ICCJ. Decizia nr. 3274/2011. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3274/2011
Dosar nr. 789/2/2011
Şedinţa publică din 7 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Soluţia primei instanţe.
Prin cererea înregistrată sub nr. 789/2/2011 reclamanţii C.M., M.D., C.G.D., A.D.C., B.C.L., D.G.G., R.M., H.V., B.C., P.M., S.A.S., T.R.N., M.D.I., U.D., M.D., U.M., S.N.M.F./M.G. au solicitat în contradictoriu cu Guvernul României şi C.N.A.S., suspendarea executării HG nr. 1389/2010 pentru aprobarea contractului-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2011-2012, până la pronunţarea instanţei de fond asupra acţiunii în constatarea nulităţii aceleiaşi hotărâri.
Reclamanţii au arătat că există un caz bine justificat ce derivă din următoarele aspecte de fapt şi de drept: a) contractul cadru încalcă prevederile art. 59 şi urm. din Legea nr. 95/2006, instituind dreptul medicilor de specialitate din ambulatoriu să acorde servicii medicale prevăzute pentru medicina de familie, art. 141 din contractul-cadru fiind astfel în contradicţie cu Legea nr. 95/2006; medicii de altă specialitate nu sunt autorizaţi pentru medicina de familie; b) contractul cadru încalcă disp. art. 21 din Constituţie şi art. 44 din Constituţie coroborat cu art. 1 din Protocolul 1 al C.E.D.O., prin aceea că există posibilitatea suspendării decontării serviciilor medicale contractate, dacă sunt litigii nesoluţionate între părţi în mod amiabil; c) contractul-cadru contravine art. 62 din Legea nr. 95/2006 şi disp. art. 209 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 privind gestionarea fondurilor, întrucât introduce un plafon pentru prescrierea medicamentelor compensate şi/sau gratuite; d) contractul-cadru contravine art. 217 şi art. 246 din Legea nr. 95/2006, întrucât nu a fost aprobat până la data de 31 decembrie a anului în curs.
Paguba iminentă este în opinia reclamanţilor dată de reducerea bugetului alocat medicilor de familie, întrucât asistenţa medicală ar fi acordată şi de medicii de alte specialităţi.
În drept, au fost invocate prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004, Constituţia României, Legea nr. 95/2006, art. 6 din C.E.D.O., art. 1 din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O.
Prin sentinţa civilă nr. 2565 din 1 aprilie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios, administrativ şi fiscal, a respins ca nefondate excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de obiect, raportat la data intrării în vigoare a HG nr. 1389/2010 şi totodată a respins ca nefondată cererea de suspendare formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi C.N.A.S. şi intervenientul Ministerul Sănătăţii.
Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut că suspendarea executării actului administrativ este o operaţiune de întrerupere temporară a efectelor unui act administrativ, care intervine la cererea părţii interesate sau din oficiu. Fiind o măsură de excepţie, se justifică numai dacă actul administrativ conţine dispoziţii a căror îndeplinire ar produce consecinţe greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza în care actul ar fi ulterior anulat prin hotărâre judecătorească.
Cu privire la condiţia îndoielii serioase asupra legalităţii actului, Curtea a apreciat că în speţă din actele şi lucrările dosarului nu au rezultat motive serioase privind nelegalitatea actului administrativ atacat, ţinând cont şi de normele de drept comunitar relevante.
Analizând sumar prevederile Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, şi reţinând că medicul de familie constituie „punctul de prim-contact” în cadrul sistemului de sănătate, oferind acces nediscriminatoriu pacienţilor şi ocupându-se de toate problemele de sănătate ale acestora", astfel încât şi "medicii de M.G." (art. 60 lit. d) pot deconta servicii de medicină de familie [art. 69 alin. (2)], prima instanţă a concluzionat că HG nr. 1389/2010 este emisă în concordanţă cu Legea nr. 95/2006.
A mai arătat instanţa de fond că, în speţă nu este îndeplinită cerinţa cazului bine justificat şi implicit nici a pagubei iminente întrucât interesul public ca asiguraţii să beneficieze de servicii medicale este superior interesului material al medicilor de familie de a încerca formarea unui monopol în domeniul serviciilor medicale. Aplicând argumentul prin reducere la absurd, s-a constatat că dacă serviciile medicale s-ar putea presta şi deconta doar de medicii de familie, atunci aceştia şi-ar negocia contractul cu statul de pe poziţii de egalitate contractuală, or medicii care decontează bani publici prestează un serviciu public-administrativ.
