ICCJ. Decizia nr. 3363/2011. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3363/2011
Dosar nr. 890/35/2010
Şedinţa publică din 9 iunie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 92/CA din 6 aprilie 2011 a Curţii de Apel Oradea, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul V.I.H., în contradictoriu cu pârâţii D.G.I.P.I. Bucureşti şi M.A.I. şi, în consecinţă, au fost anulate dispoziţia din 20 iulie 2010 şi ordinul din 06 august 2010.
Instanţa a dispus obligarea pârâţilor la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin acţiunea înregistrată la această instanţă la data de 06 septembrie 2010, reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii D.G.I.P.I. Bucureşti şi M.A.I., anularea dispoziţiei de sancţionare din 20 iulie 2010 şi pe cale de consecinţă anularea ordinului ministrului administraţiei şi internelor din 06 august2010 prin care a fost respinsă contestaţia formulată de V.I.H. la data de 23 iulie2010 împotriva dispoziţiei de sancţionare disciplinară, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În fapt, la S.I.P.I. Satu Mare a avut loc un control tematic în perioada 15 – 19 februarie2010 efectuat de către ofiţeri din cadrul D.G.I.P.I., control ce a vizat evaluarea managementului activităţilor desfăşurate de ofiţeri cu funcţii de conducere (şef serviciu şi şef birou) şi în urma căruia directorul general al D.G.I.P.I. a dispus declanşarea cercetării prealabile faţă de reclamant.
În urma finalizării cercetării prealabile s-a stabilit faptul că reclamantul a săvârşit cu vinovăţie abaterea disciplinară de „neglijenţă manifestată în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu sau a dispoziţiilor primite de la şefii ierarhici” prevăzută de art. 57 lit. b) din Legea nr. 360/2002, iar prin dispoziţia din 20 iulie 2010 a fost sancţionat disciplinar cu „mustrare scrisă”.
Împotriva acestei dispoziţii, reclamantul a formulat contestaţie, care a fost respinsă prin ordinul ministrului administraţiei şi internelor din 06 august 2010, reţinându-se prin aceste acte că reclamantul se face vinovat de faptul că a manifestat „lipsă de preocupare în coordonarea activităţii profesionale desfăşurată de subordonaţii săi şi pentru conceperea şi punerea în aplicare a documentelor de organizare a muncii necesare la nivelul structurii”.
Întrucât acest control a vizat activitatea desfăşurată de reclamant pe parcursul anului 2009, concluziile acestui control au fost apreciate ca fiind în totală contradicţie cu calificativul obţinut de reclamant la evaluarea activităţii sale pe acelaşi an 2009, evaluare la care acesta a obţinut calificativul „foarte bun” şi care a avut ca indicatori de evaluare şi capacităţile manageriale, organizatorice şi planificarea activităţii, oportunitatea şi evaluarea deciziilor, exercitarea controlului, exercitarea autorităţii etc., astfel cum sunt prezentaţi aceştia în Dispoziţia II/971/2006 şi în fişa de evaluare. Obţinerea acestui calificativ se reflectă şi în acordarea salariilor de merit pe anul 2010.
Din adresa nr. 116347 din 21 martie 2011 emisă de I.PJ. Satu Mare rezultă faptul că la toţi indicatorii de evaluare înscrişi la capitolul „capacităţi profesionale” – „capacităţi manageriale” reclamantul a obţinut punctajul corespunzător calificativului „foarte bun”. De asemenea şi pentru activitatea desfăşurată în anul 2010 reclamantul a obţinut tot calificativul „foarte bun”.
Mai mult, deşi reclamantul nu a contestat efectuarea cercetării prealabile, ci modul de realizare a acesteia şi în raport de prevederile ordinului nr. 400/2004 instanţa a reţinut că pârâtul nu a făcut dovada că la baza emiterii dispoziţiei de sancţionare se află un raport de cercetare prealabilă legal întocmit, nedepunând la dosar nici unul din cele două rapoarte întocmite în cauză pentru a se putea verifica legalitatea actului administrativ în litigiu.
În situaţia în care dispoziţia prin care a fost aplicată sancţiunea şi ordinul M.A.I. 3518/ 2010 prin care s-a soluţionat contestaţia au putut fi declasificate, nu a fost primită apărarea pârâtului care a invocat caracterul clasificat al celor două rapoarte.
Instanţa a reţinut că, reclamantul a invocat faptul că apărările şi probele invocate de acesta nu au fost analizate, respectiv acceptate de către ofiţerul desemnat cu cercetarea prealabilă, iar pârâtul nu a depus nici o probă la dosar din care să rezulte că reclamantul a întocmit rapoarte, conform prevederilor art. 27 alin. (1), că cererile şi dovezile propuse de reclamant au fost verificate.
