ICCJ. Decizia nr. 3382/2011. Contencios. Litigiu privind magistraţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3382/2011
Dosar nr. 672/2/2010
Şedinţa publică din 9 iunie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul R.I. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se dispună.
- anularea, în parte, a Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1880 din 29 octombrie 2009 atât cu privire la constatarea neîndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de art. 12 şi art. 14 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de către R.I., candidat la concursul de admitere la Institutul Naţ ional al Magistraturii, cât şi în ceea ce priveşte continuarea procedurii pentru ocuparea a 7 locuri de auditori de justiţie.
- constarea îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de art. 12 şi art. 14 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de către R.I., declarat admis la concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii de către comisia de admitere.
- recunoaşterea tuturor drepturilor ce decurg din calitatea de candidat admis la concursul de admitere în Institutul Naţional al Magistraturii.
- anularea, în parte, a Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 2064 din 19 noiembrie 2009, precum şi a Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 2151 din 10 decembrie 2009, aceste doua hotărâri fiind subsecvente Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1880 din 29 octombrie 2009, neavând o existenţă de sine stătătoare.
- obligarea Consiliului Superior al Magistraturii la plata sumei de 7064 lei cu titlu de despăgubiri materiale reprezentând drepturile salariale aferente perioadei 1 octombrie 2009-26 ianuarie 2010 (pe care le-ar fi dobândit ca urmare a rămânerii în profesia de consilier juridic în cadrul Regiei Autonome de Transport Bucureşti - S.A.) şi în continuare până la recunoaşterea tuturor drepturilor salariale ce decurg din calitatea de candidat admis la concursul de admitere în Institutul Naţional al Magistraturii, precum şi a sumei de 5 000 lei, reprezentând daune morale.
Ulterior, reclamantul şi-a precizat acţiunea în sensul că înţelege să cheme în judecată în calitate de pârâţi pe Consiliul Superior al Magistraturii, B.M., V.C., C.B., G.P.V. şi Institutul Naţional al Magistraturii, solicitând obligarea acestora la despăgubiri materiale incluzând şi suma de 390 lei reprezentând taxă achitată pentru efectuarea examenului medical pentru candidaţii declaraţi admişi, care conform art. 14 alin. (2) lit. e), Legea nr. 303/2004 se suportă din bugetul I.N.M., precum şi daune morale de 50.000 lei pentru consecinţele negative produse de Hotărârea CSM nr. 1880/2009 în plan psihic.
În temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, reclamantul a invocat excepţia de nelegalitate a prevederilor art. 14 alin. (1), art. 27, art. 29 din Hotărârea Plenului CSM nr. 439 din 15 iunie 2006 pentru aprobarea regulamentului privind examenul de admitere şi examenul de absolvire a I.N.M., precum şi a Hotărârii Plenului C.S.M. nr. 1644 din 29 septembrie 2009 prin care a fost aprobată componenţa comisiilor de testare psihologică a candidaţilor declaraţi admişi la concursul de admitere la I.N.M. organizat în perioada 25 iunie -25 septembrie 2009, precum şi a candidaţilor pentru posturile de personal de specialitate juridică asimilat magistraţilor din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii şi Institutului Naţional al Magistraturii.
Reclamantul a arătat că a urmat procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, însă plângerea i-a fost respinsă prin Hotărârea Plenului CSM din data de 26 noiembrie 2009.
Reclamantul a mai arătat că a susţinut concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, organizat în sesiunea 25 iunie -25 septembrie 2009, fiind declarat la finalul procedurii, candidat admis la Institutul Naţional al Magistraturii.
În urma examinării psihologice efectuate în perioada 27 septembrie - 4 octombrie 2009, reclamantului i-a fost acordat calificativul „respins" şi drept consecinţă la momentul validării dosarelor de către C.SM în data de 29 octombrie 2009 s-a constatat că nu ar fi îndeplinit condiţiile impuse de lege.
Conform Legii nr. 303/2004 testarea psihologică reprezintă o condiţie pentru înscrierea la concurs şi nu o probă în concursul de admitere cum este asimilată prin regulamentul de admiterela I.N.M., astfel că trebuia verificată la momentul înscrierii în concurs şi nu ulterior declarării ca admis la I.N.M. ca urmare a promovării examenului de admitere.
