ICCJ. Decizia nr. 3350/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3350/2011
Dosar nr. 137/54/2011
Şedinţa publică din 9 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 97 din 1 martie 2011 a Curţii de Apel Craiova, a fost respinsă excepţia de nelegalitate invocată de reclamantul C.D. în contradictoriu cu pârâţii I.P.J. Gorj - S.P.C.R.P.C.Î.A., M.A.I.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, la data de 19 noiembrie 2010, C.D. în calitate de contestator în Dosarul nr. 4268/95/2010 al Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, în temeiul dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a invocat excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) lit. j) din ordinul nr. 1501/2006 emis de M.A.I., raportat la prevederile Cod fiscal şi cele ale art. 44 din Constituţia României.
Prin încheierea din 11 ianuarie 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea de sesizare, a sesizat Curtea de Apel Craiova cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a art. 7 lit. j) din ordinul nr. 1501/2006 a M.A.I. şi a suspendat judecata cauzei până la soluţionarea irevocabilă a excepţiei de nelegalitate, reţinând că de actul administrativ atacat ca nelegal, ordinul nr. 1501/2006, art. 7 alin. (1) depinde soluţionarea litigiului, fiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
La data de 31 ianuarie 2011, pârâtul M.A.I. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei ca inadmisibilă, întrucât ordinul M.A.I. nr. 1501 din 13 noiembrie 2006 este un act administrativ unilateral cu caracter normativ, legalitatea lui putând fi cercetată oricând pe calea unei acţiuni separate, în condiţiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.
Asupra inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate promovată împotriva unui act administrativ unilateral cu caracter normativ, astfel cum a fost invocată de către intimat prin întâmpinarea depusă la dosar, instanţa a reţinut că finalitatea reglementării dispoziţiilor art. 4 din Legea contenciosului administrativ, astfel cum rezultă din expunerea de motive la Legea nr. 262/2007 este în sensul că legiuitorul a avut în vedere necesitatea completării obiectului, în sensul instituirii unei proceduri de verificare a legalităţii, ca şi chestiune prealabilă judecăţii, atât în privinţa actelor administrative unilaterale cu caracter individual, cât şi în privinţa actelor administrative cu caracter normativ .
Ca atare, includerea actelor administrative unilaterale cu caracter normativ în obiectul excepţiei de nelegalitate, corespunde scopului declarat al Legii 262/2007.
În analiza condiţiilor de exerciţiu ale excepţiei de nelegalitate, instanţa de contencios administrativ a constatat că obiectul excepţiei de nelegalitate îl constituie dispoziţiile art. 7 lit. j) din ordinul MAI nr. 1501 din 13 noiembrie 2006, un act administrativ unilateral, cu caracter normativ reglementează procedura înmatriculării, înregistrării, radierii şi eliberarea autorizaţiei de circulaţie provizorie sau pentru probe a vehiculelor .
Dispoziţiile art. 7 alin. (1) din ordinul M.A.I. nr. 1501/2006 reglementează documentele necesare, în vederea înmatriculării permanente sau a înmatriculării temporare, a unui autovehicul, fiind enumerată, la lit. j), dovada plăţii taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, stabilită potrivit legii, necesară începând cu data de 1 ianuarie 2007.
Reglementarea acestei condiţii de formă este justificată prin modificarea Legii nr. 571/2003, respectiv introducerea cap. II 1 privind taxe speciale pentru autoturisme şi autovehicule.
Dispoziţiile art. 2142, din cadrul acestui capitol, reglementează condiţiile de exigibilitate şi plată a taxei speciale la bugetul de stat, cu ocazia primei înmatriculări în România.
Începând cu data de 1 iulie 2008 a intrat în vigoare OUG nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule .
Actul normativ mai sus menţionat cuprinde, în textul art. 14 alin. (2), dispoziţii exprese de abrogare a normelor fiscale privind taxa specială pentru autovehicule, reglementând prin art. 1 alin. (1), taxa pe poluare pentru autovehicule, care constituie venit la bugetul Fondului pentru mediu şi se gestionează de A.F.M., în vederea finanţării programelor şi proiectelor pentru protecţia mediului.
