ICCJ. Decizia nr. 3384/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3384/2011
Dosar nr. 13226/325/2010
Şedinţa publică din 10 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara, reclamantul L.M., în contradictoriu cu intimaţii SC A.D.P. SA Timiş şi Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Timiş, a formulat plângere împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei seria CC nr. 5616371 din 26 mai 2010.
Prin încheierea de şedinţă din data de 15 noiembrie 2010, Judecătoria Timişoara a suspendat judecarea cauzei şi a dispus înaintarea dosarului la Curtea de Apel Timişoara pentru soluţionarea excepţiei de nelegalitate a prevederilor art. 5 din HG nr. 147/1992, invocată de reclamantul L.M. la termenul din 04 octombrie 2010.
În motivarea excepţiei de nelegalitate, reclamantul a arătat că prevederile art. 5 din HG nr. 147/1992 care prevede că "deblocarea ori restituirea autovehiculelor sau remorcilor se efectuează de unităţile autorizate, după ce se face dovada achitării amenzii contravenţionale si a taxei speciale stabilite de consiliul local, potrivit legii, precum si a cheltuielilor reprezentând contravaloarea operaţiunilor efectuate" intră în conflict cu prevederile OG nr. 2/2001, întrucât prin obligativitatea plăţii amenzii contravenţionale, precum şi a celorlalte taxe, fără posibilitatea prealabilă de adresare unei instanţe judecătoreşti, se creează un regim sancţionator distinct pentru astfel de contravenţii.
A mai arătat reclamantul că, întrucât obligativitatea plăţii taxei speciale şi a cheltuielilor reprezentând contravaloarea operaţiunilor efectuate sunt strict legate de - existenţa contravenţiei, prin urmare subsecvente acesteia, iar plângerea suspendă executarea sancţiunii conform art. 32 alin. (3) din OG 2/2001, măsura complementară trebuie şi aceasta suspendată.
Prin întâmpinare, pârâtul Guvernul României a solicitat respingerea excepţiei, arătând că HG 147/1992 reprezintă un act administrativ individual, fiind publicat în M.Of. nr. 59 din 06 aprilie 1992, deci anterior datei de 07 ianuarie 2005, la care a intrat în vigoare Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Totodată, pârâtul a mai arătat că prin adoptarea acestui act administrativ, s-a urmărit asigurarea unui trafic rutier care să se desfăşoare în condiţii corespunzătoare, evitându-se frecventele ambuteiaje, cauzate de staţionarea autovehiculelor sau remorcilor în zone interzise.
Pârâtul Inspectoratul de Poliţie al judeţului Timiş a formulat punct de vedere cu privire la excepţia de nelegalitate invocată de reclamant, solicitând să se constate că actul atacat este temeinic şi legal.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin Sentinţa nr. 63 din 21 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara a respins excepţia de nelegalitate invocată de petentul L.M. în contradictoriu cu intimaţii I.P.J. Timiş şi Guvernul României având ca obiect art. 5 din HG 147/1992.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că dispoziţiile art. 5 din HG nr. 147/1992 sunt legale şi nu încalcă dispoziţiile art. 5 din OG nr. 2/2001, deoarece măsura blocării sau ridicării autovehiculelor staţionate nu reprezintă o sancţiune (principală sau complementară), neavând drept scop prevenirea săvârşirii de noi contravenţii, ci reprezintă o măsură privind buna administrarea a traficului auto.
Referitor la dispoziţiile art. 32 alin. (2) din OG nr. 2/2001, instanţa de fond a constatat că textul legal nu este incident în cauză, la fel cum nu sunt nici dispoziţiile art. 28, art. 50 şi art. 51 din aceeaşi ordonanţă, referitoare la plata amenzii contravenţionale, la modificarea sau completarea unor acte normative, toate aceste texte legale neavând legătură cu HG nr. 147/1992.
3. Recursul reclamantului
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul L.M. , criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, fără a-şi încadra în drept motivele de recurs.
În esenţă, recurentul - reclamant a arătat că instanţa a interpretat greşit obiectul cauzei, considerând că a criticat măsura blocării sau modificării autovehiculelor, care, în opinia instanţei, nu reprezintă o sancţiune, ci o măsură privind buna administrare a traficului auto.
Excepţia vizează însă latura pecuniară a procedurilor reglementate în textele supuse controlului de legalitate, respectiv obligaţia de a efectua toate plăţile (inclusiv plata amenzii, ceea ce înseamnă executarea sancţiunii contravenţionale), ignorându-se prevederile OG nr. 2/2001.
De asemenea, recurentul – reclamant a invocat încălcarea unor principii fundamentale ale dreptului, prezumţia de nevinovăţie, cu referire la plata amenzii, şi principiul subsecvenţei actelor şi obligaţiilor, cu referire la taxa specială.
În fine, recurentul – reclamant a arătat că excepţia putea fi respinsă numai constatându-se că art. 5 al HG nr. 147/1992 a fost abrogat parţial prin intrarea în vigoare a OG nr. 2/2001.