Prin întâmpinare, pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a invocat excepţia de inadmisibilitate cu privire la Hotărârea nr. 2064 din 19 noiembrie 2009 a Plenului C.SM şi nr. 2151 din 10 decembrie 2009 a C.SM, solicitând totodată respingerea ca nefondată a cererii de chemare în judecată.
Cu privire la inadmisibilitatea acţiunii în ceea ce priveşte anularea Hotărârilor CSM nr. 2064/2009 şi 2151/2009, pârâtul a arătat că reclamantul nu a formulat anterior sesizării instanţei plângere prealabilă cu privire la aceste două hotărâri.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, pârâtul a susţinut că potrivit art. 29 alin. (5) din Regulament, calificativul acordat de comisia de reexaminare psihologică este definitiv, astfel că reclamantul nu mai putea contesta calificativul obţinut la reexaminarea psihologică. Mai mult decât atât, Consiliul Superior al Magistraturii nu are competenţă de a cenzura examinarea psihologică, iar instanţa de judecată nu se poate substitui comisiilor de examinare şi reexaminare psihologică.
De asemenea, pârâtul CSM a arătat că excepţia de nelegalitate a art. 14 alin. (1), art. 27, art. 29, din Regulamentul privind concursul de admitere şi examenul de absolvire a I.NM, aprobată prin Hotărârea Plenului C.SM 439/2006 şi Hotărârea 1644/2009 a Plenului C.SM, este nefondată, aceste dispoziţii fiind în concordanţă cu dispoziţiile legale.
Prin cererea formulată la data de 14 septembrie 2010 reclamantul a declarat că renunţă la judecata cererii de obligare a I.N.M. la plata sumei de 390 lei reprezentând contravaloarea taxei achitate pentru efectuarea examenului medical, întrucât introducerea în cauză a I.N.M. ar conduce la prelungirea duratei procesului.
De asemenea, prin cererea formulată la data de 13 octombrie 2010, reclamantul a declarat că renunţă la judecata în contradictoriu cu membrii comisiei de reexaminare psihologică, şi anume V.C., C.B., G.P.V., urmând a se judeca în contradictoriu numai cu Consiliul Superior al Magistraturii şi membrul comisiei de examinare psihologică, d-ul B.M.G.
La data de 31 august 2010 a formulat întâmpinare pârâtul B.M.G. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei procesuale pasive, arătând că obiectul prezentei acţiuni este constituit de legalitatea unor hotărâri ale C.SM, astfel că în calitate de pârât urmează a fi citată autoritatea publică emitentă a respectivelor acte administrative.
Prin sentinţa civilă nr. 4223 din 28 octombrie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia lipsei calităţii pasive a pârâtului B.M.G., şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât; a admis excepţia de nelegalitate invocată de reclamant; a constatat nelegalitatea dispoziţiilor art. 14, art. 27, art. 29 din Hotărârea C.SM 436/2006 de aprobare a Regulamentului privind concursul de admitere şi examenul de absolvire a I.N.M., şi a Hotărârii Plenului C.S.M. nr. 1644 din 29 septembrie 2009 de aprobare a componenţei comisiilor de testare psihologică a candidaţilor declaraţi admişi la concursul desfăşurat în perioada 25 iunie - 25 septembrie 2009; a respins excepţia inadmisibilităţii invocate de pârât cu privire la cererea de anulare a Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 2064 din 19 noiembrie 2009, şi a Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 2151 din 10 decembrie 2009; a luat act de renunţarea reclamantului la judecată potrivit dispoziţiilor art. 246 C. proc. civ., faţă de Institutul Naţional al Magistraturii şi faţă de pârâţii V.C., C.B., G.P.V. şi a respins ca neîntemeiată acţiunea aşa cum a fost precizată la data de 8 septembrie 2010.
Pentru a pronunţa această soluţia instanţa de fond a reţinut că în raport cu obiectul acţiunii, respectiv anularea unor acte administrative – hotărâri ale C.SM, în raport de care calitatea procesuală pasivă revine autorităţii publice emitente a respectivelor acte administrative, pârâtul B.M.G. nu are calitate procesuală pasivă.
Deoarece reclamantul a formulat plângere prealabilă împotriva Hotărârii 1880/2009, în situaţia în care acţiunea ar fi întemeiată, eventualele motive de nelegalitate ce ar afecta această hotărâre s-ar extinde şi asupra hotărârilor subsecvente.
