ICCJ. Decizia nr. 3444/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3444/2011
Dosar nr.2322/54/2010
Şedinţa publică din 14 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 456 din 20 octombrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii S.P. şi S.G., în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D., obligând-o pe aceasta din urmă să emită Decizia reprezentând titlul de despăgubire, pentru imobilul prevăzut în Dispoziţia nr. 18047 din 20 decembrie 2005 emisă de P.M. Craiova. Prin aceeaşi sentinţă, instanţa de judecată a respins cererea pârâtei prin care solicita sesizarea instanţei competente cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a dispoziţiei de acordare a despăgubirilor, precum şi cererea reclamanţilor privind acordarea daunelor cominatorii.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin Dispoziţia nr. 18047 din 20 decembrie 2005 emisă de P.M. Craiova, s-a propus reclamanţilor acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în Craiova, str. I. P. Pavlov, actul respectiv, împreună cu dosarul aferent fiind înregistrat la C.C.S.D. la data de 3 mai 2006. Cu toate acestea, nici până la data formulării acţiunii, pârâta nu demarase procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005.
De asemenea, se arată în considerentele sentinţei atacate, neefectuarea nici uneia dintre operaţiunile juridice necesare emiterii titlului de despăgubire, într-un interval de timp de peste 4 ani de la data înregistrării dosarului, poate fi apreciată ca reprezentând o încălcare a dreptului reclamanţilor la soluţionarea cererii într-un termen rezonabil.
Prima instanţă a apreciat că cererea reclamanţilor privind acordarea daunelor cominatorii nu este întemeiată.
De asemenea, instanţa de fond a apreciat că Dispoziţia nr. 18047 din 20 decembrie 2005 emisă de P.M. Craiova nu reprezintă un act administrativ, în sensul prevederilor Legii nr. 554/2004, ci un act civil a cărui nelegalitate nu poate contestată pe calea excepţiei prevăzute de acest act normativ.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâta C.C.S.D., în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 şi art. 304 C. proc. civ.
În motivarea cererii de recurs, se arată, în esenţă, că instanţa de fond nu a ţinut seama de faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 presupune mai multe etape: a transmiterii şi înregistrării dosarelor, a analizei acestora, etapa evaluării, emiterea deciziei ce reprezintă titlul de despăgubiri.
Recurenta susţine, de asemenea, că instanţa de fond a obligat-o să emită Decizia reprezentând titlu de despăgubire cu încălcarea etapelor administrative, respectiv cea a evaluării.
Totodată, recurenta susţine că în mod greşit a apreciat prima instanţă că dispoziţia de acordare a despăgubirilor nu ar avea caracter administrativ.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
În mod corect, în raport de dispoziţiile din Capitolul V - Titlul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de fond a obligat pârâta C.C.S.D. să emită Decizia reprezentând titlul de despăgubire.
Soluţia instanţei de fond se impune pentru că, prin nesoluţionarea cererii întru-un interval destul de mare, în raport de data emiterii dispoziţiei, respectiv 20 decembrie 2005, şi cea a înregistrării dosarului la Comisie, respectiv 3 mai 2006, este evidentă depăşirea termenului rezonabil de finalizare a procedurii administrative, prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire; aceasta cu atât mai mult cu cât pârâtei îi revin obligaţii în acest sens, fiind ţinută de respectarea principiului operativităţii specifice oricărei activităţi a autorităţilor administrative.
Astfel, perioada mare de timp scursă de la data înregistrării dosarului la autoritatea recurentă îndreptăţeşte pe intimaţi să invoce încălcarea principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O.L.F.
Împrejurarea că Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu exclude incidenţa acestui principiu, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României, normele interne cuprinse în legislaţia primară şi secundară, inclusiv cele având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor, nu pot fi interpretate şi aplicate decât în acord cu dreptul la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, statuat ca o garanţie a unui proces echitabil atât în procedura judiciară, cât şi în cadrul procedurii administrative.
Soluţionarea cererilor într-un termen rezonabil constituie, de asemenea, un element al dreptului la o bună administraţie, drept fundamental al cetăţeanului Uniunii Europene, consacrat de art. 41 din C.D.F.U.E. şi care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităţilor publice ale statelor membre.
Statului îi revine, aşadar, obligaţia de a organiza funcţionarea sistemului autorităţilor sale astfel încât să răspundă acestei cerinţe, pentru ca persoana îndreptăţită să poată beneficia efectiv de protecţia asigurată prin prevederile art. 6 din C.E.D.O.
Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui, într-adevăr, un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil însă nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivităţii autorităţii publice, fiind binecunoscut în doctrină şi practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra şi nu poate justifica legal întârzierea în soluţionarea unei cereri pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil.
Or, în speţă, termenul de peste 4 ani, în care autoritatea recurentă nu a dat curs solicitării reclamanţilor de soluţionare a cererii lor nu se încadrează în noţiunea de termen rezonabil, astfel încât instanţa de fond în mod corect a admis acţiunea, soluţia impunându-se în raport atât cu prevederile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, cât şi cu dispoziţiile art. 6 din C.E.D.O.
De asemenea, contrar celor susţinute de autoritatea recurentă, Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a obligat-o să emită Decizia cu încălcarea etapelor administrative, ci a sancţionat pasivitatea manifestată de aceasta în perioada scursă de la data înregistrării dosarului de despăgubire, prin neexercitarea atribuţiilor legale în soluţionarea acestuia; evident, recurenta-pârâtă va emite Decizia la care a fost obligată prin sentinţa recurată, cu respectarea dispoziţiilor cuprinse în actul normativ susmenţionat, adică, implicit, după parcurgerea etapei evaluării.
Nici critica referitoare la greşita apreciere a instanţei de fond cu privire la caracterul civil al Dispoziţiei nr. 18047 din 20 decembrie 2005 emisă de P.M. Craiova nu este întemeiată.
Astfel, analiza în ansamblu a prevederilor Legii nr. 10/2001, în temeiul cărora a fost emisă dispoziţia respectivă, degajă concluzia că legiuitorul a înţeles să caracterizeze ca fiind de natură civilă toate litigiile apărute în legătură cu aplicarea acestui act normativ.
Această concluzie este confirmată de regula procedurală consacrată de dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, conform cărora competenţa de soluţionare a litigiilor având ca obiect dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură aparţine secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării.
De asemenea, conform dispoziţiilor art. 25 alin. (4) din aceeaşi lege, „Decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară".
Din coroborarea acestor prevederi legale, rezultă în mod evident natura civilă a dispoziţiei de acordare a despăgubirilor, ceea ce exclude posibilitatea controlului legalităţii acesteia pe calea excepţiei prevăzută de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 5 54/2004, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond.
Pentru motivele arătate, recursul va fi respins, ca nefondat, menţinându-se sentinţa criticată, ca fiind temeinică şi legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta C.C.S.D. împotriva sentinţei nr. 456 din 20 octombrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3421/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3458/2011. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
