ICCJ. Decizia nr. 3313/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3313/2011
Dosar nr. 439/45/2010
Şedinţa publică din 8 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 22 februarie 2010, reclamantul C.R.N. a solicitat anularea ordinului nr. 674 din 29 martie 2010 emis de pârâtul Ministerul Sănătăţii, repunerea sa în funcţia publică de manager şi obligarea pârâtului la plata de despăgubiri, reprezentând drepturile salariale de care nu a beneficiat ca urmare a eliberării sale din funcţie prin ordinul contestat.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, prin ordinul nr. 2045 din 4 noiembrie 2009 al Ministerului Sănătăţii a fost numit în funcţia publică de manager al I.G.H. Iaşi, dar în mod nelegal a fost eliberat din această funcţie prin ordinul nr. 674 din 29 martie 2010, emis cu încălcarea prevederilor art. 178 alin. (3) art. 179 alin. (5) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.
Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios, administrativ şi fiscal, a pronunţat sentinţa nr. 256/CA din 1 noiembrie 2010, prin care a admis acţiunea, a anulat ordinul nr. 674 din 29 martie 2010, a dispus repunerea reclamantului în funcţia publică deţinută anterior emiterii actului administrativ şi a obligat pârâtul Ministerul Sănătăţii să-i plătească reclamantului o despăgubire egală cu veniturile de care acesta ar fi beneficiat în cazul în care ordinul nu ar fi fost emis.
Instanţa de fond a reţinut că ordinul prin care reclamantul a fost eliberat din funcţia publică de manager nu îndeplineşte condiţiile de formă pentru validitatea actului administrativ, nefiind motivat în fapt şi în drept, în sensul prezentării de o manieră clară şi neechivocă a considerentelor pentru care a fost adoptată măsura atacată, astfel încât să se asigure persoanei vizate posibilitatea de a aprecia asupra legalităţii şi temeiniciei măsurii dispuse şi instanţei de judecată exercitarea controlului de legalitate, prin verificarea conformităţii acelui act cu legea.
Simpla trimitere la Titlul VII din Legea nr. 95/2006 sau la HG nr. 144/2010 nu fost considerată de instanţa de fond ca reprezentând o motivare a actului administrativ, în condiţiile în care aceasta nu cuprinde nici o referire concretă la circumstanţele care au determinat adoptarea măsurii de revocare a reclamantului din funcţia publică deţinută.
Deşi revocarea este în principiu un act unilateral de voinţă, instanţa de fond a considerat că aceasta nu poate echivala cu posibilitatea de revocare printr-un act administrativ pur potestativ, cum este ordinul dedus judecăţii în cauză.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs pârâtul Ministerul Sănătăţii, solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii ca neîntemeiate a acţiunii formulate de reclamant.
Recurentul a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a aplicat prevederile art. 1833 din Legea nr. 95/2006, care se referă la managerii numiţi prin concurs, fără a avea în vedere că, intimatul – reclamant a fost numit manager interimar şi în consecinţă, erau incidente dispoziţiile art. 178 alin. (3) din aceeaşi lege, care prevăd posibilitatea revocării unilaterale din funcţie de către Ministerul Sănătăţii.
Cum intimatul nu are un drept câştigat prin concurs pentru ocuparea funcţiei de manager, s-a considerat că în mod nelegal s-a dispus reintegrarea acestuia în funcţia de conducere.
Recurentul a criticat şi concluzia instanţei de fond privind obligaţia motivării ordinului atacat prin acţiune, arătând că o asemenea obligaţie nu a fost prevăzută în Legea nr. 53/2003, în Legea nr. 554/2004 sau într-un alt act normativ pentru valabilitatea actului administrativ de natura celui dedus judecăţii.