Apreciind excepţia inadmisibilităţii cererii privind anularea acestor două hotărâri CSM subsecvente Hot. C.SM 1880/2009, invocată de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii ca neîntemeiată instanţa de fond a respins-o ca atare.
Cu privire la excepţia de nelegalitate a disp. art. 14 alin. (1), art. 27, art. 29 din Hotărârea Plenului Consiliul Superior al Magistraturii nr. 439 din 15 iunie 2006 pentru aprobarea Regulamentului privind concursul de admitere şi examenul de absolvire a I.N.M., precum şi a Hotărârii C.SM nr. 1644 din 24 septembrie 2009 prin care a fost aprobată componenţa comisiilor de testare psihologică a candidaţilor declaraţi admişi, la concursul de admitere la I.N.M., organizat în perioada 25 iunie -25 septembrie 2009, instanţa de fond a constatat că atâta timp cât acţiunea reclamantului vizează rezultatele concursului la care acesta a participat în sesiunea 25 iunie 2009 - 25 septembrie 2009, dispoziţiile ce se pretinde a fi nelegale, cuprinse în actele administrative menţionate, prin care se reglementează modalitatea de susţinere a testării psihologice a reclamantului, au o înrâurire directă asupra fondului cauzei.
Curtea de Apel a apreciat că se impune constatarea nelegalităţii Parţiale a Hotărârii Plenului C.S.M nr. 439/2006, astfel:
- art. 14 din regulament contravine art. 14 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, întrucât prevede verificarea îndeplinirii prealabile doar a condiţiilor de înscriere prevăzute în art. 14 alin. (2) lit. a)-d) din lege, deşi alin. (2) al textului cuprinde şi litera e) referitoare la verificarea aptitudinii medicale şi psihologice a candidaţilor, astfel că prin regulament, trebuia prevăzută procedura de verificare "prealabilă" înscrierii sub toate aspectele prevăzute la lit. a)-e) din alin. (2) al art. 14 şi respectiv publicarea lor" cu 15 zile înainte de data concursului", art. 14 alin. (2) din Regulament.
- consecinţa fragmentării în mod nelegal a verificărilor a condus la nelegalitatea art. 27 din Regulament, ce prevede testarea psihologică a "candidaţilor admişi", deşi această testare ar fi trebuit să se constituie ca o etapă anterioară concursului propriu zis, aşa încât, la data derulării ei, ce ar fi condus la publicarea rezultatelor cu "15 zile înainte de data concursului" [art.14 alin. (2) din Regulament] nu s-ar fi pus problema existenţei unor candidaţi "admişi".
Instanţa de fond a constatat, că dispoziţiile art. 29 din Regulament nu contravin dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, în măsura în care procedura este inclusă în derularea concursului, iar nu ulterior finalizării lui, conducând la verificarea profilului psihologic al candidatului, concretizat printr-un punctaj şi un calificativ de "admis/respins". În speţă, reclamantul a fost supus probei susmenţionate, obţinând calificativul de "admis" în "Tabelul privind rezultatele finale".
În ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate a Hotărâri nr. l644 a Plenului C.S.M din 24 septembrie 2009, de aprobare a comisiilor de testare psihologică şi de reexaminare psihologică la concursul în litigiu, curtea de apel a constatat că, deşi concursul era prevăzut a se desfăşura în intervalul 25 iunie 2009-25 septembrie 2009, iar testarea psihologică ar fi fost o condiţie de înscriere la concurs, conform art. 14 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 303/2004 , comisia a fost numită pentru testarea ulterioară finalizării concursului, contravenind dispoziţiilor legale cu forţă juridică superioară din lege.
Chiar mai mult, numirea unei astfel de comisii nu se regăseşte între comisiile de concurs prevăzute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 (ce se referă la:comisia de admitere, comisia de elaborare a subiectelor şi comisia de soluţionare a contestaţiilor) şi nici nu a fost numită la propunerea Consiliului Ştiinţific al I.N.M, asemenea celorlalte comisii, ci de Direcţia resurse umane şi organizare (prin nota nr. 472/I4382/I 154/DRUO/29882/ST/2009), situaţie ce atrage admiterea excepţiei de nelegalitate invocată de reclamant şi privitor la - Hotărârea nr. 1644 din 24 septembrie 2009, ca act premergător adoptării de pârât a Hotărârii nr. 1880 din 29 octombrie 2009, ce face obiectul cauzei.