2. Motivele de recurs înfăţişate de recurenţii-reclamanţi
Împotriva acestei sentinţe în termen legal au declarat recurs reclamanţii.
Invocând ca temei legal al recursului promovat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii cererii de suspendare, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu greşita aplicare şi interpretare a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, republicată, în esenţă, în considerarea celor în continuare arătate:
- instanţa de fond nu a analizat cererea reclamanţilor sub toate aspectele ignorând motive de fapt şi de drept invocate prin cererea introductivă ca şi prin concluziile scrise, în special cu referire la prevederile art. 141 alin. (2), art. 21 alin. (2), art. 15 lit. j) şi art. 24 alin. (82) din HG nr. 1383/2011 ce constituie adăugiri la lege şi nu reprezintă modalităţi de punere în executare a unor dispoziţii deja existente în Legea nr. 95/2006;
- nu au fost valorificate argumentele prezentate, cu referire la o hotărâre judecătorească anterioară, prin care au fost anulate mai multe articole din contractul-cadru, pentru anul 2010, identice sau similare cu câteva din cele cuprinse în contractul – cadru pentru anul 2011;
-instanţa de fond a intrat în cercetarea fondului şi a interpretat greşit art. 141 din HG nr. 1389/2010, în loc să analizeze aparenţa de nelegalitate a hotărârii atacate; dezvoltând argumentele ce conţin o astfel de concluzie, recurenţii au menţionat că rămâne o necunoscută modalitatea în care medicii de specialitate din ambulatoriu pot acorda asistenţă primară, cât timp au încheiat deja un contract cu casa de asigurări de sănătate pentru o cu totul altă specialitate;
- instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală şi pentru faptul că a interpretat greşit termenii de „medic de familie”, „medic de M.G.” sau „medic de specialitate”;
-instanţa de fond a interpretat eronat art. 21 alin. (2) din contractul-cadru întrucât a constatat că textul de lege nu aduce atingere art. 1 din Primul protocol adiţional la C.E.D.O. după cum, în ceea ce priveşte art. 15 lit. j) din acelaşi contract, a respins argumentele pe baza unor supoziţii netemeinice, ceea ce echivalează cu o nemotivare;
- nu au fost analizate argumentele prezentate cu privire la neconformitatea HG nr. 1383/2010 cu dispoziţiile art. 217 şi 246 din Legea nr. 95/2006.
3. Apărările intimaţilor-pârâţi
Intimaţii-pârâţi Guvernul României, C.N.A.S. şi Ministerul Sănătăţii au formulat în cauză întâmpinări prin care au solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat în cauză de recurenţii-reclamanţi.
Răspunzând prin ample argumente criticilor aduse de recurenţi hotărârii pronunţate de prima instanţă, intimaţii au arătat, în esenţă, că în ceea ce priveşte cazul bine justificat, susţinerile reclamanţilor nu mai au obiect întrucât HG nr. 1389/2011 a fost modificată prin HG nr. 557/2011, art. 141 fiind abrogat.
S-a mai arătat că în cauza de faţă nu s-a dovedit prejudiciul material şi viitor pe care l-ar suferi partea vătămată prin actul respectiv, dreptul de a încheia contracte de furnizare servicii cu casa de asigurări de sănătate neputând fi confundat cu prejudiciul care trebuie probat.
Dimpotrivă, intimaţii au arătat că o eventuală admitere a cererii de suspendare a HG nr. 1389/2010 ar avea efecte asupra întregului sistem de asigurări de sănătate, în sensul creării unui vid legislativ.
4. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs
Recursul nu este fondat.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, faţă de apărările intimaţilor dar şi în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu sunt întemeiate criticile recurenţilor, pentru argumentele în continuare expuse.
Astfel cum Înalta Curte în mod constant a afirmat în jurisprudenţa sa în această materie, suspendarea executării unui act administrativ este o măsură excepţională ce operează în cazuri stricte, de excepţie, respectiv numai atunci când sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute în art. 14 din Legea nr. 554/2004, republicată. Şi aceasta întrucât actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, prezumţie care, la rândul său se bazează pe prezumţiile de autenticitate şi de veridicitate, de unde decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza legii echivalează cu a nu executa legea.