Recurentul a învederat că, motivarea este impusă de lege numai în cazul actelor administrative individuale emise la cerere şi în cazul actelor administrative normative, pentru care controlul de legalitate al instanţei se extinde şi asupra motivelor invocate, ceea ce nu intervine pentru celelalte acte administrative,ale căror motive sunt elemente de apreciere a oportunităţii deciziei administrative, nefiind supuse controlului judecătoresc.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport şi de dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin ordinul nr. 2045 din 4 noiembrie 2009 emis de Ministrul Sănătăţii în baza art. 178 – 179 şi art. 200 alin. (5) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, intimatul – reclamant C.R.N. a fost numit în funcţia de manager interimar al I.G.H. Iaşi, până la revocarea unilaterală din funcţie de către ministrul sănătăţii sau până la ocuparea postului prin concurs.
Prin ordinul nr. 674 din 30 martie 2010 emis de ministrul sănătăţii în baza prevederilor Titlului VII – Spitalele, din Legea nr. 95/2006 şi ale HG nr. 144/2010, intimatul - reclamant a fost eliberat din funcţia de manager interimar.
Instanţa de fond a constatat corect nelegalitatea ordinului din 30 martie 2010 şi a admis acţiunea în anulare formulată de intimatul - reclamant, ca urmare a nerespectării condiţiei de formă impusă pentru validitatea actului administrativ unilateral cu privire la motivarea acestuia în fapt şi în drept.
Instanţa de fond a apreciat corect că este obligatorie motivarea actelor administrative individuale defavorabile, ca acelea prin care se restrâng drepturi sau libertăţi publice ori se revocă o decizie care a produs efecte prin crearea unor drepturi , pentru a se asigura persoanei vizate posibilitatea de a aprecia asupra legalităţii şi temeiniciei măsurii adoptate, precum şi protecţia acesteia împotriva excesului de putere şi a arbitrariului, prin exercitarea efectivă a controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ.
Trimiterea cu caracter general al Titlului VII din Legea nr. 95/2006 şi la HG nr. 144/2010 a fost în mod întemeiat considerată de instanţa de fond a fiind fără relevanţă în cauză, întrucât nu cuprinde nici o referire concretă la funcţia sau la situaţia intimatului - reclamant, astfel că nu poate constitui temeiul juridic al măsurii dispuse şi nu poate reprezenta motivarea actului administrativ cu caracter unilateral.
Susţinerea recurentului – pârât privind exceptarea actelor administrative de natura celui contestat în cauză de la obligaţia motivării este lipsită de orice temei sau argument juridic şi a fost corect respinsă de instanţa de fond.
În consecinţă, prin hotărârea atacată s-a reţinut, în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie că o motivare insuficientă sau greşită a actului administrativ este considerată o lipsă de motivare, care atrage nevalabilitatea sau nulitatea actului respectiv.
Faţă de referirea generică şi imprecisă la prevederile Titlului VIII din Legea nr. 95/2006 din preambulul ordinului contestat se dovedeşte a fi nefondată şi susţinerea din recurs privind aplicarea greşită de instanţa de fond a prevederilor art. 1833 din Legea nr. 95/2006 în locul celor cuprinse în art. 178 alin. (3) din aceeaşi lege. Prin această apărare nu poate fi completat sau precizat fundamentul juridic al actului administrativ care şi-a produs efectele juridice şi este suspus controlului de legalitate, prin acţiunea în anulare formulată de intimatul – reclamant.
De asemenea, este nefondată susţinerea recurentului – pârât privind dreptul discreţionar al ministrului de a dispune revocarea unilaterală din funcţie a managerului interimar, întrucât un asemenea drept nu poate fi exercitat în mod arbitrar, independent de dispoziţiile legale care reglementează statutul managerului interimar, ca o garanţie împotriva unei măsuri abuzive de revocare.
Pentru considerentele care au fost expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii pronunţate de instanţa de fond, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de către Ministerul Sănătăţii împotriva sentinţei civile nr. 256/CA din 1 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios, administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3293/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3318/2011. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