Instanţa de fond a mai reţinut că modalitatea de derulare a concursului în litigiu, prevăzută de Hotărârea nr. 439/2006, este de natură să contravină principiului dreptului comunitar al încrederii legitime. Acest principiu este în strânsă legătură şi cu cel privind siguranţa juridică, ce implică condiţia de claritate şi previzibilitate ce trebuie îndeplinite de reglementările emise de instituţiile statului, condiţii ce nu au fost respectate.
Este adevărat că soluţia C.SM cuprinsă în Hotărârea 1880 din 29 octombrie 2009 este întemeiată pe disp. art. 14 şi art. 27 din Hotărârea Plenului C.SM 439/2006, dispoziţii constatate nelegale în prezenta cauză.
Constatarea nelegalităţii dispoziţiilor din cele două hotărâri ale Plenului C.SM menţionate mai sus nu conduce implicit la concluzia că reclamantul întruneşte condiţiile prevăzute de art. 12, art. 14 alin. (2) lit. a)-e), Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor ce ar avea drept consecinţă anularea în parte, cu privire la reclamant, a Hotărârii Plenului C.SM 1880/2009.
În lipsa unei atestări de specialitate a împrejurării că reclamantul este apt din punct de vedere medical şi psihologic pentru exercitarea funcţiei, instanţa de judecată nu se poate substitui comisiilor de examinare psihologică în aprecierea îndeplinirii acestei condiţii.
Curtea de apel a reţinut că, în cauză, nu sunt îndeplinite cerinţele art. 12, art. 14 din Legea nr. 303/2004, împrejurarea reţinută de C.SM prin Hotărârea 1880/2009, astfel că potrivit disp. art. 1, art. 18 din Legea nr. 554/2004, a respins acţiunea aşa cum a fost precizată şi completată, ca neîntemeiată.
În temeiul art. 246 C. proc. civ., Curtea de apel a luat act de renunţarea reclamantului la judecată în contradictoriu cu pârâţii I.N.M., V.C., C.B. şi G.P.V.
Împotriva hotărârii instanţei de fond Consiliul Superior al Magistraturii şi R.I. au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
I. R.I. în motivarea recursului arată că instanţa de fond a apreciat că pârâtul B.M.G. nu are calitate procesuală pasivă, reţinând că în raport cu obiectul acţiunii, respectiv anularea unor acte administrative - hotărâri ale C.S.M. calitatea procesuală pasivă revine autorităţii publice emitente a respectivelor acte administrative. Împrejurarea că aprecierile şi concluziile pârâtului au fost avute în vedere, în cadrul procedurii de reexaminare psihologică, la acordarea calificativului nu conferă acestuia calitate procesuală pasivă.
Instanţa de fond a respins ca neîntemeiată acţiunea, întrucât nu a făcut dovada îndeplinirii cerinţei impuse de dispoziţiile art. 14 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 303/2004, respectiv faptul că este apt din punct de vedere psihologic pentru exercitarea funcţiei.
Recurentul mai menţionează că deşi motivarea sentinţei recurate este aproape identică cu cea a sentinţei civile nr. 142 din 07 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Bucureşti s-a îndepărtat de soluţia dată de Curtea de Apel Iaşi cu privire la capătul de cerere privind anularea, în parte, a Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1880 din 29 octombrie 2009 prin care s-a dispus anularea, în partea ce-l priveşte pe S.H.C. a dispoziţiilor art. 3 si art. 7 din Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 1880 din 29 octombrie 2009.
Recurentul precizează că divergenţele de jurisprudenţă constituie consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având autoritate asupra competenţei lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanţe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicţii ale jurisprudenţei (Ziclinski şi Pradal şi Gonzales şi alţii împotriva Franţei [GC], nr. 24846/94 şi 34165/96 la 34173/96. paragraful 59. CEDO 1999-VII. Beian împotriva României, paragraful 37).