În ceea ce priveşte conţinutul dispoziţiei de sancţionare, prevederile art. 62 alin. (2) din ordinul nr. 400/2004 stabilesc că aceasta trebuie să conţină obligatoriu descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, iar instanţa a constatat că dispoziţia nr. 647/2010 nu cuprinde descrierea faptei săvârşite, nici motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de reclamant în timpul cercetării prealabile, reţinându-se, generic, „lipsă de preocupare în coordonarea activităţii profesionale desfăşurată de subordonaţii săi, precum şi privind conceperea şi punerea în aplicare a documentelor de organizare a muncii necesare la nivelul structurii”.
Nu rezultă din dispoziţia de sancţionare nici apărările formulate de poliţist, respectiv motivele înlăturării acestor apărări, pârâtul rezumându-se a menţiona doar că „ofiţerul a avut obiecţiuni cu privire la stabilirea unor aspecte de fapt reţinute în sarcina sa”, fără să rezulte la care aspecte se refereau obiecţiunile respective şi de ce nu sunt întemeiate.
Cu toate că, ulterior încheierii raportului de cercetare prealabilă din18 mai 2010 şi aducerii la cunoştinţa reclamantului a conţinutului acestuia, conform procesului verbal încheiat în acest sens, a mai fost încheiat un raport de cercetare prealabilă, din 21 mai2010, nu s-a făcut dovada aducerii la cunoştinţa reclamantului şi a conţinutului celui de al doilea raport, fapt ce contravine prevederilor art. 32 alin. (1) din ordinul nr. 400/ 2004.
Ori, în situaţia în care a fost întocmit un alt raport de cercetare prealabilă şi i s-a dat un alt număr, nu se poate prezuma că acesta are acelaşi conţinut cu cel dintâi, mai ales că dispoziţiile art. 64 din anexa la HG nr. 585/2002 prevăd că este interzisă atribuirea aceluiaşi număr de înregistrare unor documente cu conţinut diferit.
Acest din urmă raport de cercetare prealabilă a fost cel aprobat de consiliul de disciplină.
Totodată, s-a mai reţinut că în conformitate dispoziţiile art. 59 alin. (8) din Legea nr. 360/2002, „la stabilirea sancţiunii se ţine seama de activitatea desfăşurată anterior, de împrejurările în care abaterea disciplinară a fost săvârşită, de cauzele, gravitatea şi consecinţele acesteia, de gradul de vinovăţie a poliţistului, precum şi de preocuparea pentru înlăturarea urmărilor faptei comise” ori, din cuprinsul dispoziţiei de sancţionare şi a actului prin care s-a soluţionat contestaţia nu rezultă că la stabilirea sancţiunii aplicate reclamantului au fost avute în vedere aceste aspecte.
Împotriva sus-menţionatei sentinţe au declarat recurs D.G.I.P.I. şi M.A.I.
Criticile aduse de recurenta D.G.I.P.I. au fost subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 3041 C. proc. civ., iar în esenţă acestea au vizat:
-efectuarea cercetări prealabile cu respectarea dispoziţiilor legale, contrar celor reţinute de instanţă care avea posibilitatea de a consulta în condiţiile legii documentele clasificate din care reieşea legalitatea actului administrativ în litigiu;
-lipsa oricărei vătămări a reclamantului, dat fiind că în faţa Consiliului de disciplină cel de-al doilea raport de cercetare prealabilă i-a fost adus la cunoştinţă, stabilindu-se cu acea ocazie că nu există diferenţe între cele două rapoarte; în acest context s-ar impune casarea sentinţei pentru administrarea de probe noi deoarece chiar dacă s-ar prezenta extrase neclasificate de pe rapoartele de cercetare prealabilă din 18 mai 2010 şi din 21 mai 2010, acestea nu ar putea lămuri dacă constatările comisiei de control privind deficienţele în activitatea intimatului-reclamant se justifică prin comparaţie cu atribuţiile acestuia şi modul de îndeplinire;
-calificativul obţinut de intimat pe anul 2009 nu înlătură caracterul ilegal al faptelor reţinute şi vinovăţia acestuia;
-greşita apreciere că actul administrativ nu conţine toate elementele prevăzute de art. 62 alin. (2) din ordinul M.A.I. nr. 400/2004, nedezvoltarea tuturor elementelor fiind cauzată de caracterul clasificat al documentelor, precum şi a aspectului legat de neindividualizarea sancţiunii aplicate, atâta vreme cât intimatului i-a fost aplicată sancţiunea cea mai uşoară.