4. Apărările intimaţilor
4.1. Prin întâmpinarea depusă a dosar, Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Timiş a solicitat respingerea recursului ca nefondat , arătând, pe de o parte, că instanţa de fond a stabilit în mod judicios că măsura ridicării sau blocării autovehiculelor staţionate neregulamentar nu este o sancţiune. Pe de altă parte, HG nr. 147/1992 nu este singurul act normativ prin care legiuitorul a permis autorităţilor publice locale să ia măsuri de asigurare a utilizării corespunzătoare a bunurilor aparţinând domeniului public şi a serviciilor publice, indicând, în acest sens, Legea nr. 421/2002 privind regimul juridic al vehiculelor fără stăpân sau abandonate pe terenuri aparţinând domeniului public sau privat, HG nr. 2406/2004 privind gestionarea vehiculelor scoase din uz sau Legea nr. 50/1991, care permite desfiinţarea , pe cale administrativă, a construcţiilor executate fără autorizaţie pe terenuri aparţinând domeniului public.
4.2. Guvernul României a depus, de asemenea, o întâmpinare la dosar, solicitând menţinerea sentinţei recurate, ca fiind legală şi temeinică.
În cadrul apărărilor formulate, intimatul - pârât a arătat că HG nr. 147/1992 este un act administrativ individual anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 şi, prin raportare la Convenţia europeană a drepturilor omului, la practica CEDO (blocul de convenţionalitate), la reglementările comunitare şi la jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg, instanţa urmează să înlăture dispoziţiile din art. 4 al Legii nr. 554/2004, care permit cenzurarea, fără limită în timp, pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior acestei legi.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, intimatul – pârât Guvernul României a arătat că HG nr. 147/1992 a fost emisă în temeiul art. 108 din Constituţia României, în scopul asigurării unui trafic rutier corespunzător, prin luarea unor măsuri eficiente, la adoptarea ei a fost avut în vedere şi studiul legislaţiei rutiere din mai multe state europene, iar prevederile ei nu intră în contradicţie cu normele OG nr. 2/2001.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurentul - reclamant şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., ţinând seama şi de apărările cuprinse în întâmpinările intimaţilor – pârâţi, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele expuse în continuare, ce completează argumentele primei instanţe.
1.Argumente de fapt şi de drept relevante.
Obiectul excepţiei de nelegalitate invocate în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 constă în art. 5 din HG nr. 147/1992 privind blocarea, ridicarea, transportul şi eliberarea autovehiculelor şi/sau remorcilor staţionate neregulamentar pe drumurile publice, normă administrativă pe care recurentul – reclamant a considerat-o contrară unor prevederi din OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.
Având obiectul de reglementare menţionat mai sus, HG nr. 147/1992 are natura juridică a unui act administrativ unilateral cu caracter normativ, cuprinzând reglementări formulate abstract, pentru un număr nedeterminat de cazuri şi destinatari ce se încadrează în ipoteza lor.
De aceea, nu pot fi reţinute apărările intimatului – pârât Guvernul României, în sensul că HG nr. 147/1992 este un act administrativ unilateral individual anterior Legii nr. 554/2004, ale cărei prevederi, cuprinse în art. 4, nu-i sunt aplicabile.
Însă, în temeiul art. 4 alin. (2) teza finală din Legea nr. 554/2004, legalitatea actului supus controlului se impune a fi verificată prin prisma principiului ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative şi a principiului tempus regit actum, în raport cu cadrul legislativ în vigoare la momentul emiterii sale.
Aşa cum rezultă atât din motivarea excepţiei, cât şi din motivele de recurs, recurentul - reclamant a invocat contrarietatea art. 5 din HG nr. 147/1992 cu un act normativ cu forţă juridică superioară intrat în vigoare ulterior, OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.
În consecinţă, motivele de nelegalitate invocate nu se circumscriu cadrului excepţiei de nelegalitate, aşa cum a fost menţionat mai sus, ci constituie chestiuni de aplicare în timp a HG nr. 147/1992, intrând în competenţa instanţei investite cu fondul litigiului.
În altă ordine de idei , instanţa de control judiciar constată că, prin sentinţa atacată, s-a reţinut corect că măsura blocării sau ridicării autovehiculelor staţionate neregulamentar nu reprezintă o sancţiune contravenţională, principală sau complementară, ci o măsură administrativă pentru buna desfăşurare a traficului rutier.
În fine, Înalta Curte are în vedere împrejurarea că dispoziţii legale asemănătoare se regăsesc în prezent în art. 64 din OUG nr. 195/2002 (Codul rutier), conform căruia poliţia rutieră poate dispune ridicarea vehiculelor staţionate neregulamentar pe partea carosabilă. Ridicarea şi depozitarea vehiculelor în locuri special amenajate se realizase de către administraţiile publice locale sau de către administratorul drumului public, contravaloarea operaţiunilor urmând a fi suportată de destinatarul vehiculului.
Ridicarea vehiculelor dispusă de poliţia rutieră în condiţiile anterior menţionate se realizează potrivit procedurii stabilite prin regulament.
2.Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere toate considerentele expuse în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de L.M. împotriva Sentinţei nr. 63 din 21 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3382/2011. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 3393/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