În activitatea lor jurisdicţională, toate instanţele trebuie să respecte principiul tratamentului egal în faţa legii şi principiul securităţii juridice, ceea ce este posibil numai dacă nu aleg, în mod arbitrar, să dea legii o interpretare diferită de cea existentă, respectiv să interpreteze diferit de jurisprudenţa instanţelor de ultim grad. Principiul tratamentului egal în faţa legii şi principiul securităţii juridice impun respectarea jurisprudenţei de către instanţe.
Se mai susţine că raţionamentul instanţei de fond este greşit deoarece raportează Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1880 din 29 octombrie 2009 la art. 12 şi art. 14 din Legea nr. 303/2004, iar nu la art. 27, art. 29 din Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 439/2006, cu modificările şi completările ulterioare şi Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1644 din 24 septembrie 2009 care au constituit temeiul elaborării Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1880 din 29 octombrie 2009.
Constatându-se nelegalitatea prevederilor art. 14, alin. 27 şi art. 29 din Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 439 din 15 iunie 2006, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1644 din 24 septembrie 2009, în temeiul cărora s-a desfăşurat testarea psihologică, dispare raţiunea pentru care ar fi menţinute prevederile H.C.S.M. nr. 1880 din 29 octombrie 2009. În virtutea unui principiu al efectelor nulităţii actelor juridice, şi anume principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial - resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, trebuie să se constate că nulitatea hotărârilor mai sus menţionate se răsfrânge şi asupra H.C.S.M. nr. 1880 din 29 octombrie 2009.
În ceea ce priveşte împrejurarea că instanţa de judecată nu se poate substitui comisiilor de examinare psihologică în aprecierea îndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 14 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 303/2004, reţinută de instanţă în respingerea acţiunii, recurentul arată că această critică a făcut obiectul recursurilor formulate de Consiliul Superior al Magistraturii împotriva sentinţei civile nr. 142 din 07 iunie 2010 a Curţii de Apel Iaşi şi a sentinţei civile nr. 278 din 28 iunie 2010 a Curţii de Apel Cluj, soluţionate prin Decizia nr. 4641 din 28 octombrie 2010 şi Decizia nr. 4643 din 28 octombrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, susţineri care au fost apreciate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca fiind neîntemeiate, fiind înlăturate.
Testarea psihologică s-a desfăşurat, în temeiul art. 29 din Regulament în afara cadrului de concurs, la un moment ulterior declarării ca admis la Institutul Naţional al Magistraturii. Întrucât concursul de admitere la Institutul Naţ ional al Magistraturii s-a încheiat, aşa cum rezultă din anunţul privind organizarea concursului de admitere la Institutul Naţ ional al Magistraturii în data de 25 septembrie 2009, tot ceea ce s-a desfăşurat după aceasta dată este o probă în afara concursului care nu ar putea să aibă niciun efect în ceea ce priveşte dreptul adjudecat în urma promovării acestuia.
În niciun caz îndeplinirea unei condiţii de înscriere nu mai putea fi verificată după afişarea rezultatelor finale din data de 25 septembrie 2009 şi, mai ales, aşa cum s-a întâmplat în speţă, după începerea cursurilor şcolare la 1 octombrie 2009.
Recurentul mai arată că legile trebuie să fie puse în practică cu o claritate şi o coerenţă rezonabilă pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept interesaţi. În această privinţă trebuie subliniat că incertitudinea, indiferent dacă este legislativă, administrativă sau jurisdicţională, este un factor important care trebuie luat în calcul pentru a aprecia conduita statului (a se vedea, mutatis mutandis. Broniowski împotriva Poloniei [GCJ. nr. 31443/96, paragraful 151, CEDO 2004-V şi Păduraru împotriva României, nr. 63252/00, paragraful 92, CEDO 2005, Beian împotriva României, nr. 30658/05, paragraful nr. 33).
Principiul privind siguranţa juridică implică condiţia de claritate şi previzibilitate ce trebuie îndeplinite de reglementările emise de instituţiile statului.
Constatând nelegalitatea prevederilor art. 14, art. 27 şi art. 29 din Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 439 din 15 iunie 2006 cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1644 din 24 septembrie 2009, în temeiul cărora s-a desfăşurat testarea psihologică, instanţa de fond nu s-a pronunţat şi nici nu a motivat de ce a respins cererea de obligare a Consiliului Superior al Magistraturii la despăgubiri, prin admiterea excepţiei de nelegalitate instanţa de fond a reţinut implicit fapta culpabilă a Consiliului Superior al Magistraturii în producerea prejudiciului invocat prin cererea de chemare în judecată.