Potrivit normelor metodologice de aplicare, obligaţia de plată a taxei intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România, sau la repunerea în circulaţie a unui autovehicul după încetarea unei exceptări sau scutiri dintre cele la care se face referire la art. 3 şi 9 din OUG nr. 50/2008.
Titularul excepţiei de nelegalitate invocă nerespectarea dispoziţiilor art. 44 din Constituţia republicată, precizând că obligarea la depunerea dovezii de plată a taxei de poluare, condiţie de formă apreciată ca fiind obligatorie la momentul înmatriculării, îi îngrădeşte dreptul de folosinţă asupra autoturismului, contrar principiului constituţional al garanţiilor dreptului de proprietate ; ori, potrivit art. 44 alin. (7) dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.
Din economia art. 1 şi 5 din OUG nr. 50/2008 rezultă finalitatea colectării taxei de poluare, tocmai în vederea dezvoltării unor programe naţionale de mediu, această finalitate rezultând şi din expunerea de motive a actului normativ, potrivit căreia raţiunea legiferării taxei, rezidă în scopul asigurării protecţiei mediului prin realizarea unor programe şi proiecte pentru îmbunătăţirea calităţii aerului şi pentru încadrarea în valorile limită prevăzute de legislaţia comunitară în domeniu .
Instanţa a analizat respectarea principiului conformităţii actului administrativ unilateral cu caracter normativ şi în raport de dispoziţiile art. 20 din Constituţia republicată, privind principiile de interpretare şi aplicare a normelor de drept intern în concordanţă cu normele de drept internaţional având ca obiect drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
Din acest punct de vedere, instanţa a constatat că, prin dispoziţiile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, se reglementează dreptul persoanelor fizice sau juridice, la respectarea bunurilor sale, sub corectivul dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.
Jurisprudenţa europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale recunoaşte o marjă largă de apreciere asupra cristalizării reglementărilor fiscale, în raport de necesităţile economice, sociale sau politice, aceste necesităţi fiind apreciate prin prisma interesului general şi cu consacrarea unui raport de proporţionalitate între scopul urmărit prin măsura de atingere a dreptului de proprietate al persoanelor fizice şi juridice şi mijloacele efective utilizate .
În speţă, interesul general este datorat necesităţii finanţării unor politici de mediu, iar consacrarea de către legiuitorul delegat al unei taxe speciale, corelative folosinţei autovehiculelor, constituie o măsură proporţională scopului urmărit .
Pe de altă parte, ceea ce invocă titularul excepţiei de nelegalitate nu constituie o cauză de nulitate a actului administrativ unilateral, cu caracter normativ, ci o interpretare a noţiunii de „taxă specială pentru autoturisme şi autovehicule datorată, potrivit legii”.
Ca natură juridică, taxa de poluare constituie o taxă specială (nefiind inclusă în cadrul general al obligaţiilor fiscale, stabilit de Legea nr. 571/2003, instituirea taxei de poluare prezentând o finalitate diferită faţă de sistemul general de taxe şi impozite, iar procedura de stabilire a obligaţiei de plată fiind derogatorie de la normele de procedură fiscală), iar noţiunea de taxă datorată „potrivit legii”, este susceptibilă de o interpretare extensivă, incluzând atât legea, cât şi alte acte normative .
Pentru considerentele arătate, instanţa de contencios administrativ a constatat că dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. j) îndeplinesc cerinţa de conformitate faţă de dispoziţiile constituţionale ale art. 44.
Împotriva sentinţei nr. 97 din 1 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs în termen legal reclamantul C.D., prin care s-a solicitat admiterea acestei căi extraordinare de atac şi modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii excepţiei de nelegalitate a prevederilor art. 7 alin. (1) lit. j) din ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 1501/2006.
