ICCJ. Decizia nr. 3478/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.3478/2011
Dosar nr. 3417/111/2010
Şedinţa publică din 15 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 3 mai 2010, (prin declinare de competenţă de la Tribunalul Bihor) reclamanta M.I. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Bihor anularea Hotărârii 15003 din 19 februarie 2010 emisă de pârâtă şi obligarea acesteia să-i recunoască drepturile ce i se cuvin în baza Legii 189/2000.
In motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că pârâta la data emiterii hotărârii nu a întreprins nici un fel de verificări pentru a elucida presupusele contradicţii între actele depuse la dosar de ea şi cele depuse de fratele său J.G., limitându-se doar la interpretarea unor acte fără a avea în vedere că unele inadvertenţe ţin mai mult de modul de interpretare şi nu de situaţia în care s-a aflat.
A mai arătat că împreună cu familia a fost deportată, iar o perioadă de timp a stat în pădurea numită Pădurea Roşienilor.
A mai precizat reclamanta că a fost înscrisă la şcoala din comuna Vîrciorog şi nu în comuna Roşia în septembrie 1944-1945, 1945-1946, clasa I fiind repetentă deoarece nu a frecventat cursurile, tatăl lor mutându-i dintr-un loc în altul.
A mai învederat că intimata nu a acţionat în spiritul art.10 din Legea 189/2000 şi a emis hotărârea contestată fără a exista motive temeinice şi o bază legală.
Prin întâmpinare, pârâta Casa Judeţeană de Pensii Bihor a invocat excepţia de tardivitate a introducerii acţiunii arătând că, conform art. 7 din Legea 189/2000 termenul în care persoana interesată poate face contestaţie, este de 30 de zile de la data comunicării, reclamantei comunicându-i-se hotărârea de respingere la 4 martie 2010 şi aceasta contestând-o în data de 3 mai 2010.
Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca netemeinică şi nelegală.
Prin sentinţa nr. 286/CA/2010-P.I. din 25 octombrie 2010, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta M.I., a anulat Hotărârea nr. 15003 din 19 februarie 2010 emisă de pârâtă şi a obligat-o pe aceasta să-i recunoască reclamantei calitatea de beneficiar al OG nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările şi completările ulterioare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut că din analiza probelor de la dosar, contrar poziţiei exprimate de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Bihor, reclamanta a făcut dovada existenţei unei persecuţii etnice în sensul art. 1 lit. c) din Legea 189/2000, martorul audiat în instanţă, S.S., confirmând că aceasta împreună cu familia a plecat în refugiu din Vîrciorog în Roşia, începând cu anul 1940 până în 1945.
Împotriva sentinţei civile pronunţate de Curtea de apel a declarat recurs, în termenul legal, pârâta Casa Judeţeană de Pensii Bihor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând dispoziţiile art. 299 şi urm. şi ale art. 3041 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă Casa Judeţeană de Pensii Bihor susţine că instanţa de fond în mod greşit a acordat reclamantei drepturile solicitate în baza declaraţiilor date de martori, care nu sunt clare şi nu se susţin reciproc.
Se mai arată în cererea depusă la Casa Judeţeană de Pensii Bihor intimata-reclamantă a solicitat să i se stabilească calitatea de refugiat din luna septembrie 1941 până în august 1944, iar instanţa de fond în mod eronat doar în baza declaraţiilor de martori a stabilit calitatea de refugiat din anul 1940 până în anul 1945.
Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport cu prevederile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., ale OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Normelor aprobate prin HG nr. 127/2002, precum şi cu jurisprudenţa în materie a Instanţei Supreme, Curtea constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Potrivit art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, „beneficiază de prevederile ordonanţei persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuţii din motive etnice", fiind „refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate", iar potrivit art.3 din aceeaşi ordonanţă, „soţul supravieţuitor al celui decedat, din categoria persoanelor prevăzute la art. 1 lit. a)-e) şi g), va beneficia începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care a fost depusă cererea, în condiţiile prezentei ordonanţe, de o indemnizaţie lunară de 100 lei neimpozabilă, dacă ulterior nu s-a recăsătorit".
Potrivit art. 4 alin. (1) şi (2) din Normele de aplicare a ordonanţei, aprobate prin HG nr. 127/2002 „dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din OG nr.105/1999, aprobată şi modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente", iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuţiei etnice se poate face prin declaraţie cu martori."
Aceste dispoziţii sunt date în aplicarea art. 61 din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situaţiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege".
Potrivit dispoziţiilor susmenţionate, dovada încadrării în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, se face fie prin actele oficiale menţionate la art. 4 alin. (1) din Norme, fie prin declaraţii de martori în situaţia în care lipsesc actele oficiale.
Este de reţinut faptul că, în mod constant, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, chiar cu referire la dispoziţiile OG nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, s-a afirmat că „stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuţie prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competenţa exclusivă a instanţei judecătoreşti" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 558/2005).
Or, potrivit Normelor de aplicare a OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, citate mai sus, dovada încadrării în ipoteza normei juridice de la art. 1 lit. c) din ordonanţă se face fie prin acte oficiale, fie, în lipsa unor asemenea acte, prin declaraţii de martori.
Comisia a respins cererea intimatei-reclamante prin Hotărârea nr. 15003 din 19 februarie 2009 deoarece din actele depuse de către aceasta nu reiese dovada unei persecuţii etnice şi nici a situaţiei de strămutare sau de refugiu în altă localitate decât cea de domiciliu aşa cum prevăd expres dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 189/2000.
La momentul pronunţării hotărârii recurate, instanţa a avut în vedere declaraţia martorului S.S.
Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanţa şi-a format convingerea exclusiv pe declaraţia martorului sus menţionat, declaraţie care nu poate fi luată în considerare cu atât mai mult cu cât aceasta este contrazisă de un înscris oficial - adeverinţa de la Şc. cu cls. I-VIII Vârciog de unde reiese că aceasta ar fi frecventat cursurile exact pe perioada când a afirmat că este în refugiu.
Astfel fiind, este întemeiată critica din recurs referitoare la insuficienţa şi contradictorialitatea dintre declaraţia martorului şi celelalte înscrisuri existente la dosarul cauzei motiv pentru care se impune ca instanţa să lămurească printr-un probatoriu suplimentar aspectele legate de refugiul reclamantei-intimate M.I. prin prisma unor mijloace de probă neîndoielnice în ceea ce priveşte calitatea persoanei care depune în calitate de martor.
Pentru cele mai sus arătate, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Casa Judeţeană de Pensii Bihor şi, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Bihor împotriva sentinţei nr. 286/CA/2010 - P.I. din 25 octombrie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3477/2011. Contencios. Investire cu formula... | ICCJ. Decizia nr. 3480/2011. Contencios → |
|---|
