ICCJ. Decizia nr. 3306/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3306/2011
Dosar nr. 7471/1/2010
Şedinţa publică din 8 iunie 201.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 24 iulie 2009, astfel cum a fost ulterior modificată şi precizată, Universitatea „Spiru Haret" a chemat în judecată Guvernul României, solicitând anularea anexei 3 pct. 30 din HG nr. 749/2009, astfel cum a fost completată de HG nr. 943/2009 şi modificarea textelor în sensul introducerii în anexă a structurii instituţiei de învăţământ, astfel cum a fost aprobată de Senatul universitar pentru anul 2009 – 2010.
De asemenea, reclamanta a cerut anularea prevederilor art. 7 alin. (1) din hotărârea de guvern, în sensul eliminării dispoziţiilor privind necesitatea autorizării şi acreditării fiecărei forme de învăţământ din cadrul unei specializări, precum şi obligarea pârâtului în solidar cu funcţionarii responsabili la plata despăgubirilor de 3.000.000 lei precum şi la 700.000 lei daune cominatorii.
Prin încheierea din 20 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie, în interesul pârâtului, formulată de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, iar prin sentinţa civilă nr. 3129 din 29 iunie 2009 a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut, că prin HG nr. 749/2009 astfel cum a fost modificată prin HG nr. 943/2009 s-a aprobat Nomenclatorul domeniilor, structurilor instituţiilor de învăţământ superior şi a specializărilor/programelor de studii universitare de licenţă acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu, anexa 3 referindu-se la Universitatea „Spiru Haret".
Curtea a constatat că nu sunt fondate susţinerile reclamantei privind încălcarea competenţelor pârâtului prin stabilirea nomenclatorului specializărilor şi al grupelor specializărilor, întrucât, prin hotărârile contestate, Guvernul României a aprobat structurile învăţământului superior, având şi avizul Ministerului Justiţiei, astfel cum este abilitat prin lege.
Referitor la încălcarea principiului autonomiei universitare, concretizat în Carta Universităţii „Spiru Haret", instanţa a reţinut că poziţia reclamantei nu poate fi primită, întrucât această autonomie trebuie exercitată cu respectarea prevederilor Legii nr.288/2004, privind organizarea studiilor universitare, precum şi a celorlalte dispoziţii legale din dreptul intern şi comunitar care reglementează calitatea activităţii didactice.
Astfel, stabilirea duratei studiilor, a domeniilor de studii universitare de licenţă şi a specializărilor/programelor de studii acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu nu constituie ingerinţe de genul celor menţionate de art. 89 din Legea nr. 84/1995, fiind o prerogativă legală a Guvernului României, menită să asigure calitatea actului didactic.
Instanţa a mai reţinut că prin Decizia nr. 4726 din 29 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins acţiunea reclamantei de anulare a HG nr. 676/2007 şi HG nr. 635/2008, al căror conţinut referitor la Universitatea „Spiru Haret" este identic cu anexa 3 a HG nr. 749/2009, astfel cum a fost modificată prin HG nr. 943/2009, considerentele hotărârii judecătoreşti menţionate, raportate la prevederile Legii nr. 84/1995 şi ale Legii nr. 288/2004, fiind aplicabile şi în prezenta cauză.
Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta Universitatea „Spiru Haret", criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Astfel, reclamanta a învederat că instanţa de fond a greşit, referindu-se la conţinutul deciziei nr. 4726/2009, hotărâre străină de natura prezentului litigiu, în cauza anterioară punându-se exclusiv problema creditelor de studiu transferabile pentru Facultatea de Drept şi Administraţie Publică, fără a avea suportul unei Carte universitare, cea din 2003 neavând asemenea prevederi, iar cea din 2007 fiind ulterioară declanşării procesului.
Or, a arătat reclamanta, instanţa de fond s-a rezumat a face trimitere la litigiul anterior, fără a-şi motiva soluţia de respingere a acţiunii în raport de noua situaţie juridică a universităţii.
O altă critică adusă sentinţei priveşte constatarea că la adoptarea hotărârilor contestate ar fi fost respectate prevederile art. 60 şi art. 92 din Legea nr. 84/1995, deşi prin dispoziţiile referitoare la structura formelor de învăţământ a universităţii reclamante a fost încălcată autonomia universitară, consacrată atât de Constituţie, cât şi de legea educaţiei care lasă la latitudinea instituţiei de învăţământ modalitatea de structurare şi organizare a procesului de învăţământ, concretizată prin Carta universitară.
