis contractul individual de muncă cu durata determinată 31 decembrie 2009. Ulterior, s-a constatat necesitatea prelungirii acestui termen, în vederea finalizării proiectelor pentru care a fost încheiat.
A mai susţinut reclamanta că era necesară prezenţa sa şi după data de 31 decembrie 2009 pentru continuarea proiectului Valea de Peşti însă, în mod nejustificat, tară o evaluare efectivă, a primit Ordinul nr. 105/2010 prin care s-a dispus încetarea contractului său individual de muncă. În cuprinsul acestui ordin s-a prevăzut retroactiv că va înceta contractul său individual de muncă la data de 01 ianuarie 2010, deci cu o lună înainte de emiterea ordinului în cauză.
La 19 iulie 2010 pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat în principal excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a VllI-a conflicte de muncă şi asigurări sociale
A arătat, în esenţă, pârâtul că reclamanta a contestat un act administrativ emis de o autoritate publică centrală şi, pe cale de consecinţă competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Prin sentinţa nr. 6682 din 29 septembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a VllI-a, a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VllI-a contencios administrativ şi fiscal.
S-a reţinut că reclamanta a contestat un act administrativ emis de o autoritate publică centrală şi, pe cale de consecinţă, competenţa aparţine curţii de apel potrivit dispoziţiei art. 109 Legea nr. 188/1999 raportat la art. 3 alin. (1) C. proc. civ.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 11 noiembrie 2010.
La termenul din data de 5 aprilie 2011 instanţa a invocat excepţia necompetenţei materiale a secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de apel în soluţionarea cauzei.
Prin sentinţa civilă nr. 2737 din 5 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VllI-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta P.E.G. în contradictoriu cu pârâtul M.M.P. în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.
A constatat ivit conflict negativ de competenţă şi a înaintat cauza spre soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
A reţinut Curtea de apel că reclamanta a fost angajată ca specialist de siguranţa barajelor al Unităţii de Management al Proiectului „Diminuare a riscurilor în cazul producerii calamităţilor naturale şi pregătirea pentru situaţii de urgenţă" conform contractului de muncă individual înregistrat sub nr. 62 din 19 decembrie 2007 prelungit prin Actul adiţional nr. 2 din 16 decembrie 2009.
Ca urmare a expirării termenului pentru care a fost încheiat, prin ordinul contestat s-a constatat încetarea de drept a contractului individual de muncă al reclamantei.
Astfel, pârâtul a emis ordinul nr. 105/2010 în calitate de angajator, beneficiar al activităţilor prevăzute în contractul de muncă şi nu în calitate de autoritate publică ce acţionează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.
A mai reţinut că actul atacat se referă în mod explicit la încetarea de drept a contractului individual de muncă al reclamantei, încheiat în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 53/2003 - Codul muncii cu modificările şi completările ulterioare.
În aceste condiţii, a concluzionat curtea de apel, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine secţiei conflicte de muncă şi asigurări sociale a Tribunalului Bucureşti, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 20 pct. 2, art. 21 şi art. 22 alin. (3) C. proc. civ., urmează să stabilească instanţa competentă a soluţiona pricina în raport cu obiectul acesteia şi cu dispoziţiile legale incidente ei.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că reclamanta P.E.G. nu are calitatea de funcţionar public, fiind angajată cu contract individual de muncă pe perioadă determinată în funcţia de „specialist siguranţa Barajelor", situaţie confirmată de ambele părţi şi care exclude ab initio aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 188/1999.
În continuare, trebuie analizat dacă pretenţiile deduse judecăţii reprezintă o acţiune în anularea unui act administrativ care ar atrage competenţa instanţei de contencios administrativ potrivit regulilor prevăzute de art. 10 din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007 sau este o acţiune întemeiată pe drepturi şi obligaţii rezultate dintr-un contract individual de muncă, ceea ce presupune competenţa instanţei specializate în litigii de muncă.
Din conţinutul cererii de chemare în judecată rezultă că scopul juridic urmărit de reclamantă este acela de a i se prelungi, prin act adiţional, contractul individual de muncă nr. 62 din 19 decembrie 2007, care a încetat de drept, prin ajungerea la termen, la data de 31 decembrie 2009.
În condiţiile în care în contractul individual de muncă se menţionează expres că este încheiat în temeiul dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii este evident că şi prelungirea duratei acestuia se poate face în baza aceloraşi dispoziţii legale prevăzute de Codul muncii, astfel încât pretenţiile deduse judecăţii conturează existenţa unui litigiu de muncă.
Pe de altă parte, Ordinul nr. 105/2010 emis de M.M.P. nu este un veritabil act administrativ, deoarece el nu produce efecte juridice prin el însuşi, având doar caracter constatator al unei situaţii de drept preexistente şi anume aceea că la data de 31 decembrie 2009 a încetat de drept contractul individual de muncă al reclamantei, prin ajungerea la termenul până la care a fost încheiat. De altfel, chiar în titlul ordinului contestat se menţionează expres că acesta priveşte „constatarea încetării de drept a raportului de muncă al doamnei P.E.G".
Fată de aceste considerente, Înalta Curte concluzionează în sensul că litigiul dedus judecăţii revine în competenţa de soluţionare în primă instanţă, secţiei de conflicte de muncă a tribunalului de la domiciliul reclamantei, respectiv Tribunalul Bucureşti, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta P.E.G. şi pârâtul M.M.P., în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIll-a conflicte şi litigii de muncă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3220/2011. Contencios. Alte cereri.... | ICCJ. Decizia nr. 3305/2011. Contencios. Conflict de... → |
|---|