Invocând în drept dispoziţiile art. 299 şi următoarele precum şi art. 3041 C. proc. civ., recurentul M.A.I. a subliniat că evaluarea activităţii intimatului-reclamant şi controlul tematic în urma căruia s-a aplicat sancţiunea cu temeiuri diferite,că soluţia primei instanţe este rezultatul refuzului de a cerceta înscrisurile cu caracter clasificat, că cercetarea prealabilă s-a făcut cu respectarea prevederilor legale în materie şi că în faţa Consiliului de disciplină s-a stabilit că nu există diferenţe între cele două rapoarte de cercetare prealabilă, aşa încât nu s-a produs intimatului nicio vătămare.
S-a apreciat că actul administrativ contestat cuprinse toate elementele prevăzute de art. 62 alin. (2) din ordinul M.A.I. nr. 400/2004 şi că la aplicarea sancţiunii au fost avute în vedere prevederile art. 59 alin. (8) din Legea nr. 360/2002 cu modificările şi completările ulterioare.
Prin întâmpinare, intimatul V.I.H. a solicitat menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei recurate.
Examinând cauza, prin prisma criticilor aduse de ambii recurenţi cât şi în temeiul art. 3041 C. proc. civ. care permit instanţei de control judiciar să examineze cauza sub toate aspectele, Înalta Curte reţine că nu există motive pentru casarea/modificarea sentinţei atacate, concluzia primei instanţe fiind corect argumentată în fapt şi în drept.
Acţiunea în contencios administrativ formulată de V.I.H. a avut ca obiect anularea dispoziţiei din 20 iulie 2010 prin care, în urma controlului tematic efectuat în perioada 15-19 februarie 2010 de către ofiţeri din cadrul D.G.P.I., reclamantul a fost sancţionat disciplinar cu „mustrare scrisă”, precum şi anularea ordinului M.A.I.din 6 august 2010 prin care a fost respinsă contestaţia formulată de reclamant împotriva susmenţionatei dispoziţii.
Pornind de la faptul că s-a reţinut în sarcina reclamantului că a manifestat „lipsă de preocupare în coordonarea activităţii patrimoniale desfăşurată de subordonaţii săi şi pentru conceperea şi punerea în aplicare a documentelor de organizare a muncii la nivelul structurii”, judecătorul fondului a observat că nu se specifică în ce a constat „lipsa de preocupare” în activităţile enumerate înainte, mai exact că actul administrativ nu conţine o descriere a faptei pentru care s-a aplicat sancţiunea.
Coroborând acest aspect, care se circumscrie nerespectării dispoziţiilor art. 62 alin. (2) lit. a) capitolul V din ordinul M.A.I. nr. 400/2004, cu faptul că în dispoziţia de sancţionare nu sunt arătate apărările şi motivele înlăturării apărărilor celui sancţionat, făcându-se doar menţiunea că acesta a avut obiecţiuni, precum şi cu faptul că nu s-a dovedit că ofiţerului i-a fost adus la cunoştinţă şi conţinutul celui de-al doilea raport de cercetare prealabilă din 21 mai 2010, încălcându-se astfel şi dispoziţiile art. 32 alin. (2) din ordinul nr. 400/2004, s-a stabilit că nu se justifică menţinerea sancţiunii disciplinare aplicate reclamantului.
Având în vedere şi dispoziţiile Legii nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, modificată şi completată, [art. 55 şi art. 59 alin. (8)] instanţa a reţinut în mod just şi că nu rezultă din probatoriul administrat că fapta pentru care reclamantul a fost sancţionat a fost săvârşită cu vinovăţie, că la aplicarea sancţiunii s-a ţinut seama de activitatea desfăşurată anterior, prin cererea de recurs precizându-se chiar că este nerelevantă această activitate şi calificativul obţinut de intimat pe anul 2009 pentru răspunderea disciplinară antrenată în cauză.
Caracterul clasificat al celor două rapoarte de cercetare prealabilă – invocat de ambele autorităţi pârâte – nu susţine prezumţia de legalitate a actului administrativ, cu atât mai mult cu cât odată cu soluţionarea contestaţiei împotriva dispoziţiei de sancţionare se puteau declasifica aceste documente, astfel că în lipsa acestor două înscrisuri nu se confirmă legalitatea actului administrativ pendinte, neputându-se verifica nici conţinutul acestora şi nici susţinerea recurenţilor că nu există diferenţe între acestea.
Constatându-se că toate criticile recurenţilor îşi găsesc răspuns chiar în argumentaţia instanţei de fond, Înalta Curte reţine că s-au aplicat corect dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile formulate de D.G.I.P.I. Bucureşti şi M.A.I. împotriva sentinţei nr. 92/CA din 6 aprilie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 9 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3361/2011. Contencios. Anulare act emis de... | ICCJ. Decizia nr. 3370/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