Prin urmare, fiind îndeplinite condiţiile ce se cer a fi întrunite pentru angajarea răspunderii civile delictuale, şi anume, existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi existenta vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat, condiţii prevăzute de art. 998-999 C. civ., se impune cu necesitate repararea prejudiciului cauzat.
II. Consiliul Superior al Magistraturii, în termen legal, a formulat recurs, fără a preciza motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Examinând cauza şi sentinţa recurată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul R.I. este fondat în limitele şi pentru considerentele ce vor fi prezentate în prezenta decizie, iar recursul declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii este nul.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
I. Cu privire la recursul declarat de R.I.
În ceea ce priveşte motivul de recurs potrivit căruia instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului B.M.G., Înalta Curte constată că acesta este neîntemeiat şi nu poate fi primit, instanţa de fond în mod corect admiţând excepţia.
În acord cu cele reţinute de instanţa de fond, Înalta Curte reţine că pentru a avea calitate procesuală pasivă într-o acţiune în contencios administrativ, este necesar ca autoritatea publică să emită actul administrativ atacat, sau să nu fi soluţionat în termenul legal ori să fi refuzat nejustificat de a rezolva o cerere a reclamantului referitoare la un drept sau interes legitim.
În virtutea principiului disponibilităţii părţii pentru ca persoana chemată în judecată să dobândească rolul de subiect pasiv este necesar ca acesteia să-i poată fi opuse obligaţii corelative unor drepturi, atât drepturile cât şi obligaţiile fiind necesar a forma un conţinut reglementat de anumite norme juridice.
Cu alte cuvinte, calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana celui chemat în judecată şi cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii.
Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a apreciat că aprecierile şi concluziile formulate de B.M.G. în cadrul procedurii de reexaminare psihologică, la acordarea calificativului, nu conferă acestuia calitate procesuală pasivă.
Cu privire la motivul de recurs potrivit căruia instanţa de fond în mod greşit a respins acţiunea deşi a constatat nelegalitatea prevederilor art. 14, art. 27, art. 29 din hotărârea atacată, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este fondat.
testarea psihologică a fost organizată după ce candidaţii înscrişi la concursul de admitere au susţinut proba de verificare a cunoştinţelor profesionale, incluzându-i doar pe candidaţii care promovaseră această probă, între care şi recurentul-reclamant care a fost declarat admis.
Potrivit art. 14 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată „la concursul pentru admiterea la Institutul Naţional al Magistraturii se poate înscrie persoana care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: are cetăţenia română, domiciliul în România şi capacitate deplină de exerciţiu, este licenţiată în drept, nu are antecedente penale sau cazier fiscal, cunoaşte limba română, este aptă, din punct de vedere medical şi psihologic, pentru exercitarea funcţiei.
Or, potrivit art. 14 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea nr. 439/ 2006, comisia de admitere a concursului poate verifica numai îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 14 alin. (2) lit. a)-d) din Legea nr. 303/2004, republicată, iar rezultatele verificării se afişează la sediul Institutului Naţional al Magistraturii, precum şi la sediile tribunalelor şi parchetelor de pe lângă acestea şi se publică simultan pe paginile de internet al Consiliului Superior al Magistraturii şi Institutului Naţional al Magistraturii, cel mai târziu cu 15 zile înainte de data concursului.
De asemenea, după susţinerea concursului privind verificarea cunoştinţelor juridice, potrivit art. 27 alin. (1)-(3) din Regulamentul aprobat prin Hotărârea nr. 439/2006, candidaţii admişi vor fi verificaţi sub aspectul îndeplinirii condiţiei bunei reputaţii prevăzute la art. 12 din Legea nr. 303/ 2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de către inspectori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date şi vor fi programaţi pentru a se prezenta la vizita medicală şi la testarea psihologică.
Plenul Consiliului Superior al Magistraturii hotărăşte cu privire la îndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (1) şi validează rezultatele concursului.
Candidaţii inapţi pentru exercitarea funcţiei, din punct de vedere medical, psihologic, precum şi cei care nu se bucură de o bună reputaţie sunt declaraţi respinşi.
