ICCJ. Decizia nr. 3518/2011. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3518/2011
Dosar nr. 322/2/2011
Şedinţa publică din 16 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond.
Prin sentinţa civilă nr. 1330 din 22 februarie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul C.R., în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare şi a dispus suspendarea executării Ordonanţei nr. 547 din 13 decembrie 2010, până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele.
Prin Ordonanţa nr. 547 din 13 decembrie 2010 Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare a dispus sancţionarea reclamantului cu amendă în cuantum de 7.500 lei, reţinându-se că prin publicarea raportului curent transmis de către SC O. SA Bursei de Valori la 7.10.2010, conform căruia B.C.R. a decis să devină acţionar al O. prin conversia în acţiuni a unei părţi din creditul actual acordat societăţii, reclamantul a indus în eroare investitorul prin prezentarea unor informaţii ca fiind certe, deşi acestea erau incerte.
Instanţa a reţinut că Ordonanţa a cărei suspendare se solicită, prin nemotivarea acesteia în fapt, precum şi în lipsa unor dovezi certe care să susţină consemnările cuprinse în aceasta, induce o aparenţă de nelegalitate, cu atât mai mult cu cât din înscrisurile depuse de către reclamant la dosarul cauzei reiese că cele reţinute în sarcina reclamantului, ca fiind divulgări ale unor informaţii de natură să inducă în eroare investitorii prin prezentarea unor informaţii ca fiind certe, au fost comunicate şi de alte persoane, reprezentante ale unor autorităţi publice.
În consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, instanţa a reţinut existenţa unei serioase îndoieli în privinţa celor reţinute în cuprinsul actului administrativ a cărui suspendare s-a solicitat.
Totodată, instanţa a apreciat ca fiind dovedită şi condiţia pagubei iminente, prin raportare la cuantumul amenzii aplicate reclamantului, dar şi în considerarea faptului că probatoriul administrat de către autoritatea pârâtă, în ceea ce priveşte fapta reţinută în sarcina reclamantului, era insuficient.
În considerarea aspectelor de fapt şi de drept reţinute, instanţa de fond a admis cererea şi a dispus suspendarea executării Ordonanţei nr. 547 din 13 decembrie 2010, până la pronunţarea instanţei de fond.
2. Calea de atac exercitată.
Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat recurs pârâta Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând ca temei legal dispoziţiile art. 3041 şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac se susţine, în esenţă, că nu a fost dovedită îndeplinirea condiţiilor cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a se putea dispune suspendarea executării ordonanţei C.N.V.M. nr. 547 din 13 decembrie 2010.
În opinia recurentei-pârâte, condiţia referitoare la „paguba iminentă" nu este îndeplinită cu atât mai mult cu cât prin Decizia C.N.V.M. nr. 143 din 8 februarie 2011 s-a dispus admiterea parţială a contestaţiei şi modificarea cuantumului amenzii de la 7.500 lei la 500 lei.
Se apreciază că nu este îndeplinită nici condiţia referitoare la „cazul bine justificat", întrucât argumentele dezvoltate de intimatul-reclamant vizează de fapt temeinicia actului administrativ şi pot fi avute în vedere numai de instanţa investită cu soluţionarea unei acţiuni privind anularea actului administrativ.
Intimatul-reclamant a formulat note scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, menţinerea sentinţei atacate ca fiind legală şi temeinică reiterând argumentele pentru care apreciază întemeiată cererea sa privind suspendarea executării Ordonanţei C.N.V.M. nr. 547 din 13 decembrie 2010 expuse şi în cererea de chemare în judecată.
3. Soluţia instanţei de recurs.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de dispoziţiile legale incidente cât şi din perspectiva prevederilor art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., apreciază că acesta este fondat.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".
Deci, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ, care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanţa de fond trebuie să constate şi să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii cerute de art. 14 alin. (1) menţionat, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepţională.
Îndeplinirea condiţiilor cazului bine justificat şi a iminenţei unei pagube sunt supuse aprecierii judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza circumstanţelor de fapt şi de drept ale cauzei. Acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube în cazul particular supus evaluării.
Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ.
Paguba iminentă este definită de art. 2 alin. (1) lit. ş) din aceeaşi lege, ca fiind „prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a unei autorităţi publice sau unui serviciu public".
După cum se constată, înainte de pronunţarea sentinţei recurate, recurenta-pârâtă a emis Decizia nr. 143 din 8 martie 2011 prin care s-a dispus admiterea parţială a contestaţiei şi modificarea cuantumului amenzii de la 7.500 lei la 500 lei, fapt necontestat de părţi.
Pentru a fi îndeplinită condiţia referitoare la paguba iminentă, astfel cum această noţiune a fost definită de legiuitor, este necesar ca instanţa să constate că este dovedită îndeplinirea acestei condiţii.
Instanţa de fond a apreciat ca fiind dovedită această condiţie prin raportare la cuantumul amenzii aplicate reclamantului, dar şi în considerarea faptului că probatoriul administrat de autoritatea pârâtă în ceea ce priveşte fapta reţinută în sarcina reclamantului, este, la acel moment, insuficient.
Însă, intimatul-reclamant nu a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanţei în sensul iminenţei unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepţie al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituţii juridice.
De asemenea, în cazul actelor administrative, prin care se dispune în sarcina persoanei vătămate plata unei sume de bani, îndeplinirea condiţiei prevenirii unei pagube iminente nu este dovedită şi demonstrată prin simpla susţinere că plata sumei respective conduce la producerea unui prejudiciu în patrimoniul acesteia, întrucât astfel s-ar ajunge la concluzia că această cerinţă este presupusă în majoritatea actelor administrative din această categorie, ceea ce ar contraveni caracterului de excepţie al instituţiei suspendării executării actelor administrative în reglementarea Legii nr. 554/2004.
Mai mult, prin Decizia C.N.V.M. nr. 143 din 8 februarie 2011 cuantumul amenzii a fost redus semnificativ de la 7.500 lei la 500 lei, astfel că este evident că această sumă, chiar dacă ar fi executată, nu conduce la îndeplinirea condiţiei referitoare la paguba iminentă, avându-se în vedere şi cele reţinute anterior.
În consecinţă, instanţa de recurs apreciază neîndeplinirea condiţiei referitoare la paguba iminentă, fiind de prisos analizarea celeilalte condiţii în situaţia în care, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, legiuitorul a impus îndeplinirea cumulativă a condiţiilor referitoare la paguba iminentă şi cazul bine justificat pentru admiterea unei cereri de suspendare a executării unui act administrativ.
În concluzie, în raport de cele reţinute mai sus, instanţa de fond a apreciat în mod greşit că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, pentru a fi admisă cererea de suspendare a actului administrativ fiscal în cauză, astfel că va fi reţinută situaţia prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I, alin. (3) C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va respinge cererea de suspendare formulată de reclamant ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare împotriva Sentinţei civile nr. 1330 din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată.
Respinge cererea de suspendare ca neîntemeiată.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3514/2011. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 3520/2011. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