Sub acest aspect, reclamanta a învederat că instanţa de fond a aplicat greşit prevederile care definesc specializările şi programele de studii prin raportare la formele de învăţământ, ignorând împrejurarea că Legea nr. 84/1995 permite ca activitatea didactică a fiecărei universităţi să fie organizată în formele de învăţământ seral, cu frecvenţă redusă şi la distanţă, în cadrul unei specializări pentru care a fost acreditată/ autorizată să funcţioneze provizoriu pentru cursurile la zi.
Reclamanta a invocat şi prevederile OUG nr. 75/2005, potrivit cărora acreditarea se face pentru fiecare program din ciclul de licenţă, caracteristica specializării fiind capacitatea de a duce la o calificare distinctă.
În raport de această definiţie, a arătat reclamanta, diversele forme de învăţământ existente în cadrul unei specializări nu duc la calificări distincte şi nu pot fi considerate programe de studii sau specializări diferite, deci nu necesită acreditare sau autorizare.
S-a precizat în recursul formulat şi aspectul privind depăşirea, prin reglementarea dată de hotărârile de guvern, a limitelor şi condiţiilor stabilite de legea învăţământului şi de OUG nr. 75/2005, întrucât s-a refuzat aprobarea formelor de învăţământ la distanţă şi cu frecvenţă redusă, fără să se ţină seama de îndeplinirea cerinţei legale privind organizarea de cursuri la zi.
S-a subliniat de către reclamantă că stabilirea formelor de învăţământ constituie un aspect al structurii şi organizării procesului de învăţământ, fiind în competenţa exclusivă a Universităţii „Spiru Haret", hotărârile de guvern atacate modificând în mod abuziv structura internă de învăţământ, contrar celei stabilite de Senatul universităţii, prin Carta universitară.
Reclamanta a mai invocat şi nesocotirea dispoziţiilor legale cu privire la durata domeniului de licenţă – Drept, prin actele administrative contestate stabilindu-se un număr de 240 de credite, corespunzător unei durate de 4 ani, contrar celor prevăzute în Carta Universităţii „Spiru Haret", respectiv 180 de credite, număr ce corespunde unei durate de 3 ani.
Sub acest aspect, reclamanta a precizat că, potrivit art. 4 din Legea nr. 288/2004 privind organizarea studiilor universitare de licenţă, acestea corespund unui număr cuprins între minimum 180 şi maximum 240 de credite de studiu transferabile. Din interpretarea textului, a arătat reclamanta, rezultă că, în mod concret, autonomia universitară presupune libertatea de a stabili numărul de credite transferabile respectiv durata domeniului de licenţă, în limitele prevăzute de Legea nr. 288/2004.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de motivele invocate şi de prevederile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Curta va constata că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare.
Astfel, apare ca neîntemeiată susţinerea că, prin dispoziţiile cuprinse în hotărârile atacate ar fi fost încălcate prevederile art. 60 şi respectiv art. 92 din Legea nr. 84/1995.
Astfel, potrivit alin. (1) din art. 60 din lege, activitatea didactică se poate organiza în formele de zi, seral, cu frecvenţă redusă şi la distanţă, ultimele 3 categorii putând fi organizate de instituţiile de învăţământ superior care au cursuri de zi.
Articolul 92 din lege defineşte autonomia universitară, respectiv domeniile vizate şi modalităţile prin care se realizează, reglementând şi faptul că în Carta universitară a instituţiei de învăţământ superior, adoptată în condiţiile legii de Senatul universitar, sunt cuprinse ansamblul de drepturi şi obligaţii, precum şi normele care reglementează viaţa comunităţii universitare în spaţiul universitar propriu.
Curtea constată că prin reglementarea dată prin hotărârile în litigiu privind nomenclatorul specializărilor şi al grupelor de specializări, Guvernul României şi-a exercitat competenţele stabilite prin dispoziţiile legale ce definesc şi structurează învăţământul superior, respectiv Legea nr. 84/1995, Legea nr. 288/2004 şi OUG nr. 75/2005, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 87/2006, la emiterea HG nr. 943/2009 avându-se în vedere şi prevederile OUG nr. 10/2009.
Prin acest ultim act normativ s-a dispus, printre altele, ca reclamanta să înceteze şcolarizarea pentru forma de învăţământ la distanţă, recunoscându-se dreptul studenţilor înmatriculaţi de a-şi continua studiile la programe de studiu autorizate provizoriu sau acreditate. De asemenea, s-a decis că absolvenţii Universităţii „Spiru Haret" la specializarea Drept, cu o durată de 3 ani şi cu 180 de credite, au dreptul de a-şi completa studiile la 4 ani şi cu 240 de credite.