Lista definitivă a candidaţilor declaraţi admişi la Institutul Naţional al Magistraturii, se comunică pentru afişare la sediul Institutului Naţional al Magistraturii la sediul Consiliului Superior al Magistraturii, şi la sediile tribunalelor şi parchetelor de pe lângă acestea şi se publică pe paginile de internet ale Consiliului Superior al Magistraturii şi Institutului Naţional al Magistraturii.
Deci, cu alte cuvinte Regulamentul aprobat prin Hotărârea nr. 439/ 2006, prin dispoziţiile citate mai sus, nu respectă dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată şi nici sensul acestor dispoziţii.
Astfel, legiuitorul, prin art. 14 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 republicată, a înţeles să reglementeze existenţa unor aptitudini psihologice specifice funcţiilor de judecător şi, respectiv, procuror, ca pe o condiţie prealabilă, alături de celelalte condiţii legale, pentru înscrierea la concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii .
Or, Regulamentul aprobat prin Hotărârea nr. 439/2006, prin art. 14 şi art. 27 încalcă dispoziţiile art. 14 alin. (2) din lege, prin transformarea unei condiţii legale prealabile, cerută pentru înscrierea la concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, într-o probă eliminatorie ulterioară susţinerii concursului privind verificarea cunoştinţelor juridice.
Stabilind o astfel de succesiune, Regulamentul, nesocotind litera şi spiritul dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, a creat posibilitatea ca persoane inapte din punct de vedere psihologic să fie obligate să susţină concursul de verificare a cunoştinţelor juridice, supunându-le unor eforturi materiale, fizice şi psihice inutile, neavute în vedere de legiuitor.
Este adevărat că, din motive de oportunitate, autoritatea publică recurentă a putut aprecia că este mult mai uşor şi cu eforturi financiare mai puţine să supună testării psihologice doar pe candidaţii care au promovat proba de verificare a cunoştinţelor juridice, din moment ce numărul candidaţilor înscrişi este, de regulă, cu mult mai mare.
Din conţinutul dispoziţiilor art. 14 şi următoarele din Legea nr. 303/ 2004, republicată nu rezultă, însă, că legiuitorul ar fi conferit Consiliului Superior al Magistraturii un drept de apreciere în ceea ce priveşte tratarea condiţiilor legale de înscriere la concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii şi nici în ceea ce priveşte schimbarea naturii juridice a vreuneia dintre acestea, pentru a putea fi transformată din condiţie de înscriere la concurs în probă eliminatorie ulterioară publicării listelor cu candidaţii declaraţi admişi la concursul de admitere, aşa cum s-a întâmplat în cauza de faţă.
Astfel fiind, rezultă că soluţia dată de instanţa de fond excepţiei de nelegalitate este legală şi temeinică.
Având în vedere considerentele de mai sus, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod greşit a respins acţiunea.
Ca o consecinţă a admiterii excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 14, art. 27 şi art. 29 din Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 436/2006 şi a Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1644/2009, instanţa de fond trebuia să dispună anularea parţială a Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1880/2009 în ceea ce îl priveşte pe recurentul-reclamant.
Instanţa de fond trebuia să înlăture dispoziţiile regulamentare, constatările nelegale şi să confere relevanţă juridică faptului că recurentul-reclamant a fost declarat admis la concursul respectiv.
Astfel fiind, Înalta Curte va dispune anularea hotărârii nr. 1880 din 29 octombrie 2009 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii în ceea ce priveşte art. 3 şi art. 7 va obliga pârâtul la înscrierea reclamantului pe lista definitivă a candidaţilor admişi la Institutul Naţional al Magistraturii cu recunoaşterea tuturor drepturilor.
În temeiul dispoziţiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 pârâtul va fi obligat la plata sumei de 3.900 lei daune materiale, aceasta reprezentând taxa medicală.
Cu privire la motivul de recurs potrivit căruia instanţa de fond nu a motivat de ce a respins cererea de obligare a pârâtului la despăgubiri, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat având în vedere următoarele:
În contenciosul administrativ, acordarea daunelor morale, alături de cele materiale solicitate de reclamant, este menită să asigure protecţia efectivă a drepturilor persoanei vătămate şi repararea echitabilă a prejudiciului suferit, în raport cu circumstanţele pricinii, conform art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.
Înalta Curte reţine că, spre deosebire de prejudiciul material, a cărui întindere nu poate fi stabilită decât pe baza unui suport probator, în privinţa daunelor morale nu pot fi produse probe materiale în vederea cuantificării pierderii suferite.