Reclamantul a învederat, prin motivele cererii de recurs, că hotărârea recurată este netemeinică şi nelegală, întrucât în mod greşit a fost respinsă excepţia de nelegalitate invocată în cauză. A considerat recurentul că în mod nelegal i s-a pretins să facă dovada plăţii taxei de poluare prevăzută de art. 2141-2143 Cod Fiscal, în condiţiile în care această taxă a fost percepută în baza acestor articole care ulterior au fost abrogate prin art. 14 din OUG nr. 50/2008. Pârâtele, în consecinţă, în mod abuziv, fără bază legală, solicită reclamantului să facă dovada plăţii taxei de poluare prevăzută de OUG nr. 50/2008 din moment ce în art. 7 din ordinul nr. 1501/2006 nu este prevăzut acest lucru iar ordinul menţionat nu a suferit modificări în sensul precizării exprese că este vorba de taxa de poluare.
Recurentul a mai considerat că prevederile OUG nr. 50/2008 nu pot fi aplicate deoarece începând cu data de 1 ianuarie 2007 România a devenit stat membru al U.E., iar autoturismul a fost înmatriculat pentru prima dată în Germania, prin urmare a fost achitată contravaloarea taxelor speciale, de către primul deţinător al acestuia. Şi în România, s-a precizat, taxa de poluare este achitată numai de către primul deţinător, în legislaţia internă neexistând reglementări privind perceperea taxei cu ocazia revinderii autoturismelor. În consecinţă, pentru autoturismele înmatriculate în România nu se plăteşte taxa de poluare cu ocazia revinderii, în timp ce pentru autoturismele înmatriculate în celelalte state comunitare şi reînmatriculate în România se percepe această taxă, deci rezultă o diferenţă de tratament, ceea ce constituie o discriminare a regimului juridic fiscal şi contravine dispoziţiilor menţionate în Tratatul C.E.E. Prin refuzul pârâtelor de a înmatricula autoturismul reclamantului condiţionat de plata acestei taxe de poluare recurentul s-a considerat parte vătămată, fiindu-i încălcat dreptul de folosinţă asupra autovehiculului, în cauză fiind aplicabile în mod direct dispoziţiile din dreptul comunitar care au prioritate faţă de dreptul naţional.
În cauză a depus întâmpinare pârâtul M.A.I., prin care s-a solicita respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea, în esenţă, că este legală şi temeinică hotărârea instanţei de fond.
Recursul este nefondat.
Excepţia de nelegalitate invocată de reclamantul C.D. şi cu soluţionarea căreia a fost sesizată Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, vizează prevederile art. 7 alin. (1) lit. j) din ordinul ministrului administraţiei şi internelor din 13 noiembrie 2006 privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii şi eliberarea autorizaţiei de circulaţie provizorie sau pentru probe a vehiculelor, potrivit cărora ”Înmatricularea permanentă sau înmatricularea temporară se efectuează pe baza următoarelor documente: […..] j) începând cu data de 1 ianuarie 2007, dovada plăţii taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, stabilită potrivit legii; [….]”.
În mod întemeiat instanţa de fond a dispus, prin hotărârea atacată, respingerea ca nefondată a excepţiei de nelegalitate invocată de reclamantul C.D., şi a reţinut că textul atacat pe această cale nu este contrar prevederilor art. 44 din Constituţia României.
Se constată, în primul rând, că în cadrul procedurii reglementate de art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de contencios administrativ investită cu soluţionarea unei excepţii de nelegalitate este abilitată să verifice doar concordanţa actului administrativ supus analizei cu actele normative cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea cărora a fost emis, ţinând seama de principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţia României, şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului.