Totodată Înalta Curte reaminteşte că în jurisprudenţa sa în materie a statuat că în contextul examinării satisfacerii cerinţelor legale impuse de prevederile Legii nr. 554/2004, judecătorul nu poate să facă o examinare pe fond a legalităţii actului administrativ contestat ci, în mod obligatoriu trebuie să se limiteze la o simplă pipăire a fondului.
Contrar celor susţinute de recurenţi, Înalta Curte apreciază că judecătorul fondului chiar dacă printr-o mai amplă motivare, a prezentat numai sumar argumentele juridice apreciate, prima facie, ca nefăcând dovada legalităţii actului contestat, fără a proceda la o cercetare amănunţită de natură a prejudicia fondul.
Înalta Curte arată că analiza judecătorului a fost de altfel impusă de multitudinea aspectelor şi criticilor evidenţiate de recurenţii-reclamanţi în cuprinsul acţiunii introductive şi parţial reluate şi prin motivele de recurs, fără a depăşi însă cadrul aparenţei de nelegalitate conform procedurii art. 14 din Legea nr. 554/2004, republicată.
Reţinând că prin HG nr. 557 din 31 mai 2011, intrată în vigoare la 1 iunie 2011, au fost aduse mai multe modificări actului administrativ contestat în cauză, respectiv HG nr. 1389/2010 privind contractul cadru pentru anul 2011, relevanţă prezentând abrogarea art. 141 prin art. 1 pct. 17 din HG nr. 557/2011) şi modificarea art. 15 lit. j), în sensul invocat şi de recurenţi, astfel după cum au şi indicat prin notele scrise Înalta Curte apreciază că nu se mai impune examinarea motivelor de recurs vizând punctual aceste texte, cu precizarea că intervenţia ulterioară a legiuitorului nu echivalează, de plano cu stabilirea sau recunoaşterea naturii nelegale a prevederilor în discuţie.
Nefondate sunt în aprecierea Înaltei Curţi criticile recurenţilor raportate la aparenţa de nelegalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (2), art. 23 alin. (6) şi art. 24 alin. (2) din HG nr. 1389/2010, în considerarea cărora a fost susţinută cererea de suspendare. În condiţiile în care judecătorul fondului, examinând aceste prevederi prin raportare la textele de lege în aplicarea şi executarea cărora au fost emise, a reţinut, pe baza unei sumare analize că reglementarea suspendării decontării serviciilor medicale contractate, efectuate, nu îngrădeşte accesul liber la justiţie, prevederile art. 2 alin. (2) nefăcând referire la o suspendare a contractului de furnizare de servicii medicale sau la rezilierea acestuia, Înalta Curte apreciază că în mod just s-a reţinut că o astfel de prevedere, care nu este de altfel o reglementare cu totul nouă, nu este de natură a demonstra, aparenta nelegalitate a actului contestat.
Nici cu privire la celelalte texte de lege menţinute, argumentele prezentate în cererea de recurs nu sunt de natură să infirme justeţea concluziei primei instanţe, mai cu seamă că în opinia Înaltei Curţi, acestea reprezintă veritabile critici de fond ce vor fi examinate în contextul soluţionării acţiunii având ca obiect anularea HG nr. 1389/2010.
Recursul de faţă nu este fondat şi pentru că în cauză nu s-a făcut dovada îndeplinirii nici a condiţiei pagubei iminente, cerinţă ce se impune a fi întrunită cumulativ.
Argumentul recurenţilor vizând prejudicierea or implicită prin prezumarea reducerii considerabile a bugetului alocat medicilor de familie, nu poate fi primit întrucât dreptul de a încheia contracte de furnizare de servicii cu casa de asigurări de sănătate nu se poate confunda şi în contextul reglementării nu echivalează cu o vătămare iminentă.
În plus, astfel cum a reţinut şi judecătorul fondului, nu poate fi nesocotit, cu titlul general, interesul persoanelor asigurate în condiţiile utilizării eficiente a Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate.
Faţă de toate argumentele înfăţişate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge aşadar ca nefondat recursul de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.M., M.D., C.G.D., A.D.C., B.C.L., D.G.G., R.M., H.V., B.C., P.M., S.A.S., T.R.N., M.D.I., U.D., M.D., U.M., S.N.M.F./M.G., împotriva sentinţei civile nr. 2565 din 1 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios, administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 7 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3272/2011. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 3277/2011. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