De aceea, judecătorul are dreptul să aprecieze, în raport cu toate circumstanţele cauzei, asupra unei sume globale, care să constituie o reparaţie echitabilă în raport cu efectele faptei generatoare de prejudicii.
Daunele morale corespund atingerii aduse cinstei, onoarei, imaginii publice ori prestigiului profesional al persoanei, scopul lor fiind unul compensatoriu, care să nu constituie însă o penalitate excesivă pentru cel care a produs dauna.
În jurisprudenţa naţională şi în cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a conturat ideea că, în funcţie de circumstanţele cauzei, simpla constatare a existenţei faptei ilicite poate reprezenta, în sine, o reparaţie echitabilă suficientă pentru repararea prejudiciului moral ce ar fi fost suferit de reclamant (e.g. cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României, cererea nr. 33348/1996, hotărârea din 17 decembrie 2004, Monitorul Oficial al României nr. 501 din 14 iunie 2005).
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va modifica, în parte, sentinţa recurată în sensul că va anula, în parte, Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1880 din 29 octombrie 2009, în ceea ce priveşte art. 3 şi art. 7 din aceasta, referitoare la constatarea neîndeplinirii cumulative de către reclamant, a condiţiilor prevăzute de art. 12 şi art. 14 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 303/2004, modificată, va obliga pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii la înscrierea reclamantului pe lista definitivă a candidaţilor admişi la Institutul Naţional al Magistraturii, conform art. 3 şi a anexei 2 a Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1880 din 29 octombrie 2009 şi la recunoaşterea în favoarea reclamantului a tuturor drepturilor ce decurg din calitatea acestuia de candidat admis la concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii desfăşurat în perioada 25 iunie – 25 septembrie 2009, inclusiv reînscrierea reclamantului ca auditor de justiţie, cursant la Institutul Naţional al Magistraturii în perioada 2010-2012 sau în anul următor soluţionării prezentului litigiu precum şi la plata către reclamant a sumei de 390 lei, cu titlu de daune materiale, va respinge, ca nefondate, restul pretenţiilor privind daunele morale, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.
II. Cu privire la recursul declarat de Consiliul Superior al Magistraturi.
Înalta Curte constată că acesta este nul.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a constatat că cererea de recurs nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Potrivit acestor dispoziţii: „cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".
De asemenea, conform dispoziţiilor art. 306 alin. (1) C. proc. civ., „recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor în care instanţa de recurs ar putea reţine din oficiu motive de casare de ordine publică".
Or, în cauză nu există motive de ordine publică, ce ar fi putut fi invocate din oficiu, de către instanţă.
Astfel fiind, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 306 alin. (1) şi art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., în raport cu faptul că cererea de recurs formulată, nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care se sprijină şi nici dezvoltarea acestora, se va constata nulitatea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de R.I., împotriva sentinţei civile nr. 4223 din 28 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică, în parte, sentinţa recurată în sensul că anulează, în parte, Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1880 din 29 octombrie 2009, în ceea ce priveşte art. 3 şi art. 7 din aceasta, referitoare la constatarea neîndeplinirii cumulative de către reclamant, a condiţiilor prevăzute de art. 12 şi art. 14 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 303/2004, modificată.
Obligă pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii la înscrierea reclamantului pe lista definitivă a candidaţilor admişi la Institutul Naţional al Magistraturii, conform art. 3 şi a anexei 2 a Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1880 din 29 octombrie 2009 şi la recunoaşterea în favoarea reclamantului a tuturor drepturilor ce decurg din calitatea acestuia de candidat admis la concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii desfăşurat în perioada 25 iunie – 25 septembrie 2009, inclusiv reînscrierea reclamantului ca auditor de justiţie, cursant la Institutul Naţional al Magistraturii în perioada 2010-2012 sau în anul următor soluţionării prezentului litigiu.
Obligă pârâtul să plătească reclamantului suma de 390 lei, cu titlu de daune materiale.
Respinge, ca nefondate, restul pretenţiilor privind daunele morale.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.
Constată nul recursul declarat de Consiliul Superior al Magistraturii împotriva aceleiaşi sentinţe.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 9 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3380/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3384/2011. Contencios → |
|---|