Potrivit normelor legale în vigoare, în calitate de autorităţi publice, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi respectiv, Guvernul României, răspund de modul în care este respectată legislaţia învăţământului de către toţi furnizorii de servicii de educaţie, putând propune, respectiv acţiona, pentru a modifica structura specializărilor/programelor de studiu.
Susţinerea reclamantei privind încălcarea autonomiei universitare şi a Cartei universitare adoptate în 2007 nu are temei legal.
Autonomia universitară dă dreptul comunităţii universitare să îşi stabilească misiunea proprie, strategia instituţională, structura, activitatea, organizarea şi funcţionarea proprie, gestionarea resurselor materiale şi umane, dar cu respectarea strictă a legislaţiei în vigoare.
Autonomia universitară nu implică existenţa unei autonomii de reglementare şi de decizii a instituţiei de învăţământ superior în afara cadrului legal care este general obligatoriu. De aceea, autonomia universitară exprimată în Carta universitară, aprobată de Senatul universitar, trebuie să concorde legislaţiei în vigoare.
Faptul că Guvernul României şi ministerul de resort controlează modul în care o universitate îşi exercită autonomia universitară reprezintă o garanţie că învăţământul superior respectă standardele de calitate definite la nivel naţional şi european.
Universităţile nu pot avea libertatea deplină de a stabili prin Carta universitară atribuţiile şi competenţele structurilor proprii fără o intervenţie a statului, prin ministerul de resort, care poate şi este obligat să acorde girul unei organizări corecte a instituţiilor de învăţământ respective.
Referitor la critica privind refuzul aprobării formelor de învăţământ la distanţă şi cu frecvenţă redusă, hotărârile de guvern contestate au fost emise cu respectarea prevederilor OUG nr. 75/2005, aprobată prin Legea nr. 87/2006, potrivit cărora aceste forme de învăţământ pot fi organizate doar dacă au parcurs procedura de evaluare academică.
Astfel cum au arătat pârâtul şi intervenientul, aceste forme de învăţământ pot fi organizate de facultăţile care au şi învăţământ la zi, dar normele în vigoare nu exonerează instituţia de învăţământ superior de obligaţia de a se supune procedurii de evaluare în vederea autorizării/ acreditării şi acestor alte forme de învăţământ.
Or, reclamanta nu a parcurs în ce priveşte aceste două forme de învăţământ etapa obligatorie, a evaluării de către Agenţia Română de asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior.
Faptul că există în cadrul universităţii reclamante un program de studii de licenţă acreditat, care se desfăşoară pentru forma de învăţământ la zi, nu conduce la ideea că, pentru acelaşi program, poate fi organizată de aceeaşi universitate o altă formă de învăţământ, în lipsa verificării de către autoritatea abilitată, a îndeplinirii standardelor de performanţă, prin procedura de evaluare prevăzută de lege.
În consecinţă, refuzul învederat de reclamantă, de a permite funcţionarea formelor de învăţământ cu frecvenţă redusă şi la distanţă, nu apare ca nejustificat, astfel cum este reglementată această sintagmă în art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004, respectiv ca exprimarea cu exces de putere a voinţei de a nu rezolva cererea.
Referitor la numărul de credite şi respectiv, durata domeniului de licenţă Drept, critica formulată de reclamantă este de asemenea, neîntemeiată, în condiţiile în care Guvernul României a acţionat în baza competenţelor recunoscute de Legea nr. 288/2004, care prevede în art. 1 alin. (3) că durata ciclurilor de studii pe domenii şi specializări se stabileşte de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului şi Sportului la propunerea Consiliului Naţional al Rectorilor şi se aprobă prin hotărâre de guvern.
Prin urmare, potrivit legii, stabilirea ciclurilor de studii şi a numărului de credite pe domenii şi specializări nu intră în competenţa Senatului universitar, fiind legiferat dreptul de control al autorităţii asupra calităţii studiilor oferite de o instituţie de învăţământ superior şi din punctul de vedere al duratei.
În raport de cele expuse la sus, Curtea, reţinând că sentinţa atacată este legală şi temeinică, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de către Universitatea „Spiru Haret" împotriva sentinţei civile nr. 3129 din 29 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 8 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3301/2011. Contencios. Excepţie de... | ICCJ. Decizia nr. 3307/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