Cu alte cuvinte, cu ocazia soluţionării excepţiei de nelegalitate, instanţa trebuie să verifice dacă actul administrativ sau textul atacat din actul administrativ în analiză îndeplineşte următoarele cerinţe de legalitate: - actul a fost adoptat sau emis de către autoritatea competentă material şi teritorial şi în limitele competenţei ce-i revine; - conţinutul actului este conform cu conţinutul legii în baza căreia este emis şi cu actele normative cu forţă juridică superioară; - actul corespunde scopului urmărit de legea pe care o pune în executare; - actul a fost adoptat sau emis în forma specifică actelor administrative şi cu respectarea procedurii şi normelor de tehnică legislativă prevăzute de lege; - actul administrativ este actual şi oportun.
Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 1501/2006 a fost emis în executarea prevederilor art. 19 din OUG nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, în forma în vigoare în perioada de referinţă, potrivit cărora ”Procedura înmatriculării, înregistrării, radierii şi eliberării autorizaţiei de circulaţie provizorie sau pentru probe a vehiculelor se stabilesc prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor” şi el a fost edictat în virtutea atribuţiilor conferite acestui organ al administraţiei centrale de către dispoziţiile OUG nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea M.A.I., cu modificările şi completările ulterioare.
Prevederea conţinută de textul art. 7 alin. (1) lit. j) din ordinul ministrului administraţiei şi internelor din 13 noiembrie 2006 privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii şi eliberarea autorizaţiei de circulaţie provizorie sau pentru probe a vehiculelor, potrivit căreia înmatricularea permanentă sau înmatricularea temporară a autovehiculelor se face, după 1 ianuarie 2007, printre altele, numai după efectuarea dovezii plăţii taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, stabilită potrivit legii, îşi are temeiul în dispoziţiile art. 2141 – 2143 din Legea nr. 571/2003 privind Cod Fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, care, cu referire la exigibilitatea şi plata taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule la bugetul de stat, prevedeau expres că această taxă se plătea cu ocazia primei înmatriculări în România.
Este real că dispoziţiile art. 2141 – 2143 din Legea nr. 571/2003 privind Cod Fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, au fost abrogate prin art. 14 alin. (2) din OUG nr. 50/2008 pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, dar şi în noua ambianţă normativă prevederile art. 7 alin. (1) lit. j) din ordinul ministrului administraţiei şi internelor din 13 noiembrie 2006 îşi păstrează caracterul legal. Într-adevăr, taxa pe poluare pentru autovehicule, instituită prin OUG menţionată, este tot o taxă ”stabilită potrivit legii”, prin art. 5 alin. (5) din actul normativ menţionat fiind stipulat fără echivoc că ”Dovada plăţii taxei va fi prezentată cu ocazia înmatriculării autovehiculului aflat în una din situaţiile prevăzute la art. 4”, cu alte cuvinte: cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România; la repunerea în circulaţie a unui autovehicul după încetarea unei exceptări sau scutiri dintre cele la care se face referire la art. 3 şi 9; la reintroducerea în parcul naţional a unui autoturism, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul naţional, i s-a restituit ultimului proprietar valoarea reziduală a taxei, în conformitate cu prevederile art. 8.
Obiectul cauzei constituindu-l soluţionarea unei excepţii de nelegalitate a unei prevederi dintr-un act administrativ unilateral cu caracter normativ, emis în executarea unor dispoziţii legale din dreptul naţional, nu pot fi primite consideraţiile reclamantului recurent referitoare la aplicabilitatea directă şi prioritară, în această procedură, a dreptului U.E., astfel că revine exclusiv instanţei învestite cu fondul litigiului competenţa de a realiza interpretarea dispoziţiilor contestate şi aplicarea lor în raport de circumstanţele de fapt şi de drept şi de aspectele de ordin practic ale pricinii deduse judecăţii.
În raport de cele mai sus arătate, constatând că nu sunt întemeiate motivele de recurs invocate în cauză şi că este temeinică şi legală hotărârea atacată, se va dispune, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamantul C.D. împotriva sentinţei nr. 97 din 1 martie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de C.D. împotriva sentinţei nr. 97 din 1 martie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 9 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3333/2011. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 3351/2011. Contencios → |
|---|
